Ana Bella Estevez, antreprenor social în domeniul violenţei domestice: „Ai nevoie de mai multă putere şi voinţă să te culci cu abuzatorul tău, decât să începi o nouă viaţă şi să trăieşti fericită!”

Ana Bella Estevez este Ashoka Fellow şi preşedinte al Ana Bella Foundacion. Ashoka este un ONG global care susţine antreprenorii sociali, proiectele care ajută comunităţi, rezolvând probleme ale comunităţii. Ana Bella a fost victimă a abuzului domestic. A trăit 11 ani alături de abuzatorul său. Până într-o noapte când a hotărât să plece, împreună cu cei 4 copii ai săi. Acum are o şcoală de care face cursuri de empowerment, pentru a le ajuta pe femeile victime ale abuzului domestic. A venit la interviu cu un tricou pe care scria cu litere mari Supervivientes/ Victimas. 

Citind prezentarea… prima mea întrebare a fost: „how do you empower women?” (cum dai putere, forţă femeilor?). Pornisem de la întrebarea greşită. „Eh, vezi, nu aşa se pune problema”, a început în forţă Ana Bella Estevez:

Noi, femeile, ne dăm forţă singure! Şi mass media greşeşte când pune aşa problema, şi ONG-urile greşesc când spun (sau îşi propun) să le ajute pe femei să găsească această putere. Dacă tu/voi trebuie să le ajutaţi pe femei să găsească forţă, atunci femeile nu sunt „empowered”, nu sunt puternice, pentru că au nevoie de sprijin.

Aşa că – mereu spun asta coordonatorilor noştri de proiecte – femeile îşi găsesc singure forţa. Singurul lucru pe care noi îl facem este să le ajutăm să atingă la potenţialul lor maxim şi să ajungă să depăşească această limitare a încrederii pe care o au în forţele proprii care este cauzată de abuzuri, şi să devină liderii propriei lor vieţi şi să ajungă lideri în comunitate, ca „chain-makeri”, ca lideri de reţea. Subliniez. Femeile îşi găsesc singure puterea, noi doar facilităm accesul la anumite metode prin care să facă asta, dar toată forţa e la ele.

Şi este foarte important să subliniem lucrul acesta, pentru că se foloseşte frecvent expresia „empower women!”, de către jurnalişti sau de către ONG-uri. NU!

Bun, şi atunci care ar fi cele mai potrivite cuvinte? Noi încurajăm femeile să îşi găsească forţa?

Da. Este una dintre variantele bune prin care am putea schimba abordarea.

Este o graniţă atât de subţire între aceste noţiuni….

Da, dar ceea ce ni s-a întâmplat nouă este foarte important. Noi am fost victime, am fost abuzate, dar nu asta ne defineşte ca persoane. Suntem femei, suntem femei foarte puternice, avem foarte multe calităţi şi abilităţi, am fost foarte curajoase atunci când am reuşit să rupem tăcerea şi să ne revenim după abuz, aşa că nu suntem victime.

Da, societatea, autorităţile ne văd aşa. Aşa vor să ne vadă. Avem până şi un certificat de femei abuzate, aşa că eşti o victimă pentru societate, în loc să fii un „supravieţuitor”, un luptător… Toată puterea aceasta de care a fost nevoie să supravieţuim acestor abuzuri o putem folosi ca să devenim o forţă economică – în companii, de exemplu, să devenim modele pentru alte femei şi să devenim chain-makeri sociali.

Cum poate cineva să depăşească acest statut de „victimă”.

De exemplu, în Spania, violenţa asupra femeilor este o adevărată pandemie. Violenţa este foarte răspândită: la nivel global unul din 3 bărbaţi comite abuzuri asupra partenerei de viaţă. În Spania – unul din 10 bărbaţi. Suntem două milioane de femei în Spania care suntem/am fost abuzate. În România unul din 4 bărbaţi comite abuzuri asupra femeii de lângă el. 24% dintre femei sunt abuzate! E mai mult decât în Spania, dar rata e mai joasă decât în Danemarca, unde s-a ajuns la 32%! În Finlanda 31%. În Marea Britanie – 29%. (datele provin dintr-un raport din 2014).

Eu am fost una dintre acestei femei timp de 11 ani. Până când, într-o noapte, mi-am adunat toată forţa interioară, toată voinţa, toată frica, ca să nu mai dorm lângă acest bărbat care aproape m-a omorât din bătaie şi să îmi trezesc cei 4 copii, să îi urc în maşină şi să merg la poliţie.

Eu am avut oportunitatea să încep o nouă viaţă pentru că într-o noapte am rupt tăcerea.

