Era sfârşitul verii, ca acum. Abia aşteptam să se facă noapte ca să ies afară, fără să ştie nimeni şi să stau culcată pe iarbă, în curtea din spate ca să mă uit la cer. Ştiam că numai în câteva minute avea să mi se facă frică, fiindcă, dacă priveam prea mult cerul înstelat şi infinit, mi se schimbau perspectivele şi susul devenea jos. Aşa că mă simţeam ca şi cum aş fi stat deasupra unui cer împânzit de stele în care, Doamne Dumnezeule, aveam să cad! Şi strângeam pumnii agăţându-mă de firele de iarbă ca şi cum ele ar fi fost singurele care mă puteau ţine…
Câteodată luam lanterna şi fugeam la pânza cea mare de păianjen de la magazia cu scule, ca să urmăresc speriată şi fascinată în acelaşi timp cum insecta îşi paraliza victimele şi apoi le devora… Lumea din jurul meu era plină de animale, păsări şi insecte. Aveam 5 ani şi copilăream la ţară, la bunici, unde aveam să stau până pe la 7… În tot acest timp, deşi pare scurt, am învăţat să ascult pământul, să văd norii (ce frică îmi era când cobora furtuna de pe deal trosnind şi bubuind, aruncând vălătuci negri peste sat), să aflu de la bunicul meu cum să iubesc pădurea, să merg la slujba de duminică, să spun rugăciunea înainte şi după fiecare masă, să învăţ să citesc ceasul, să mă joc pe dealuri, să merg desculţă prin praf, să aud cum mă strigă bunica până la epuizare să vin la masă şi să mă aştepte o ceartă zdravănă pentru că o aduceam la disperare… Hrăneam raţe, găini, vite, porci. Animalele aveau nume, personalitate, chip.
Când am ajuns la Piteşti, în clasa întâi, satul a dispărut. L-am regăsit, însă, în fiecare vară, când îmi petreceam toate vacanţele cu bunicii din ce în ce mai bătrâni şi mai obosiţi…
Azi îmi privesc fiul şi ştiu că el va avea altfel de amintiri. Cele pe care noi, părinţii lui, îl vom ajuta să şi le facă. Diferenţa dintre copilăriile noastre nu este dată de tabletele de azi sau de computere, nici de călătoriile cu avionul sau plajele de la Mediterană, ci de altceva, cu mult mai simplu: de libertatea pe care o aveam. Nu, nu aia legată de comunism, ci aceea legată de spaţiul pe care îl puteam alerga într-o singură zi lumină…
Acum, pe şoseaua de la ţară merg maşini cu suta la oră, pădurile au fost tăiate, copiii nu mai sunt pe drum. Nu mai merg în gaşcă pe deal, nici nu mai au grijă de animale. Copiii sunt în curţi sau în tabere organizate, sunt cu bone, bunici sau părinţi… Nu mai ies liberi pe poartă, nu mai dispar în pădure, nu mai fac cazemate pe marginea lacului…
Au parte de o altfel de copilărie. Nu e mai bună sau mai rea, ci e doar alta, diferită. Şi sper ca amintirile lor să poată ocupa, în viitor, într-o compunere liberă, mai mult de cele 500 de cuvinte pe care le-am scriu eu aici.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
