Alina Emandi, doctorița ce îmbracă haina de artist în timpul liber. Și cum o pasiune se transformă în capodopere ce ajung să facă înconjurul lumii

Alina Emandi este medic cu specializarea în medicină de laborator și artistul care a dus tehnica soutache la alt nivel în România. Este originară din Ineu și profesează ca medic în Alba Iulia, acolo unde destinul i-a purtat pașii. Când nu mai este medic solicitat la serviciu, devine CEO, manager, artist, PR, expeditor și psiholog pentru clientele care comandă Soutache by Alina Emandi.

Operele de artă pe care medicul le crează în timpul liber au ajuns în Statele Unite, Canada, Israel și în mai multe țări europene. Tehnica soutache, o tehnică minuțioasă i-a intrat în viață, iar ea a dus-o mai departe la gradul de artă.

În urmă cu 10 ani organiza și susținea workshop-uri în 7 orașe din România.

Iubește să călătorească, a făcut dans sportiv și își ia inspirația pentru bijuteriile pe care le face din natură.

A fost greu până să ajungă în sistemul medical, iar după ce a avut parafa de medic, salariul nu era direct proporționat cu toată munca din spate. A învățat singură pentru admitere, dar și pentru toate examenele din sesiune. S-a născut isteață, spune ea. Acum înglobează două meserii care pare să nu aibă tangență între ele cu o delicatețe aparte.

Alina Emandi: „Nu ești un copac, mută-te!”

Ce face Alina acum, în acest moment al vieții?

În prezent, Alina trece printr-o perioadă de recalibrări, de căutare a făgașului potrivit. M-am mutat într-un oraș nou, după 28 de ani de locuit în Timișoara mea dragă, pe care o iubesc nemăsurat și de care mi-e dor în fiecare zi! Am primit o ofertă de job în Alba Iulia. Și pentru că detest regretele ulterioare, am zis să încerc. Ador vorba aceea: nu ești un copac. Mută-te!

Ce miros are viața Alinei acum?

De carte proaspăt scoasă de sub tipar, care abia așteaptă să fie citită!

Sunteți o fire boemă dozată cu un grad mare de forță. Sunteți pe cât de firavă, aparent, pe atât de pragmatică. Ce face diferența dintre Alina blândă și Alina care își spune punctul de vedere?

Sunt un mesager împătimit al blândeții. Îndemn oamenii să-și păstreze inima curată, să propovăduiască păsarea ori de câte ori e cu putință. Să ne pese de aproapele nostru. Și de aproapele aproapelui nostru.
Dar, în același timp, să ne setăm limite sănătoase. Să spunem „nu” atunci când simțim să spunem „nu”. Să nu ne irosim energia vitală pe drumeaguri și-ntâmplări care nu duc nicăieri.

Să nu bați, cu tolba plină, la uși din piatră, care nu se vor deschide niciodată pentru tine. Rămâi un om bun, dar păstrează-ți mintea limpede și îndepărtează-te de cei care vor să profite de bunătatea inimii tale. Poți, firește că poți!

Alina Emandi: „Am fost educată în spiritul modestiei financiare și emoționale”

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Am avut o copilărie a anilor 80-90, timp în care nu se punea accent pe starea de bine interioară a copilului. Tot ce-și doreau părinții, la vremea aceea, era un copil cuminte, liniștit, „unde-l pui acolo stă”, care să ia note mari la școală și care să nu iasă din cuvântul părinților.
Se punea mult accent pe ceea ce „zice lumea”. Trebuia să trăim în acord cu gura lumii.
Am crescut într-un oraș mic, cu oameni fara prea mari aspirații, visuri, dorințe. Am fost educată în spiritul modestiei financiare și emoționale.
Ulterior, după mulți ani, am învățat să mă iubesc, să cred în mine. Am învățat ce sunt acelea limite de relaționare și cum să le setez. Și cât de sănătoase sunt.
Am învățat să recunosc abuzul și manipularea. Și cum sa mă feresc de ele.

Am învățat că „merit”. Asta a fost o lecție grea. Și lungă!

Ce episod vă vine acum în minte legat de perioada despre care vorbim? Un episod care v-a impactat, marcat sau care v-a rămas întipărit în minte.

Mi-o amintesc pe bunica, mama mamei, care m-a crescut până la varsta de 13 ani. Și care, atunci când mă puneam în pat lângă ea, mă lua în brațe și-mi spunea:”Când te ating, sunt în al nouălea cer!” Datorită atingerilor calde ale bunicii, astăzi sunt kinestezică 🙂

Alina Emandi: „I-am spus mamei că pot învăța singură, și că nu voi acepta ca, pe banii ei munciți, altcineva să-i umilească fiica”

Cum ați ajuns la Medicină?