Dar vă puteţi imagina că în Europa 62 de milioane de femei sunt victime ale abuzului şi că doar 14% sunt destul de curajoase ca să vorbească despre asta. To speak up!

Dar ce facem ca să încurajăm femeile să nu mai tacă atunci când sunt abuzate? Facem campanii, panouri mari, billboard-uri cu femei cu vânătăi, cu ochi vineţi, pline de sânge (a fost o campanie de felul acesta chiar şi cu Angelina Jolie). În Spania vedem constant la ştiri câte o femeie ucisă astfel. În fiecare săptămână altă ştire, altă femeie ucisă. Dacă eşti o femeie aflată într-o astfel de situaţie şi vezi aceste campanii sau aceste ştiri te sperii şi mai tare şi normal că ţi-e frică să spui ceva. Eşti speriat de moarte!

Aşa că în 2002, gândindu-mă că toate aceste femei sunt „invizibile” (pentru că majoritatea victimelor abuzului sunt invizibile, aşa cum am fost şi eu, – căci minţeam adesea dacă cineva îmi vedea o vânătaie – şi am minţit constant timp de 11 ani), am hotărât să fac o schimbare şi am apărut la televiziune (şi apar constant de atunci încoace), îmi arăt faţa zâmbitoare, transmit un mesaj pozitiv, şi spun că trebuie să rupem tăcerea. Şi mai spun că există alternativă. Poţi să alegi să fii fericită în loc să fii ucisă din bătaie. Dacă eu, cu 4 copii, am reuşit, poţi şi tu!

Acesta este răspunsul la întrebarea ta, „cum încurajăm femeile să îşi găsească forţa?”. Primul lucru pe care îl facem (l-am făcut eu personal şi apoi prin Ana Bella Foundation) este acela de a arăta exemple pozitive, testimoniale, poveşti de succes. Pentru că mass-media nu arată decât consecinţele fizice ale abuzului. Noi arătăm ce se întâmplă după ce pleci: nu mai suntem victime, suntem femei fericite, suntem femei lideri în domeniile lor…

După prima mea apariţie la tv mai mult de 1.000 de femei m-au sunat şi din acel moment povestea vieţii mele nu mai era doar povestea mea, era un instrument pe care puteam să îl folosesc ca să ajut şi alte femei să găsească forţa necesară. Acum ajutăm cam 1800 de femei în fiecare an. Am ajutat în jur de 20 mii de femei de când am început şi am creat o reţea de femei-supravieţuitoare, ajutând aceste victime. Ne folosim empatia, dragostea, timpul, şi puterea exemplului ca să ajutăm o altă femeie, ca şi când am fi prietene. Este o comunitate, o reţea bazată pe noţiunea de „peer-to-peer support” (întrajutorare de la persoană la persoană).

De fapt cum funcţionează această întrajutorare?

Apărem la televizor, apoi multe, multe femei ne sună.

Aveţi un call center? (întreb eu, naivă)

(râde) Nu nu avem un call center. Avem telefoane mobile şi Whatsapp. Şi pe Whatsapp am creat o reţea între femeile care locuiesc în aceeaşi zonă. Şi, de exemplu, dacă o femeie nu e hotărâtă dacă să îşi părăsească abuzatorul, femeile din grup vorbesc cu ea şi îi povestesc propriile experienţe, iar dacă nu vrea să meargă singură la poliţie, cineva se oferă să meargă cu ea, cineva are grijă de copiii ei cât e plecată la poliţie să facă declaraţia de abuz. Astfel nu se mai simt singure şi trec prin această experienţă cu mai multă încredere. Le oferim un loc unde să stea în cazul în care nu au unde să meargă după ce îşi părăsesc soţii. Le-am luat şi la mine acasă… iar acum avem un program, „Viviendas de Apoyo”, prin care le oferim locuinţe de tranziţie, după ce ies din adăposturile pentru victime ale abuzului, atunci când nu au destulă putere financiară să se susţină singure. Am făcut un protocol cu băncile care au locuinţe goale acum (din executări forţate – n.r.), şi ne dau aceste locuinţe pentru o vreme.

Printre primele femei pe care le-am ajutat era psiholog de profesie. Nu m-am gândit niciodată că un psiholog poate ajunge în situaţia de a fi victimă a abuzului. Am ajutat femei poliţist, de la care te aştepţi să fie instruite să se apere şi să facă faţă unei astfel de situaţii. Am avut cazuri de notari, chirurgi…. Violenţa atinge femeile indiferent de profesia lor. S-a întâmplat să fiu apelată de un tată în miezul nopţii şi să îmi spună că fiica sa, care era la 8 ore distanţă cu maşina, era bătută de iubitul ei. Atunci am trimis un voluntar din acea zonă, în miezul nopţii să o ajute. Şi din fericire găsim sprijinul unor poliţişti de bună credinţă….

