Alina Grigore, regizoare: „Ce-mi place să fac cel mai mult în viață este pedagogia, apoi vine regia și actoria vine după gătit”

Pe Alina Grigore o știm din teatru, din Aurora, pelicula lui Cristi Puiu, sau din telenovelele produse de MediaPro, iar acum o descoperim în rolul de regizoare al unui film complicat, Crai nou, care spune povestea unor fete, victime ale unui mediu toxic și violent dintr-un sat din nordul țării.

Anul trecut Crai nou a câștigat trofeul Festivalului Internațional de Film din San Sebastian.

De ce ai făcut tu filmul Crai nou (Blue Moon)?

Alina Grigore: Am început, pe la 25 sau 26 de ani, un manuscris, un fel de jurnal observațional a ceea ce se întâmpla în jurul meu, în comunitatea unde mă retrăgeam din când în când, dar nu aș vrea să o denumesc aici, fiindcă nu aș vrea să sensibilizez pe nimeni din vreuna dintre aceste povești. Ani de zile mai târziu, după ce Adrian Sitaru m-a îndemnat să fac regie, l-am arătat câtorva studenți de la InLight și câtorva actori profesioniști, iar surpriza a fost că foarte mulți dintre ei au fost încântați și și-au dorit să lucreze cu această poveste. Am început să muncim la el, cred, cu așteptarea de a obține o piesă de teatru, mai degrabă decât un film.

Doar că eu am început să scriu un scenariu de film, iar în acest proces am revenit în comunitate și mi-am dat seama că acolo lucrurile nu doar că nu se schimbaseră, ci dimpotrivă. Am vorbit din nou cu fetele de acolo, din poveștile cărora m-am inspirat eu și am realizat că ceva din felul în care povesteau trezea foarte multă emoție, fără a urma un fir logic. În acel moment m-am gândit cum ai putea să spui o poveste din perspectivă pur emoțională. Iar dacă începe să aibă o structură, început, intrigă, punct culminant și deznodământ, mi-am spus că voi păstra acest gen de abordare.

Acum nu-mi dau seama cât de structurată este povestea, dar nici nu mă interesează cât timp putem face o analiză a ipostazei de victimă în acest mediu, văzând o familie destul de violentă, într-un context domestic destul de agresiv, atunci scopul este atins.

În final am terminat scenariul, i l-am dat lui Adrian Sitaru să-l citească, iar el mi-a spus că este foarte bine ce vede, așa încât apoi am început să merg în tot felul de workshop-uri de scriere. Gabi Suciu, care este un geniu ca producător, m-a trimis înspre ele, iar acolo au apărut destul de multe conflicte, fiindcă eu știam bine ce urmăresc, încercam să explic că am fost fascinată exact de faptul că cineva te poate atinge pur emoțional, că nu poți identifica un început și un final al poveștilor acestor fete, fiindcă el nu există, fiindcă ele sunt în continuare prinse acolo, iar orice altă sugestie apărea în timpul acestor ateliere mi se părea că ar schimba direcția pe care mi-o asumasem atât de clar.

Atunci am observat însă că există o perspectivă a scenariului pur feminină și una masculină, iar noi suntem cumva foarte obișnuiți cu cea masculină. Pe de altă parte, toată lumea mă întreabă dacă m-am simțit vreodată discriminată în această lume, iar răspunsul este că nu m-am simțit în niciun fel discriminată. Pe mine m-au ajutat bărbații în mod constant și necondiționat de-a lungul acestui proces de transformare de la actor la regizor, dar cred că există o obișnuință a noastră de a fi foarte atrași de felul în care un bărbat spune o poveste, fiindcă acestea au fost cele mai frecvente. Și e foarte greu de acceptat acest female view, cu care ne luptăm începând de la faza de scriere a scenariului.

De ce i-ai spus Crai nou, în varianta românească? Și de ce se întoarce Irina în mediul toxic atunci când are șansa de a fugi? De ce nu ai salvat-o?

Alina Grigore: Este un film care încearcă să suprindă ipostaza de victimă și perspectiva Irinei. Mi-am dorit să fie un film prin care publicul să devină Irina sau să trăiască emoțiile acesteia. Ne-am concentrat pe această manieră de la scrierea scenariului, apoi în lucrul cu actorii am insistat foarte mult, iar mai târziu, când a venit Adrian Pădurețu, directorul de imagine, a văzut cum se lucrează și a început să împrumute din mecanismele de lucru ale unui actor, astfel încât camera să devină un fel de ochi, minte, perspectivă a Irinei.

