Allma Somkereki este PR, om de comunicare, înger pentru cauze sociale, viitor designer vestimentar și este unul dintre organizatorii, probabil, mega-evenimentului organizat în cel mai scurt timp, în beneficiul refugiaților din Ucraina, We are one.
Cum a fost We are one?
Allma Somkereki: A pornit dintr-o nebunie cumva, când echipa din Olanda a venit în România, în urmă cu vreo două săptămâni, și ne-a găsit pe toți abătuți. Desigur, există și acolo știri despre ce se întâmplă în Ucraina, dar noi eram mai îngrijorați decât erau ei. Am început să le povestim că unii dintre noi au și prieteni în Ucraina, deci impactul asupra noastră era deja de altă natură și mai intens.
Ei au cugetat o noapte la ce le povestiserăm, iar a doua zi au apărut la birou cu acest imperativ: „Facem un concert!”. Noi eram toți șocați: „Când?”. “Într-o săptămână”, au zis ei cu lejeritate, de parcă ar fi vorbit despre luni de organizare. „Cu cine? Când? Cum?”, am mai apucat noi să zicem. „Am vorbit la Primărie, am vorbit la PROTV, am discutat și cu cei de la Kiss FM, suntem toți on-board, ne apucăm de treabă”, au răspuns ei și din acel moment a început aventura care pe mine m-a făcut să trec printr-o multitudine de stări. Cu alte cuvinte, am început de la panică, timpul era prea scurt pentru organizarea unui astfel de eveniment, mai ales că în prima fază nu știam cum și ce facem, cum urma să umplem un stadion într-o săptămână. Ulterior, ne-am liniștit și ne-am pus pe treabă, lucrurile au început să se așeze, am conștientizat că avem nevoie de mulți oameni, pentru că era nevoie de mulți bani pentru ucraineni. În fiecare seară, când ajungeam acasă frântă de oboseală, nu făceam decât să-mi amintesc de refugiați, care au pierdut totul în doar câteva ore, care dorm în frig, înfometați, și nu știu unde vor găsi adăpost a doua zi. După aceste gânduri nu-mi mai venea nici să pomenesc că mă simt obosită fiindcă am muncit 10-20 de ore, în condițiile în care ajung seara la mine acasă, unde pot să fac un duș decent sau să deschid un frigider să-mi iau ceva de ronțăit ori să chem pe cineva cu o comandă de catering.
Toți ne gândeam la asta, la acei oameni care suferă și care trăiesc ceva cumplit de nedrept. Mânați de această energie, am umplut stadionul cu oameni. Nu o să uităm niciodată acea zi.
Cum îți explici acest succes?
Allma Somkereki: Cred că vine din dorința oamenilor de a face bine. Există o mobilizare a oamenilor pe toate palierele. Am avut mai bine de 40 de artiști care au zis fără ezitare: „da, vrem să ne implicăm, să fim acolo!” și au venit pro bono, inclusiv artiștii internaționali. Nu mai spun aici despre întreaga expunere media de care am beneficiat întreaga săptămână care a precedat concertul, la PROTV, la Kiss FM sau în online.
De ce ai intrat tu în zona de PR în industria muzicală?
Allma Somkereki: La mine drumul a fost invers, cumva și PR-ul m-a ales pe mine. Am făcut facultatea de sociologie, după ce am cochetat o vreme cu gândul că voi deveni arhitectă, apoi am făcut master în jurnalism, fiindcă asta îmi doream să fac mai departe, doar că, după ce am ajuns în echipa de comunicare și PR a unui trust de presă auto și am coordonat și un juriu internațional, am realizat că mi se potrivește mai degrabă acest rol. Nemaivorbind despre experiența din echipa PROTV, pentru cinci ani și jumătate.
Iar după toate astea, deși televiziunea mă dusese în proximitatea artiștilor și mi-a rămas extrem de aproape de suflet, mi-am zis să încerc altceva. Propunerea de la Global Records părea exact ocazia de care aveam nevoie, doar că mi-au trebuit vreo trei luni să mă hotărăsc, să decid să plec. Era greu să las în urmă munca de televiziune, iar dincolo de asta era relația cu colegii mei din PROTV, care-mi erau mai mult decât prieteni, se transformaseră într-o adevărată familie. Dar am plecat, mai ales că știam și oamenii care lucrau la Global Records. Iar un an și jumătate mai târziu aveam să plec din nou, la SAGA Festival.
Cum te-au schimbat aceste experiențe din lumea glamour a artiștilor?
Allma Somkereki: Cred că orice experiență te consumă atât cât o lași tu să o facă. Trebuie să păstrezi un echilibru pe care eu l-am învățat de curând, în pandemie. Mi-am dat seama că până atunci pusesem întotdeauna cariera pe primul loc și nimic altceva nu conta. Rezultatele erau importante, iar oamenii cu care lucram eu să fie sus. Mulțumirea mea de aici venea.
Între timp însă am avut mai mult răgaz să mă gândesc și am aflat că viața mea personală contează, de fapt, cel mai mult și este datoria mea să găsesc un echilibru în toate acestea, să vin acasă și să găsesc timp pentru ce-mi place să fac: să desenez sau să fac snowboarding.