Aveţi sprijinul poliţiei în astfel de cazuri?

Avem sprijinul legii împotriva abuzului, o lege care s-a promulgat în 2004. Datorită acestei legi poliţia primeşte training-uri speciale pentru astfel de situaţii şi avem sprijinul lor, dar nu al tuturor poliţiştilor.

În România lucrurile stau puţin diferit. Cred că la sate poliţia ar trimite femeile înapoi la bărbat acasă…

Asta mi s-a întâmplat şi mie în 2002, înainte să se dea legea. L-am reclamat pe soţul meu care îmi luase copiii. Iar poliţia mi-a spus să mă gândesc bine ce fac, distrug o familie cu 4 copii, iar soţul meu pare să fie un tată bun, aşa că a trebuit să le explic încă odată ce îmi făcuse soţul meu timp de 11 ani. Acum se întâmplă mai rar lucrurile acestea. Dar încă mai sunt oameni care nu au destulă instruire pe partea asta (chiar şi femei poliţist), şi încă mai cred că violenţa este „doar o bătaie”. Dar nu e aşa. Violenţa este o relaţie în care o persoană (de obicei bărbatul) are puterea, este dominatoare, iar cealaltă persoană (de obicei femeia) este într-un stadiu de supunere. De obicei bărbaţii se folosesc de forţa fizică pentru a domina, dar sunt foarte multe femei abuzate verbal, sexual, psihologic… Abuzul psihologic este cel mai grav. Aceste femei nu au vânătăi, abuzul lor nu este vizibil, dar ele nu-şi trăiesc propria viaţă! Nu trebuie să fii ucisă ca să fii o victimă a abuzului domestic! O victimă a abuzului este o viaţă pierdută.

Trebuie să fii foarte puternică să rezişti abuzului, foarte curajoasă ca să rupă tăcerea, dar după ce te desprinzi de toate astea şi ieşi din adăposturile pentru femei, ce face societatea? Nu vede decât „ochiul tău vânăt”. Statul te priveşte ca pe o victimă, chiar primeşti un fel de certificat de victimă care te ajută să primeşti o subvenţie de la stat (acum este 400 de euro). Şi, mai departe, companiile angajează astfel de femei pe posturi de „femei invizibile”, job-uri mici, femei de serviciu, de exemplu). Astfel, supravieţuitoarele abuzului se află în pericol de a deveni „excluse social”.

E practic o nouă formă de abuz, din partea societăţii de data asta!

E o dublă victimizare. Faptul că ai fost abuzată, maltratată, nu te defineşte ca om! O persoană cu handicap, spre exemplu, are dizabilitatea pentru toată viaţa. Dar nu se aplică asta şi în cazul victimelor abuzului domestic. După ce ai ieşit din acea relaţie nu ar trebui să mai fii privită ca o femeie abuzată. Aşa că noi implicăm mass media să ne ajute să schimbăm paradigma şi să nu mai fim privite ca nişte victime, ci ca nişte supravieţuitoare. Lucrăm şi cu autorităţile să schimbe campaniile, iar panourile outdoor să arate femei ieşite din astfel de situaţii zâmbind. De asemenea, implicăm femeile, supravieţuitoarele, să îşi canalizeze energia, empatia, experienţa pentru a le ajuta pe alte femei să aibă zâmbetul pe buze. Noi devenim cumva puntea care ajută femeile să treacă de partea cealaltă şi să se folosească de resursele pe care statul le pune la dispoziţie în astfel de cazuri.

De asemenea, lucrăm şi cu companiile şi încercăm să le convingem să nu mai folosească nici măcar discriminarea pozitivă („săracele femei victime, au nevoie de ajutor”). Nu trebuie să fim recrutate pentru că am fost victime şi avem nevoie de ajutor, ci pentru că suntem capabile. Nu mai suntem o problemă, putem fi o parte a soluţiei – pentru companii, pentru societate. A fost foarte greu să îi convingem de lucrurile astea, mai ales după criza economică, atunci când companiile dădeau afară oameni, nu angajau. Dar a trebuit să le demonstrăm că noi suntem femei de succes pentru că ne-am străduit atât de tare să meargă căsniciile noastre, şi pentru că am avut puterea să supravieţuim, să ieşim din asta, am reuşit să depăşim frustrările, depresia, aşa că putem fi o adevărată resursă viabilă pentru companii. În nici un caz nu ne vom angaja şi vom veni la muncă cu un ochi vânăt, plângându-ne toată ziua! Pentru că asta este percepţia.