Când eram copil, am vrut să fiu doctor. Să am grijă de oamenii aflați în suferință. Am fost empatică de copilă.

Am învățat singură pentru admiterea la Medicină. Ceilalți colegi de clasă mergeau la meditații la biologie, la Arad, la o profesoară în vârstă, care îi trata urât. Pe fete le certa dacă erau îmbrăcate frumos sau dacă erau date cu ojă. I-am spus mamei că pot învața singură. Si că nu voi accepta ca, pe banii ei munciți, altcineva să-i umilească fiica. Eram liceeanca aceea isteață, dar săracă, pe care colegii de bani gata nu o agreau pentru că era isteață.

Putem vorbi de sacrificii în ceea ce privește profesia aleasă?

Nu am sacrificat nimic. Percep sacrificiul asociat durerii, frustrării, neputinței. A fost o alegere cât se poate de asumată, liberă de orice fel de constrângeri. Orice parcurs impune multă muncă interioară și exterioară. Determinare. Este un act de voință și forță psihică. Eu am iubit în primul rând calea, mai apoi destinația finală: Sfânta zi de astăzi, mulțumesc, Doamne!
Care, pentru mine, este un minunat sfătuitor. Ziua de azi îmi spune dacă am ales bine. Sau nu.

Cum arată viața unui medic?

Depinde de specialitatea fiecărui medic.
Un oncolog își așază capul pe pernă, seara, cu totul altfel decât un medic de laborator. Eu, prin specialitatea mea, sunt mai ferită expunerii directe la marile suferințe omenești.
În laborator sunt eu cu mine, cu aparatele și cu sângele uman. Multe eprubete, cu dopuri de diferite culori, cu sânge uman. Sunt un vampir cu carte de muncă.

Alina Emandi: „Era anul 2008, iar salariul de medic rezident era atât de mic, încât nu-mi ajungeau banii să plătesc facturile și mâncarea”

Cum a fost drumul către Medicină?

A fost un drum lung până astăzi și greu. A început în anul întâi de facultate, medicină generală. Era primul examen.

Când am chemat-o pe mama să stea cu mine, că eram singură în camera de cămin și mi-era frică. „Nu știu cât trebuie să învăț, că mi se pare că nu știu nimic, oricât aș învăța”, asta i-am spus mamei, care m-a așteptat în parc, pe bancă, până am ieșit din examen.

Anatomie, am luat 10, apoi a urmat anul doi cu examenul de histologie, un examen foarte greu și dur profesorul.

Am luat examenul doar 10% dintre noi, cei din seria F.

Eu am luat 6, după ce mi-a pus zeci de întrebări din toată materia: „Îi dăm 6, că a învățat”. În dimineața dinainte de examen, am vomitat de mai multe ori, de stres. Îmi simțeam stomacul în gât. Unii dintre studenții de an mare ne ziceau că s-au îmbolnăvit de gastrită sau ulcer, de stres.

În sesiunea din vara anului 3 am avut cele mai grele examene, din toată facultatea. Țin minte că, după sesiune, am fost praf.

În special după examenul de fiziopatologie, care fusese test grilă foarte îmbârligat formulat.

Apoi am terminat facultatea și a venit examenul de intrare în Rezidențiat. Am învățat 4-5 luni, 8 ore pe zi. Tematica? 2000 de pagini!

Mama vânduse niște pământ ca să mă poată întreține, să pot învăța. La examen erau teste grilă. Ni s-au dat niște carioci negre, să hașurăm niște pătrate, cu răspunsurile.

Examenul era mai mult psihologic decât de specialitate medicală: dacă depășeai marginile pătratului, ți se anula răspunsul, chiar dacă era corect. Am luat examenul, pe medicină de laborator. Era anul 2008, iar salariul de medic rezident era atât de mic, încât nu-mi ajungeau banii să plătesc facturile și mâncarea. Îmi dădea mama 50 euro, în fiecare lună.

Apoi, după niște ani, m-am apucat de creație de bijuterii în tehnica soutache și mi-am completat singură veniturile, care și în 2012 erau mici ca medic specialist medicină de laborator. Am muncit enorm la bijuterii, nopți întregi, zile…

Din laborator, creativitatea pe care o aveți în ADN, bănuiesc, v-a făcut să glisați către domeniul artistic. Ați permis această glisare, cum am numit-o eu sau v-ați lăsat dusă de val să vedeți unde se ajunge?

