Cum te regăsești cu cineva după aproape 30 de ani? Alina Vîlcu și Raluca Kișescu dau speranțe „Bunicilor de viitor”

Camelia Ciuhureanu are 61 de ani și trăiește în Brașov. A fost una dintre primele doamne care au acceptat invitația de a face parte din proiectul Bunici de viitor, o comunitate online, susținută de Alina Vâlcu și Raluca Kișescu și dedicată vârstnicilor pentru care numărul anilor nu înseamnă nimic altceva decât o cifră.

De altfel, Alinei și Ralucăi nu le place să vorbească despre comunitatea lor ca despre una a vârstnicilor, considerând termenul o etichetă nejustificată. Ele au vrut ceva mai cald, mai aproape de inima celor care intră în categoria 60+ și i-au spus „Bunici de viitor”, indiferent dacă „bunicii” au acest statut sau nu.

Ideea a fost aleasă chiar de câțiva membri ai comunității, după ce au deliberat pe marginea unor propuneri de nume și de identitate vizuală, realizate de Alina Gavrilă Borțun, Iulian Fecioru și Dragoș Boțcău, de la „Gavrilă și Asociații”.

Nu mică i-a fost surpriza Cameliei când, la prima petrecere a comunității, a întâlnit-o pe Valentina Ilcenco, prietena de familie pe care nu o mai văzuse de mai bine de 20 de ani, de când a plecat din București.

Revederea a fost prilej de amintiri și voie bună, pe care doamnele le-au împărtășit și cu noi.

Cum vi s-a părut prima petrecere a comunității în care sunteți, practic, de la început?

Camelia Ciuhureanu: Eu am văzut-o ca pe o întâlnire de socializare, întâi de toate. Primirea a fost excepțională, tot ce s-a întâmplat acolo, filmul pe care l-am văzut, culmea!, nu-l văzusem până atunci, deși nu am ratat multe filme din producțiile lui Robert de Niro. Mă aștept ca dățile următoare să se întâmple și mai multe lucruri interesante pentru bunicuțe, mai mult sau mai puțin active.

Valentina Ilcenco: Mi s-a părut un proiect cu o misiune de lungă durată, mi-a plăcut ideea, îmi place că sunt oameni care se ocupă și de cei aflați la senectute. Sigur, ca la orice început, ne gândim, ne răzgândim și ne stabilim traiectoria ulterioară.

De ce ați intrat în proiect?

Camelia Ciuhureanu: Mi-a plăcut ideea. Eu mă consider o bunică de viitor, în sensul că sunt foarte activă și îmi place să fiu așa. Și voiam să cunosc și alte bunici, alte doamne care vor mai mult decât au la acest moment, iar Raluca Kișescu și Alina Vâlcu îmi inspiră încredere și știu că fac lucrurile pe care le încep așa cum trebuie.

De aici totul a mers firesc: am primit o invitație la o întâlnire și mi-am zis că, dincolo de socializare cu oameni ca mine, poate că voi ajunge să învăț ceva. Acum nu aș putea să spun dacă am învățat ceva, dar pot să spun că am descoperit ceva: o prietenă despre care nu mai știam nimic de mai bine de 20 de ani.

Eram într-o gașcă drăguță prin 1996-1997, care s-a spart după ce noi ne-am mutat din București. I-am văzut ochii și mi s-a părut atât de cunoscută de parcă ne-am fi despărțit ieri, dar nu reușeam să îmi amintesc cine este și a fost o mare bucurie când am realizat că ne revedem după atâția ani.

Cum a fost întâlnirea asta peste ani cu Camelia, pe care nu o mai văzuseși de aproape 30 de ani?

Valentina Ilcenco: Sinceră să fiu, eu nu am recunoscut-o. Ea a venit la mine și mi-a spus că îmi cunoaște ochii. Nu mai era cea pe care o știam eu. O cunoscusem când era puștoaică.

Ei aveau o afacere de familie, cu jucării și o mini-grădina zoologică, la Parcul Obor. Fiul meu avea atunci vreo 3-4 ani și inevitabil eram foarte des acolo. Și ne-am împrietenit desul de bine.

