Ana Nicolau, Nemira: Acele două săptămâni pe care le-am petrecut în Vietnam mi-au dat o altă perspectivă asupra a ceea ce credeam că este necesar. Am dormit pe jos, am mâncat în condiţii insalubre, vânam tarantule pe tavan, ne făceam singuri mâncarea, nu aveam niciodată bani de carne şi mâncam mai mult legume cu orez.

Ana Nicolau este coordonatorul editurii Nemira, pe care a preluat-o de la tatăl său, Valentin Nicolau. Este pasionată de cărţi, de gătit şi de grădinărit. Creşte doi câini, Porto şi Tigra, şi visează să transforme radical piaţa de carte de la noi. 

Cine eşti tu, Ana? Editor, cititor, jurist, voluntar? Care este răspunsul cel mai apropiat de tine?

Eu sunt cine sunt şi când sunt la editură, de-asta am şi transformat-o după mine, când intri aici nu simţi că intri într-un birou, ci într-o casă. Casa noastră este plină de florile de mină ale tatălui meu şi eu lucrez în grădină dimineaţa pentru că îmi petrec atât de mult timp aici, încât vreau ca şi eu, şi oamenii din jurul meu, să ne simţim ca acasă. Înot mult, visez să călătoresc mai mult decât călătoresc şi, în ultima perioadă, sunt pasionată de hiking. Vara asta vreau să fac un solo walking trip pe Coasta Ţării Galilor. În decembrie fac 30 de ani şi, pentru că visez de mică la Ţara de foc şi la Patagonia, aş vrea să ajung acolo. Gătesc foarte mult şi îmi place să am invitaţi la noi acasă, să gătesc pentru ei. Am doi câini pe care îi ador. În zilele liniştite vin şi ei la birou, numai că Tigra cam aleargă poştaşii.

Cum a fost trecerea de la un cititor pasionat de carte, adică de la un consumator, la un editor de carte, la un om de afaceri?

A fost un drum foarte lung până aici. Am început cu Facultatea de Drept, după licenţă am intrat la Medicină şi, cumva, m-am întors tot în editură, tot la cărţi pentru că am simţit că aici pot să fac cel mai mult bine în jurul meu. Am o libertate extraordinară, de a lucra cu cărţile, de a împărtăşi dragostea mea pentru carte cu câţiva mii de oameni şi, cu timpul, mi-am format o echipă extraordinară la editură. Sunt câteva dintre motivele pentru care, chiar dacă nu e este o afacere uşor de condus, nu aş renunţa niciodată la editură. Şi ar mai fi un motiv: tata. Cred că ducând mai departe editura îl păstrez pe el viu şi în memoria celorlalţi. Nu mă simt niciodată mai aproape de el ca atunci când lucrez cu cărţile şi sunt aici. E un fel de a-l păstra alături de mine.

Tu aveai 3 ani când Valentin Nicolau a creat această editură. Ce-ţi mai aminteşti din creşterea ei şi a ta?

Ţin minte că veneau mulţi scriitori la noi acasă unde tata a avut biroul o perioadă. Iar când am mai crescut, am început să lucrez verile la editură, făceam colete la depozit, mergeam la poştă şi mă întâlneam pe stradă cu colegi de şcoală care îmi ziceau că pleacă la bunici la ţară, iar eu le arătam coletele pe care le căram.

Acum experienţa aceea îmi foloseşte pentru că ştiu fiecare aspect al business-ului. Cred că tatăl meu a anticipat cumva lucrurile pentru mine şi m-a iniţiat uşor în tot ce înseamnă mersul unei edituri.

Cine îţi citea când erai mica? Şi cum ai descoperit cartea? Citindu-ţi-se sau scotocind singură prin biblioteca din casă?

Tot timpul îl băteam la cap pe tata să îmi citească mai mult. El era plecat la editură, iar la un moment dat mi-a zis: nu am timp să îţi citesc, dar am să-ţi scriu o carte. Aşa a apărut Aventurile lui Bronto.