A fost un melanj, de fapt. Am și permis, m-am și lăsat purtată de val. Există împrejurări asupra cărora n-ai nicio forță şi nicio putere, pe când fericirea, fericirea aceea crudă, în tine răsare şi-n tine leagă rod, când ţi-ai pregătit straiele inimii pentru ea. Cand pierzi răbdarea, descoși tot ce-ai înşirat și iei capătul de la capăt. Viața noastră este marele joc de-a mărgelitul cu Dumnezeu.

Alina Emandi: „Soutache-ul mi-a bătut, într-o zi, la ușă. A fost dragoste la prima vedere”

De ce soutache? Cât de grea este tehnica aceasta? 

Soutache-ul mi-a bătut, într-o zi, la ușă. A fost dragoste la prima vedere. Văzusem fotografii cu tehnica aceasta minunată, pe internet. Eram într-o perioadă de căutare de matcă artistică, de exprimare nonverbală. Lucram lut polimeric și probasem sinceritatea: nu aveam har. Eram un executant foarte minuțios, dar un creator mediocru. Și nu mi-am făcut niciodată mantie din stofă mediocră. Așadar, mi-am dat răgaz să încerc alte tehnici. În soutache m-am regăsit pe mine: Emandi copilă, mereu în căutare de alte forme de joacă. Combin absolut orice cu orice. Lemn cu piatră, dantelă, cristale, hârtie cerată. Orice. Ador contrastele. Dacă este o tehnică grea? Îți răspund printr-o altă întrebare: e greu să te joci?

Vorbiți foarte frumos despre o joacă pe care ați ajuns să o definiți la noi în țară, deși nu ați fost singura în 2012 care cocheta cu acest lucru. Ce v-a diferențiat?

Nu m-am pus niciodată în papucii altor creatoare. Fiecare se exprimă pe sine așa cum consideră de cuviință.
Mă compar doar cu mine, cea din trecut. Cu nimeni altcineva.
Asta m-a menținut dreaptă, cu fruntea sus în fața războaielor altora.

Cu toate acestea, ați ajuns să țineți workshop-uri în țară? Ce ați luat frumos din aceste evenimente?

Am cunoscut oameni minunați, cu deschidere. M-au găzduit în casele lor. La masa lor. Mi-au dăruit gândul bun și un pat cald.
Am organizat, in 2012, workshop-uri de soutache în 7 mari orașe din țară: Timișoara, Cluj, București, Sibiu, Brașov, Constanța, Galați. Păstrez amintiri dragi acelor vremuri. Foarte dragi.

Alina Emandi: „Natura este extrem de generoasă cu noi, cei care o iubim și este un maestru desăvârșit în combinarea culorilor!”

V-a dus soutache-ul în inima celor care au contat?

De netăgăduit! Atunci când te exprimi pe tine, esența ta ca spirit, se întâmplă firesc și atingeri. Și ce atingeri!
Cred că îngerii construiesc punți între inimi, atunci când iubești ceea ce faci. Oamenii deschiși, calzi, tineri întru faptă și vorbă se recunosc întotdeauna între ei.

Spuneam că ați dus tehnica la un alt nivel. Ați început să vă cumpărați materiale din țări europene. De unde vă găseați inspirația?

Din natură. Natura este extrem de generoasă cu noi, cei care o iubim și este un maestru desăvârșit în combinarea culorilor!

Care a fost cel mai scump accesoriu vândut? Nu neapărat ca sumă de bani.

Colierul meu de suflet. L-am vândut cu 400 de euro, în 2020, unei prietene dragi din Bacău.

În continuare sunteți medic și creșteți micul copil care a ajuns să aibă acum 10 ani. (businessul) Cum vă împărțiți?

În prima parte a zilei îmbrac halatul de medic, iar după ce ajung acasă vizionez filme, gătesc, creez bijuterii. Mă încarcă teribil creația. Răzuiesc din mine medicul și-i fac loc artistei.

Altminteri, se împacă bine cele două laturi ale mele. Nu aș putea trăi fără una dintre ele. Mi-aș amputa tot ce am mai viu in mine: căutarea continuă, susținută, a formelor de exprimare. A felului cum văd eu lumea. Și felul ăsta se schimbă cu o viteză amețitoare, de la an la an.

Sunteți singurul om în ceea ce faceți? De la promovare, la păstrarea legăturii cu clienții, la expediere colete? V-ați creat în acești ani o intuiție pentru a sesiza oamenii care chiar apreciază munca și cei care cumpără numele Emandi?

