Am văzut Teatru la Naţional! Regele Lear, un spectacol în alb şi negru

La TNB s-a jucat aseară premiera spectacolului Regele Lear în regia georgianului David Doiashvili. Demult nu am mai văzut un spectacol care să aibă viziune şi concept. Ba, mai mult: viziune modernă şi concept unitar.

Piesa Regele Lear durează puţin peste 3 ore şi jumătate şi ceea ce şochează de la bun început, dar se leagă/justifică perfect pe parcursul spectacolului este contrastul alb-negru în care este construită. Decorul este alb, minimalist, dar foarte versatil: se ridică, apoi coboară, are spaţii pline cu apă peste care se ridică trape, scări etc. Proiecţiile video sunt filmate în alb-negru, costumele – realizate de Liliana Cenean –  sunt fie albe, fie negre, fie combinaţii între acestea două.

Semnalul dat de regizor este clar: acţiunea, povestea, jocul se întâmplă între două extreme, între două limite. Totul e alb, sau negru. Între cele două alegi ce emoţie vrei. Pe scenă sunt toate! Ici-colo, apar totuşi nişte puncte colorate, mai ales atunci când Regele Lear le împarte fiicelor lui regatul. Această decizie este explicată printr-o demonstraţie neaşteptată: Mihai Constantin (care l-a jucat perfect, puternic şi răvăşitor pe Lear), ia două găleţi (regatul) pline cu răţuşte de baie (clasicele jucării pentru bebeluşi) puternic colorate şi le aruncă la picioarele fetelor lui, interpretate de Monica Davidescu (Goneril), Raluca Aprodu (Regan) şi Crina Semciuc (Cordelia). Momentul a fost puternic, pentru că – vă jur – m-am simţit o jucărie şi vă jur că am înţeles că şi voi sunteţi! Că noi toţi suntem! Răţuşte colorate care fac mult zgomot, de cele mai multe ori amuzant, pentru „cei de sus”.  Da, suntem jucării, asta spune, printre altele, spectacolul, suntem coloraţi şi mici. Ne calcă în picioare actorii principali ai unui joc mai mare decât îl conştientizăm noi. Jocul cu noi este un joc distactiv în aceste vremuri în care „nebunii au ajuns să-i conducă pe orbi”. Replică asta m-a tulburat. Este de o actualitate nebună, descrie trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

De fapt asta mi-a spus şi regizorul David Doiashvili în interviul pe care i l-am luat: „Tocmai de aceea Shakespeare este un autor extraordinar, pentru că poate fi pus în scenă într-o manieră care trece marginile timpului. Mesajul lui este actual. Nu mă intersează punerea lui în scenă într-o notă clasică, istorică. Am ales să transmit altceva!

Muzica lui Nicoloz Rachveli Memanishvili este tulburătoare, emoţionantă, susţine amplu desfăşurarea de forţe, joc şi replici de pe scenă. Din distribuţie i-am remarcat pe Ioan Andrei Ionescu (contele de Gloucester), Istvan Teglas (Edgar, fiul lui Gloucester), Tudor Aaron Istodor (Edmund, ful nelegitim al contelui Gloucester), Idris Clate (regele Franţei), Silviu Mircescu (contele de Cornwall), Rareş Andrici (contele de Albany), Gavril Pătru (Ducele de Kent), Lari Giorgescu (Oswald). Şi, fireşte, pe Marius Manole (Bufonul) intens aplaudat la final, după ce întreaga piesă sare, plânge, râde, înoată (da! în apă!), urcă şi coboară…

Spectacolul este dinamic, actorii dau adevărate probe de rezistenţă fizică. Scena naţionalului bucureştean arată ce poate din punct de vedere tehnic, în sfârşit, piesa este a timpurilor noastre, este modernă, vie, şocantă pe alocuri, cu multe tablouri mai degrabă cinematografice. Nu e nimic prăfuit, nu e nimic exagerat, subtilităţile sunt prinse perfect în joc şi replici.

„Nu ştiu pe altcineva care l-ar fi putut juca pe Lear –  îmi spunea David Doiashvili referindu-se la Mihai Constantin. Are o forţă extraordinară! Sunt fericit şi apreciez mult această distribuţie, actorii sunt foarte buni.”  „Dar nu e un Lear prea tânăr?” – am întrebat. „Nu se specifică nicăieri în text care este, de fapt, vârsta lui Lear, cu o excepţie, dar nici atunci nu e clară” – mi-a răspuns regizorul.

Recapitulez: la Regele Lear, am asistat la un spectatol de teatru care s-ar putea juca fără teamă pe orice scenă mare din lume, în care tehnologia se încadrează perfect în unitatea stilistică, în care actorii ştiu ce au de făcut şi fac bine, pentru că regizorul a ştiut, la rândul său, ce vrea să/ne spună.

V-am salutat, răţuştelor!