Trebuie să spun că, până la 10 ani, eu şi fratele meu am copilărit de fapt la bunica, undeva la marginea Bucureştiului, înspre Mogoşoaia, pe strada Salva. I-am făcut zile fripte bunicii, recunosc. Nu eram cel mai cuminte copil, aveam o pasiune pentru căţărat, pentru fotbal (eram portarul desemnat la noi pe stradă), mă jucam cu băieţii. Iar când nu mă jucam, citeam.

Bunica la care stăteam se numea Anica şi era mama tatălui meu. Casa ei era mică, ţărănească, cu un singur nivel, într-un cartier destul de sărac, cu mulţi copii nevoiaşi. Mama prietenilor noştri de joacă ducea caprele pe stradă, la păscut. Creştea singură trei copii, nu avea mare lucru de pus pe masă seara. Acolo am văzut prima dată cum arată sărăcia. 

Bunica Anica era cea mai bună bucătăreasă pe care am văzut-o vreodată şi, de fiecare dată când gătea, ceea ce se întâmpla în fiecare zi, era o bucurie pentru că se adunau la noi oameni de pe stradă, veneau copiii, toată lumea primea hrană şi dragoste. Şi cred că de aici am căpătat şi eu pasiunea pentru gătit. Iar pentru mine, în continuare, cea mai mare dovadă de dragoste e atunci când gătesc cuiva.

La 11 ani tata mi-a dat în grijă biblioteca şi mi-a spus: de-acum este a ta, tu trebuie să o ordonezi şi să ai grijă de ea.  Atunci am organizat pentru prima dată o bibliotecă şi am început să adaug cărţile mele. Am început, ca orice copil, cu cărţi de aventuri, Jules Verne şi Toate pânzele sus. Apoi am trecut la SF şi fantasy: Dune, Heinlein. Pentru mine a fost o lovitură când am citit Dune, am zis că nu există ceva mai bun decât cartea asta. Culmea este că, deşi era publicată de tata, mi-a fost recomandată de o colegă de clasă, care o devora la fiecare oră, pe sub bancă.

Apoi, când am împlinit 14 ani, tata mi-a făcut cadou o cutie mare cu toată colecţia Collector’s Library, autori britanici clasici în format de buzunar, cartonate şi aurite pe margine. Erau de o frumuseţe incredibilă, vreo 30-40 de volume, de la Charles Dickens, Jane Austin şi Henry James până la Thomas Hardy. Câţiva ani mi-au dat de lucru, a fost „perioada mea engleză”.

Ce ne povesteşti din perioada şcolii?

Pe la 11-12 ani m-am îndrăgostit de istorie şi de matematică, apoi de programare, interese care se loveau cap în cap. Îmi plăceau foarte mult cărţile, dar îmi plăcea mult şi matematica: are o eleganţă şi o structură ce mi se păreau fascinante. În clasa a XII-a făceam aplicaţii pentru telefon mobil şi dădeam meditaţii colegilor, încercam să îi fac să înţeleagă logica din spatele programării.

Bani de buzunar nu prea primeam, dar am început din timpul şcolii să vând produse cosmetice, la mama la serviciu, la editură, oriunde puteam convinge doamnele să cumpere. Bani aveam şi vara, pentru munca pe care o făceam la editură. Iar asta a fost o lecţie foarte importantă pe care mi-au dat-o părinţii mei: dacă ai nevoie de bani, munceşti pentru ei.

Cum ai ales Facultatea de Drept? Era opţiunea evidentă sau ezitantă din multe alte variante?