Apoi ei au plecat din București, iar noi eram încă sub imperiul momentului acela când am aflat că ni se demolează casa și vom fi mutați cine știe unde. Eram însărcinată cu băiatul meu iar șocul acestei vești a fost așa de intens încât m-am temut că voi pierde copilul. Și a durat multișor până mi-am revenit: cu exerciții yoga, cu oameni buni în preajmă și atmosferă pozitivă.

Cert este că am pierdut legătura cu Cami vreme de ani de zile și nici nu mai știam cum să o reiau.

Și iată că, aproape 30 de ani mai târziu, ne-am regăsit la o petrecere a vârstnicilor. (râde)

Hai să aflăm câteva lucruri despre tine!

Valentina Ilcenco: Eu am fost gimnastă și am dansat la Teatrul Constantin Tănase timp de doi ani de zile. Am fost adusă acolo chiar de Cornel Patrichi. Aveam 24 de ani.

În școala generală mi-a plăcut mult gimnastica și am făcut și performanță, atât cât se putea atunci.

Părinții mei s-au refugiat din Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial, iar pe mine m-au născut în România, de fapt, în 1951. Ei au lăsat tot acolo: vieți, dragoste, suferință, au plecat cu ce au avut pe ei și au luat-o de la zero, împreună cu bunica mea aici, în București.

Au fost instalați într-o vilă construită de doctorul Mina Minovici, pe strada care se numea atunci Stupini, pentru sora lui, Maria Minovici. După 1947, probabil pentru a nu fi confiscată de stat, femeia a donat casa și a rămas, împreună cu fiul ei, în două camere la parter.

Unchiul meu a fost veteran de război, a rămas în armată, ca ofițer, și a primit două camere în față, cu terasă. Apoi am intrat noi, cu bunica, în două camere și un alt locatar, un inginer care lucra la ICRAL și a primit și el două camere.

Cum erau bătrânii copilăriei tale? Bunica ta, de pildă?

Valentina Ilcenco: Foarte educați. Bunica și verișoarele ei, apoi rudele din partea bunicului erau niște oameni răniți de acest refugiu, dar asta nu i-a înrăit. Nu ne povesteau nici nouă, poate tocmai pentru că nu voiau să ne încarce cu toată această suferință.

Erau niște oameni care încercau să se respecte în spații în care au fost plasați nu neapărat prin alegerile lor. Aveam bucătărie comună și trebuia să ne înțelegem, să ne organizăm. Și așa se întâmpla.

Îmi amintesc că aveam o plită mare în bucătărie, cu patru ochiuri, iar sub plită mișunau, cred, vreo 10 pisici. Noi, copiii, le adunam de pe stradă și le aduceam acolo să le dăm lapte.

Eu am aflat destul de târziu povestea familiei. Într-o vreme ai mei se temeau să vorbească și în plus cred că nici nu doreau să-și amintească. Detaliile, dacă mă crezi, le-am primit, de la verișoara mea din Cernăuți, acum 6 sau 7 ani.

Deci ați primit un lucru foarte important la această întâlnire?

Camelia Ciuhureanu: Oameni dedicați au făcut acest grup cu un scop clar. Mesajul acestui grup este: „haideți să învățăm să fim în linie cu tot ce este nou, chiar dacă vârsta nu ne permite uneori să punem mâna pe un telefon performant, să intrăm pe facebook și să povestim cu prietenele!”

Este important să știi tot ce te poate ajuta să comunici cu nepoții tăi, pentru a putea face parte din viața lor și să nu te trezești pus la colț, pe bună dreptate: „Hai, buni, lasă că tu nu știi!”. Este de datoria noastră să ne punem la punct cu tehnologia. Este condiția esențială să fim cumva tineri ca și ei.

Iar asta ne ține mintea limpede. Nu contează câți ani ai. Poți face absolut orice și la 70 de ani. Nu este despre vârstă, ci despre o stare de spirit. Eu nu am vârsta pensionării, dar nu m-am gândit niciodată cum ar fi acest moment.