Da, mă ocup singură de tot. Lucrez foarte eficient singură.
Am învățat să simt oamenii. Și oricum, bijuteriile mele au voință proprie, merg acolo unde sunt dorite și unde aleg să meargă. Mi s-a relevat de multe ori acest aspect.

Alina Emandi: „Creez atunci când rezervorul meu de frumusețe dă pe dinafară”

Să înțeleg că vi s-a întâmplat să refuzați un client?

Da! O singură dată. Pentru că a desconsiderat creația în sine: „Vreți să vă vindeți marfa sau nu?”

Când vă place să creați? Într-un anumit moment al zilei, într-o anumită perioadă, când aveți timp, când aveți deadline?

Creez atunci când rezervorul meu de Frumusețe dă pe dinafară.
Acest rezervor se cere umplut periodic. Cu absolut orice lucru din registrul esteticului: pictură, sculptură, beletristică, creație vestimentară, accesorii, filme, peisaje din natură, frumusețe umană. Îmi place să privesc oameni frumoși. Acesta a fost unul dintre criteriile în funcție de care mi-am ales foștii iubiți.

De unde își ia Alina energia?

Din creație, în primul rând. Din natură. Poezie.

Dar mai ales din dragoste. Daca dragoste nu e, nimic nu e!

Trăim într-o lume grăbită. Totul e pe repede înainte. Nu mai iubim suficient. Nu mai îmbrățișăm suficient. Omului contemporan îi e foame de iubire și de sens, spunea Nicolae Steihardt.
Suntem ființe raționale şi avem nevoie să înțelegem. Iar a înțelege schimbă calitatea participării noastre în lume. Criza de sens e un semnal al retragerii harului din noi sau al simțirii că nu îl mai recunoaştem. Criza de sens vine laolaltă cu desprinderea de viață.

Cum arată o zi din viața dumneavoastră?

Zilele mele sunt diferite. Iubesc diversitatea, de orice natură ar fi ea. 

Alina Emandi: „Creez atunci când rezervorul meu de frumusețe dă pe dinafară”

Oare cum va arăta viața Alinei peste alți 10 ani?

Dacă aș vedea primprejur zeci, sute de Alina Emandi, m-aș plictisi teribil. Dacă zilele mele ar semăna unele cu altele, m-aș plictisi teribil.
Peste alți 10 ani îmi pun nădejdea că Dumnezeu mă vrea sănătoasă, călătorind prin lumea aceasta mare și atât de frumoasă. Așa cum mi-am dorit, copilă fiind.

Credeți în coincidențe? Cum arată ele pentru dumneavoastră?

Cred cu toată ființa mea că există o forță dincolo de noi, care ne îndrumă cu duioșie pașii pe drumul potrivit, atunci când suntem neputincioși în a ne alege singuri calea.
Cred cu tărie în miracole. Un miracol poate fi o coincidență? Un miracol poate fi orice îi dai voie să fie.

Soutache sau halat alb? Dacă ar fi să alegeți…

Dumneavoastră puteți alege între a inspira sau a expira aerul din plămâni? Nu pot exista una fără cealaltă. Când doi oameni se iubesc, fiecare primeşte viața celuilalt întru sine.

Cele două fațete ale omului care sunt își dăruiesc în mod continuu viață, una celeilalte. Sens. Păsare. Și împreună respiră oxigen. E despre dragoste. În ambele.

Alina Emandi: „Sunt un om care-și îmbrățișează umbra”

Sunteți un om fericit?

Sunt un om care-și asumă propriile alegeri. Sunt un om care-și dă voie să greșească și să ia capătul de la capăt. Sunt un om care-și îmbrățișează Umbra. Puținătatea aceea din tine pe care nu vrei să o arăți nimănui. Căreia îți este uneori teamă să-i citești prospectul. De care te ascunzi și pe care o negi cu tărie.

Cu o tărie și uneori cu un vin bun. Da, sunt un om fericit cu toți demonii mei. Îngerii sunt mult mai ușor de sedus.

Da, sunt un om fericit cu toți demonii mei. Îngerii sunt cel mai ușor de iubit!

Aveți un motto după care vă ghidați?

„Atunci i-aș spune clipei care-aleargă: oprește-te, că prea frumoasă ești!”. Faust.

Ce vă place la dumneavoastră?

Spiritul ludic, umorul viu, simțul estetic. Și pentru toate îi mulțumesc creatorului divin!