Desigur, când apar heirup-uri cum a fost We are one, nu ezit o clipă, mai cu seamă că există acolo și o componentă socială care, pe mine, mă motivează foarte mult.
Când ai aflat atâtea lucruri despre tine? Când ai știut cine ești, ce-ți dorești și ce nu?
Allma Somkereki: Perioada în care am stat acasă și am lucrat, pandemia, m-a ajutat să văd lucrurile importante în altă lumină, m-am gândit mai mult la mine și am realizat că foarte multe dintre lucrurile care îmi plăceau până atunci dispăruseră încet-încet din programul meu de zi cu zi. Și tot atunci am realizat că fericirea mea adevărată vine din implicarea în tot felul de proiecte sociale, iar să pot ajuta un copil, pentru mine valorează mai mult decât dacă aș face orice altceva.
În acești ani s-a întâmplat ca un prieten foarte apropiat, preot, care se implică în tot felul de proiecte sociale, să mă sune și să-mi povestească despre un caz din Teleorman, al unei bunicuțe care creștea singură, într-o cămăruță neîncălzită, patru sau cinci nepoți. „Trebuie să le construim o casă”, a mai spus prietenul meu, preotul. Când am văzut pozele, am început să plâng. Cum aș fi putut sta deoparte? Mai ales că urma ziua mea, deci puteam redirecționa toți banii de cadouri spre această cauză a bunicuței din Teleorman. Mai departe, am rugat un prieten arhitect să se implice, iar așa a început să se lege un lanț al unor oameni fantastici, care au reușit să strângă sumele de care aveam nevoie, iar în octombrie, anul trecut, am predat casa. Iar acei copii, ale căror fețișoare căpătaseră trăsături de veselie, aveau o casă a lor, spațiu îndeajuns, aveau apă și căldură, primiseră un cămin.
Nu cred că a existat moment mai fericit pentru mine până acum.
Ce înseamnă Allma?
Allma Somkereki: În limba spaniolă, alma înseamnă suflet. Dacă mă întrebi despre numele meu însă, aici este o întreagă poveste: mama și-a dorit foarte tare ca pe mine să mă cheme Alma. Dar tata, care e maghiar, s-a opus, fiindcă în maghiară alma înseamnă măr și se citește [olmo]. Pur și simplu, tata nu era de acord ca pe fata lui să o cheme măr. (râde) Mama ținea foarte mult la ideea ei și așa a apărut „compromisul”, acel dublu l din Allma, care a eliminat orice legătură cu vreun fruct.
Și de ce voiai să fii arhitect?
Allma Somkereki: Mi-a plăcut întotdeauna să desenez și mă visam arhitect sau cochetam cu ideea de designer de interior. Dar până la urmă am decis să rămân la sociologie, pentru ca apoi să mă răzgândesc, să îmi doresc jurnalism, iar în cele din urmă să fiu om de comunicare.
Iar acum m-am oprit la asta fiindcă îmi place foarte mult ce fac. Nu știu însă dacă tot asta voi face și peste cinci ani. Poate peste 5 ani voi face haine. Mi-ar plăcea.
Cum așa?
Allma Somkereki: Exact așa.
Când eram mică, până când am mers la școală, am crescut la bunicii Nicolae și Constanța, într-un sat din Vâlcea, în Tetoiu, undeva mai aproape de Craiova. A fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Bunica încă trăiește, este singura care a mai rămas printre noi dintre toți bunicii și ea reprezintă enorm pentru mine; e mai mult decât sufletul meu, e omul meu preferat.
Am stat la ea până la 7 ani, apoi în toate vacanțele până la 17 ani.
A fost o bucurie pentru bunici să mă aibă acolo, sunt convinsă. Iar pentru mine a însemnat enorm. Îți spuneam că mereu am fost pasionată de haine, încă de când eram mică. Aveam 4 ani și le spuneam tuturor care voiau sau nu să asculte că vreau să mă îmbrac în rochie, nu în pantaloni. Ceea ce nu mai este deloc valabil acum, când nu mai suport rochiile. (râde)
Sistematic, aduceam copiii de pe toată strada în casă și îi îmbrăcam cu hainele pe care le găseam la îndemână, apoi îi puneam să prezinte moda, pe catwalk.
După o vreme, am realizat că bunica pur și simplu nu mai suporta să îi aduc toată ziua bună ziua copiii din tot satul în casă, așa că am început să desenez, să fac schițe de haine. Apoi organizam singură concursuri și dădeam note celor mai frumoase haine imaginate de mine.
De-atunci a pornit această pasiune. Am fost și model o perioadă, când am răspuns mai multor contracte. Dar una peste alta am rămas încă în această zonă de interes, una dintre cele mai apropiate prietene ale mele este Irina Voinea, designer, iar cu ea mai exersez idei de-ale mele, plecând de la schițe și moodborad-uri, facem haine. Dar sunt încă doar pentru mine aceste creații.
De ce?
Allma Somkereki: Vreau să-mi placă mie foarte tare ce fac și să consider că merită să iasă în lume. Sau, mai bine zis, cred că nu am eu suficiente și de-asta nu sunt dispusă să le dau altora. (râde)