Am avut două finaluri, unul în care Irina pleacă din mediul abuziv și al doilea în care ea face exact pe dos. Dar când am analizat mai îndeaproape psihologia victimei, fără a vorbi neapărat de agresivitate fizică, ci chiar de manipulare, ne-am uitat la triunghiul victimă, agresor, protector, prin care și Irina, dar și Liviu trec de-a lungul filmului, și am realizat că unei victime îi este extrem de greu să părăsească mediul agresiv. În realitate sunt foarte puține femei care reușesc să se extragă din acest mediu, așa că am preferat să spunem lucrurile așa cum se petrec în realitate. Acum, dacă ea se întoarce ca o luptătoare sau nu, rămâne la alegerea fiecăruia dintre spectatori.

Titlul Crai nou vine de la un cântecel pe care l-am auzit când eram mică și care făcea parte dintr-un ritual de lună plină, când femeile ieșeau la poartă, cu bani și cu flori, și începeau să cânte: „Crai nou, Crai nou, bucuroasă m-ai găsit, bucuroasă să mă lași!”, săreau și dădeau cu banii și cu florile pe la gură, pe la nas, pe la sâni și pe la spate, când ceva foarte bun se întâmplase în viața lor și era bine să rămână așa.

De ce ai migrat tu de la actorie la regie?

Alina Grigore: Se pare (am aflat de curând, dintr-o poveste a bunicii mele) că întotdeauna mi-am dorit să fac regie. Când eram mică le spuneam tot felul de povești și le mai spuneam că vreau să fac filme din ele. (râde)

Eu am fost întotdeauna pasionată de analiza procesului scenic. Cred că din școală, deși am avut numai 10 la UNATC, ceea ce este foarte greu de obținut la această facultate, mi-a plăcut foarte mult pedagogia. Am și avut profesori foarte buni: Ion Cojar, Adrian Titieni, Mircea Gheorghiu, Mihai Brătilă, și-mi plăcea foarte mult când ajungeam la analiza proceselor, fiindcă am fost totdeauna fascinată de relațiile interumane, să înțeleg motivațiile, scopurile personajelor, să înțeleg istoria relațiilor, scenariile lor de viață. Dacă mă întrebi, ce-mi place să fac cel mai mult în viață este pedagogia, apoi vine regia și actoria vine după gătit. (râde)

Viața de actriță, apropo de ce mă întreba cineva, că stă la machiaj și spune replici, nu-mi plăcea. Am fost întotdeauna foarte discretă. Iar pentru că am început din facultate să lucrez în telenovele mi-a fost foarte greu să mă expun.

De ce? Nu ajută să te recunoască lumea pe stradă?

Alina Grigore: Nu știu dacă ajută sau nu dar nu despre asta este vorba. Marea problemă pe care o văd aici este să știi în permanență că există niște ochi ațintiți spre viața ta privată. Iar asta îți imprimă, cred, niște frici.

Când am început să lucrăm la telenovele, ne rugau cei de la PR să spunem că avem cățel acasă sau să povestesc despre iubirea dintre mine și fostul soț, dar era ceva greu de dus pentru mine. Mă trezeam cu atacuri de panică dimineața și nu știam de ce.

Mă deranja și mă temeam de acest gând, că va mai afla și altcineva despre intimitatea mea.

Și în acest film mă întreabă lumea dacă este povestea mea. Nu, nu este povestea mea, ci este ceea ce am observat eu plecând de la București înspre Piatra Neamț. Ceva ce am observat în jur. Am încercat să nu expun o poveste a vreuneia dintre fete, sub nicio formă.

Iar la băieți?

Alina Grigore: Băieții sunt din poveștile fetelor. (râde) Pe unul singur îl cunosc.

Dar povestea băieților nu prea m-a interesat. Chiar m-a întrebat un jurnalist: am observat că știți exact câte femei sunt ucise anual în România de soții sau partenerii lor, respectiv 30. Dar, zice ziaristul, știți câți bărbați sunt uciși de partenerele lor? Mi se pare totuși că sute de ani am tot tratat subiectul bărbaților. Iar ei au primit foarte mult timp și spațiu să își spună versiunile.