Mă îndrăgostisem de profesoara noastră de istorie, Mihaela Stan, de la care ştiam că la Facultatea de Drept se dă admitere la istorie. Atunci am zis că pentru mine va fi floare la ureche şi aşa a rămas. Am spus tuturor că fac dreptul şi cred că m-am convins şi pe mine pentru că în clasa a XII-a am aflat că nu se mai dă istorie la Facultatea de Drept, dar nu m-am răzgândit şi am început să învăţ gramatică. Îmi plăcea însă foarte mult informatica, prin urmare voiam să intru şi la Facultatea de Matematică. Norocul meu a fost că admiterea s-a dat în aceeaşi zi, probabil că nu s-a gândit nimeni că vor fi oameni suficient de nebuni încât să dea examen de admitere la amândouă. Ei bine, până la urmă tot două facultăţi am făcut, pentru că am început şi Colegiul Francez de la Facultatea de drept, care la noi înseamnă reprezentanţa Universităţii Sorbona în România, un program double diplomme, prin care practic urmezi cursurile Sorbona, la distanţă, cu profesori veniţi din Franţa. Pe lângă asta, eu aveam darul de a-mi complica viaţa şi de a mi-o face şi mai interesantă, aşa încât în anul întâi am descoperit asociaţiile de voluntariat şi am plecat prima oară într-o tabără de voluntariat în Vietnam cu Service Civil International.

Care era misiunea?

Trebuia să mergem într-o casă de copii surdo-muţi, într-un orăşel la trei ore de Hanoi. Lucram cu ei engleză, dar făceam şi ateliere de dezvoltare personală sau calculator, pentru a învăţa o meserie, aşa încât ei să poată să fie independenţi şi să îşi găsească un job. Le acordam atenţia pe care părinţii lor nu puteau să le-o dea acasă. Erau nişte copii care relaţionau altfel, care vedeau altfel lumea.

Şi cum comunicaţi cu ei?

Am învăţat limbajul vietnamez al semnelor, care este diferit de standardul internaţional.

Cum arăta partea aceea din Vietnam pe care ai descoperit-o atunci?

Pentru mine era fascinant pentru că era prima oară când călătoream singură, şi prima oară în Asia, într-o ţară comunistă. Eu nu trăisem în comunism aici. M-am născut pe 29 decembrie 1988, deci cu foarte puţin înainte de Revoluţie. Am copilărit şi crescut în democraţie. Aventura a început de fapt în Bucureşti unde, când m-am dus să iau viza, mi s-a spus că nu ar trebui să declar că sunt voluntar, ci turist, căci s-ar putea să nu primesc viza. Apoi trebuia să spun exact unde mergeam, cu cine stăteam, unde dormeam, ce făceam.

Spune-mi care sunt cele mai puternice sentimente, mirosuri, gusturi din Vietnam, atât cât ai cunoscut din el?

În prima zi mi-a fost frică să mănânc, mi-a fost frică să beau apă de oriunde şi căutam doar apă îmbuteliată, aşa citisem în Lonely Planet. După o săptămână nu mă mai temeam de nimic şi mâncam de pe stradă. Totul era altfel acolo: strada, oamenii, mirosurile, haosul din trafic. În plus, turismul atunci (în 2008) nu era atât de dezvoltat, iar oamenii de pe stradă încă se uitau curioşi la europeni, la culoarea pielii.

Ce a schimbat în tine experinţa asta?

Tabăra în care trebuia să ajungem noi avea pregătită o casă fără geamuri, unde dormeam pe nişte saltele cât două degete de groase şi pline de purici. M-am întors cu picioarele mâncate. Eu nu am trăit niciodată în sărăcie, dar acele două săptămâni pe care le-am petrecut acolo mi-au dat o altă perspectivă asupra a ceea ce credeam că este necesar. Am dormit pe jos, am mâncat în condiţii insalubre, vânam tarantule pe tavan, ne făceam singuri mâncarea, nu aveam niciodată bani de carne, mâncam mai mult legume cu orez.

După trei săptămâni ne-am întors la Bucureşti şi cel mai mare regret pe care l-am avut era că nu puteam să mă mai întorc la copiii de acolo.

Termini Facultatea de Drept şi devii un jurist onest, la început de carieră. Dar îţi e de ajuns?