Aşa că ne-am folosit de conceptul „co-creation”, acum este noua metodă de lucru a companiilor şi a ONG-urilor. De fapt am primit în 2014 premiul Ashoka pentru cel mai bun proiect „co-creation” din Europa. Identificăm nevoile unei companii şi oferim soluţia fără un cost suplimentar din partea companiei. De exemplu, oricât de mare ar fi criza economică, companiile tot au nevoie de marketing ca să îşi vândă produsele. Tot timpul vor avea un buget pentru campanii promoţionale. Acesta a fost momentul „evrika!” pentru noi. Mereu e nevie de un promotor al produsului competent şi puternic, care are multă încredere în forţele proprii. Iar femeile supravieţuitoare abuzului au calităţile astea! Aşa că femeile au primit joburi de promoteri, care ies în faţa publicului şi vorbesc despre produsele companiei, nu au primit joburi „ascunse”. A fost un model social transformativ cu câştig de ambele părţi. Noi am creat brand ambassadori pentru brandurile respective, nu le numim mai promoteri pe femeile angajate pe aceste posturi. Am creat Ana Bella School for Women Empowerment, ne-am parteneriat cu companii de outsourcing, şi primul nostru client a fost Danone (mulţumită Ashoka). Acum oferim traininguri femeilor în domeniul vânzărilor, facem workshop-uri de empowerment, ca să îşi poată descoperi adevăratul potenţial şi să se focuseze pe cariera şi jobul lor, să îşi îndeplinească visele şi să devină lideri în comunitatea lor. De asemenea oferim joburi-trambulină (joburi part-time) femeilor, care sunt de 2 ori pe săptămână brand ambassadori ai unor produse, şi asta le ajută să îşi dea seama de potenţialul lor.

În 2011 am început un test-pilot cu 11 femei, iar acum peste 1200 de femei trec prin acest program. Iar rata de succes este mare. După ce au fost brand ambassadori obţin posturi mai bune, pe perioade mai mari, poziţii mai înalte în companii.

Aveţi câteva exemple de femei care au reuşit să ajungă pe astfel de poziţii?

Da, de exemplu, una din femei, cât locuia în adăpost nu avea bani nici de o bomboană pentru fiica sa, iar după acest job trambulină (şi, credeţi-mă, să îţi spună clientul mulţumesc, să zâmbeşti clienţilor, să fii „chipul” unui brand, te ajută să câştigi încredere), a devenit sales manager al unei edituri, una dintre cele mai mari edituri din Spania, iar acum este Directorul The Women Institute în Extremadura şi este influencer pentru o jumătate de milion de femei. Vă imaginaţi?! (întreabă cu ochii mari şi un zâmbet larg pe faţă). Încă o femeie pe care am ajutat-o lucrează acum cu vicepreşedintele Peru, şi este creatoarea unei reţele a femeilor supravieţuitoarelor abuzului din Peru! Şi când te gândeşti că era practic pe drumuri, când locuia în Spania, după ce îşi părăsise soţul.

Mai este cazul unei femei de 62 de ani care şi-a părăsit abuzatorul. După 30 de ani s-a hotărât să îl părăsească. Nu lucrase nici măcar o zi în toată viaţa ei. Ar fi primit o pensie de 300 de euro. Dar i-am spus că are potenţial şi mai are 3 ani până la pensie. A început ca brand ambassador, iar acum şi-a creat propriul ONG, „Volunteers in Action”, care ajută bătrânii care locuiesc singuri, o reţea de tineri sau adolescenţi care ies la plimbare cu pensionari sau bătrâni. Ea nu s-a transformat doar din victimă în supravieţuitor, ci a devenit un lider de reţea! Acum a ieşit la pensie şi s-a apucat de facultate! Astea sunt rezultate uimitoare!

Când a venit la noi, am întrebat-o pe Rosa, o altă femeie cu 4 copii care îşi părăsise bărbatul, „ce-ţi doreşti?”. Şi ea nu-şi dorea decât să câştige 900 de euro pe lună. După workshop-uri ne-a mărturisit că îşi doreşte, de fapt, un restaurant al ei. Iar acum îl are! Şi s-a întâmplat în decurs de câteva luni – din februarie până în iunie.

Asta reuşim să facem. Iar aceste exemple demonstrează că noi, femeile care am fost victime ale abuzului, avem puterea de a schimba lumea. Transformăm frica şi energiile negative în empatie şi putere.

Cum poate cineva să transforme frica în ceva bun?

Foloseşti aceeaşi frică pe care o ai atunci când te culci alături de abuzatorul tău în scopuri bune. Ai nevoie de mai multă putere şi voinţă să te culci cu abuzatorul tău, decât să începi o nouă viaţă şi să trăieşti fericită!