Sunt departe de copii, ei au rămas la Timișoara, eu m-am mutat în Brașov, orașul meu natal, dar ne vedem destul de des.

Zilele mele nu seamănă una cu alta. Mă uit la seriale, pe HBO sau pe Netflix, ascult muzică și îmi fac singură programul. Practic, trăiesc ca un tânăr, doar că nu ies în cluburi.

Ce le lipsește persoanelor de vârsta a treia să fie mai active, mai implicate? Modelele, banii, mentalitatea?

Raluca Kișescu: Fiecare dintre noi două este implicată profesional în cu totul alte domenii: Alina este arhitect, iar eu sunt om de marketing și comunicare. Ne-am cunoscut cu câțiva ani în urmă și ne-am revăzut întâmplător (sau nu) anul trecut la Unfinished Festival, probabil pentru că aveam ceva de terminat, acest proiect de pildă. 🙂

Amândouă am rezonat cu ideea de a face ceva pentru comunitatea celor cu vârsta 60+, care este fie neglijată, fie resemnată din proprie inițiativă. Părinții noștri au dreptul să aibă o viață activă, iar activ nu înseamnă doar să ai grijă de nepoți ori să le faci de mâncare copiilor. Ne-am dorit să îi ținem la curent cu tot ce este nou și așa a apărut comunitatea pe Facebook, „Bunici de viitor”, dar să îi și provocăm să socializeze între ei și așa am creat evenimentele offline de la Teatrul Apollo.

De curând am încheiat al doilea eveniment, unde am avut proiecții de film, un show de design oferit de Alina, în plus, am avut-o printre noi pe îndrăgita actriță Anda Caropol. Prietenii noștri de la Hanul Berarilor ne-au oferit un discount bun pentru o masă de prânz delicioasă.

Inițiativa noastră este totalmente voluntară, iar toți cei care ne sprijină cu cărți, cafea, sucuri, produse de patiserie, o fac și ei pro bono.

Am creionat deja planurile pentru această toamnă: în septembrie îi așteptăm pe „bunici” cu plimbări și un concurs de gătit, unde avem invitat un chef, iar în noiembrie cu o petrecere dansantă, ca altădată.

Vă invităm și pe voi, prieteni din generația noastră, să vă aduceți părinții în comunitatea „bunicilor de viitor”. Îi veți lua înapoi bucuroși, informați, distrați și cu multă energie!

Alina Vîlcu și Raluca Kișescu

Bunici de viitor își propune să redea vârstnicilor rolul pe care, în ultima vreme, l-au pierdut în societate, de a inspira generațiile tinere și de a fi “sfătuitorii comunității”.

Oamenii în vârstă sunt împinși la marginea comunității de felul în care lumea funcționează azi. Din acel punct marginal sunt apoi blamați că nu fac mai mult. În cel mai fericit caz, devin bone pentru copiii noștri, însă majoritatea trăiesc umplându-și ziua cu telenovele și știri de proastă calitate.

Noi – copiii acestei generații de bunici – credem că o comunitate este cu adevărat funcțională când generațiile învață una de la alta. Aceasta este intenția cu care plecam la drum. Vrem să le redăm părinților noștri demnitatea și bucuria de viață.

Concret, ne-am gândit să creăm o comunitate pe facebook care să devină din ce în ce mai mare, în care oamenii să împărtășească idei, să se ajute unii pe alții. Dar nu vrem să rămânem doar online, ci vom crea și evenimente reale, pe diferite teme, atât informative, cât și de entertainment (filme, teatru, tango, cursuri de folosire a tehnologiei, proiecte sociale etc.).

Și nu vrem să ne oprim doar aici, ci să ajutăm și la integrarea profesionala a pensionarilor care își doresc asta, dar să creăm și grupuri de suport, dacă este nevoie, pe teme de sănătate, “parenting”, relații de cuplu etc.

Dacă vrei să afli mai multe despre „bunicuțe” active, citește și povestea Ofeliei Cozma, aici.