Prin anul trei la Drept m-am îndrăgostit de medicină. Am cunoscut o doctoriţă, mama unui prieten, care m-a inspirat: o femeie inteligentă, cultivată, elegantă şi care reuşise cumva să îmbine toate astea şi cu o familie foarte frumoasă. Am început să învăţ anatomie şi fizică, în timp ce lucram pentru licenţă la Drept şi făceam masterul de la Colegiul Francez. Am dat admitere la medicină, la trei săptămâni după licenţă. Fericită, m-am gândit că va veni vacanţa, dar nu avea să fie aşa pentru la două săptămâni după, tata mi-a spus că are nevoie de mine la birou. Şi atunci am luat contact cu tot ce însemnă munca cu agenţiile literare şi cu autorii străini. Era prima dată când lucram în redacţie. Primeam newsletter de la agenţii din Italia, Spania, Anglia, SUA, zeci de agenţii, sute de proiecte în fiecare zi, era un univers fabulos. Mă gândeam la un moment dat: cum îţi găseşti o busolă în tot ce se publică?

Cum?

Încă o caut. Noi, ca editori, trecem prin sute de propuneri în fiecare zi, din care alegem câteva pentru a le citi. La început eşti entuziast şi vrei să vezi tot, dar, până la urmă, teancul se face din ce în ce mai mare, aşa că devii mult mai dur cu selecţia proiectelor de care te interesezi. Şi începi să vezi cum gândeşte şi un editor străin atunci când vede un manuscris al unui autor român, care va veni la concurenţă cu manuscrisul unui autor francez, spaniol, italian, toate pe un singur slot în programul lui editorial. Şi abia atunci înţelegi concurenţa de pe piaţa literară internaţională.

Iar asta este o lecţie pe care tu ai început să o înveţi într-o vacanţă, după ce ai fost admisă la medicină?

Acesta a fost motivul pentru care am decis să renunţ la medicină.  Am şi acum diploma de bacalaureat acolo, trebuie să o ridic în curând, cert este că ceea ce a început ca un job de vară, înainte de Facultatea de Medicină, s-a transformat în viaţa mea.

În vara aceea descoperi din nou cartea şi iei decizia să începi masteratul la Oxford?

După ce am înţeles că editura va fi viaţa mea, am vrut să învăţ repede. Şi am învăţat cum este munca în redacţia din Bucureşti. Am lucrat pe lângă editorii noştri să înţeleg cum aleg cărţile, cum construiesc colecţiile, care este specificul colecţiilor noastre, am început să propun şi eu cărţi.

Apoi am mers la Oxford, la un master în Publishing. Acolo am învăţat despre cum se fac lucrurile în afară, cum este industria în Londra, care sunt procedurile, cum este la ei fluxul editorial, toate detaliile care fac lucrurile să funcţioneze.

De ce nu ai rămas acolo?

Pentru că mi-am dorit mai multă libertate şi pentru că ştiam la ce mă întorc. Nu aş fi putut niciodată să abandonez munca tatălui meu şi a familiei mele. Sunt mii de cărţi la care el a lucrat. Dacă eu nu m-aş fi întors, toate aceste lucruri s-ar fi pierdut. Tatăl meu a fost un mentor şi un profesor extraordinar. Şi s-a bucurat foarte mult de decizia mea. Una dintre ultimele imagini pe care le am cu el este din ziua în care a murit: a venit la birou, ca de obicei, şi m-a găsit aplecată deasupra unei cărţi pe care o lucram atunci. Am văzut cum i s-a luminat faţa de bucurie când m-a văzut pe mine, fata lui, făcându-i meseria.

Mai vorbeşti cu el în gând?

De fiecare data când am o decizie de luat. Nu suntem mereu pe aceeaşi lungime de undă, dar vorbim. De la el am învăţat foarte multe lucruri: de la cum să vorbeşti cu un autor până la cum trebuie să arate o copertă. Am furat meserie de la el şi cred că ăsta e singurul fel în care poţi să faci munca asta, furând de la altcineva. Poţi să faci cursuri şi masterate, dar chestiunile de fler şi de intuiţie se fură din mers. Şi aşa am făcut şi eu.