Ana Ularu, actriță: „Nu am nicio afinitate pentru improvizație sau mântuială, pentru că nu mă consider nici genială, nici idioată. Deci, tot ce-mi rămâne e munca”

Ana Ularu, tovarășa Carmen din SPY/MASTER, este una dintre puținele actrițe române de blockbuster. A jucat în Serena, alături de Jennifer Lawrence și Bradley Cooper, în Inferno, cu Tom Hanks sau în The Borgias.

Rolul pe care îl regretă însă este cel pe care nu a mai găsit timpul să-l accepte este cel din The Best Offer, filmul lui Giuseppe Tornatore. „Deseori mă gândesc care ar fi fost traiectoria vieții mele dacă aș fi făcut acel rol, cu atât mai mult cu cât întâlnirea mea cu Giuseppe Tornatore a fost foarte bună și aș fi jucat cu Donald Sutherland, pe care îl ador.”, spune actrița română.

Acum, Ana Ularu poate fi urmărită la HBO MAX, în rolul unei agente a Miliției comuniste, care își asumă rolul de a spiona un spion, pe generalul Godeanu, personajul inspirat din figura lui Ion Mihai Pacepa, directorul Securității Statului, a cărui evadare din sistem și plecare în SUA a zguduit regimul condus de Nicolae Ceașescu.

Când ai auzit prima dată numele lui Pacepa?

Ana Ularu: Când aveam 15 ani și scotoceam prin cărțile din casă (așa cred că mi-am consolidat foarte mare parte din lecturi) și am găsit cartea „Orizonturi roșii”. Am citit și mi-au rămas în minte foarte clar niște evenimente; țin minte capitolul despre cinema-ul lui Ceaușescu, cu Coca Cola, popcorn și toate fuduliile imperialiste de care se bucura din plin, în timp ce poporul stătea la coadă la pâine.

Ce impresie ți-a făcut acest personaj, generalul Mihai Pacepa?

Ana Ularu: E, ca toți înalții ierarhizați ai vremii, cineva intangibil. Eu vin dintr-o familie de artiști subversivi, dar pe de altă parte supuși. E fascinant să te gândești cum jocurile erau făcute la acel nivel, într-un mod de neimaginat pentru noi; cu câtă putere jonglau unii și câtă influență putea să încapă pe mâna câtorva oameni.

Istoria ne învață că acest lucru se întâmplă întotdeauna; orice cap dictatorial este susținut de mulți mușchi care îl încurajează, mulți acoliți și generali.

Ce mi se pare fascinant este că inteligența nu este neapărat legată de integritate.

Ana Ularu: Depinde cum califici inteligența, pentru că, până la urmă, inteligența este și o armă a supraviețuirii, iar dacă oamenii alegeau să aplece capul (evident, sabia și capul plecat, cu această ocazie, ar putea fi considerată inteligență), dar integritatea și coloana vertebrală, cum spuneai, e cu totul și cu totul altceva.

Dacă te uiți la filmul SPY/MASTER mai că începe să-ți placă Pacepa și să o detești pe această doamnă Carmen, personajul tău, cu o privire suspicioasă și scormonitoare. Cum ți-ai construit tu acest personaj antipatic?

Ana Ularu: Nouă, spectatorilor, ni se întâmplă foarte des cu protagoniștii, de care ne lăsăm seduși, uitând adesea care este înclinația lor morală și cât de failibili sunt.

Împreună cu soțul meu, Marc Rissmann, am scris un scenariu în care protagoniștii devin cât se poate de dubioși, dar noi, cei care urmărim povestea, suntem seduși de ei, ținem cu ei.

Tovarășa Carmen este un om profesionist, cât se poate de corect și eficient în meseria lui, dar în același timp, de la un  moment încolo, transformă totul într-o vendetă personală, ceea ce probabil o face un pic antipatică.

Ea însă este un om care crede foarte mult în reguli și în respectarea lor și vrea să-l aducă în fața justiției pe acest om care reușește să aplece cea mai importantă „ureche” din stat și despre care, intuiția îi spune ei asta, are ceva ciudat.

Ce o irită foarte tare e faptul că e intangibil. Cred că aici intervine doza de implicare personală a ei. Și mă bucur foarte mult dacă am reușit să fiu antipatică, cu niște politețuri dulcegăroase și false, fiindcă asta era ideea. (râde)

Acest personaj este corect, respectă regula dar o face într-un context istoric detestabil. Atunci noi, publicul, cum ne așezăm în fața acestui spectacol?

Ana Ularu: Istoria ne învață și ne redirecționează părerile tuturor. În contextul și epoca ei, Carmen gândește și acționează corect pentru un om care se află în poziția ei.

Cum spunea Claudiu Bleonț, toți trebuie să fim avocații personajelor noastre. Că inserezi și mica ironie la adresa sistemului, lucru pe care mi-e foarte drag să-l fac, e ceva ce fac cu plăcere ca actor.

Modul în care ne poziționăm ca public este foarte interesant și ni se întâmplă de foarte multe ori, uitându-ne la seriale: ții cu ucigașul, vrei să scape de urmăritori și te întrebi de ce reacționezi așa. Oare șarmul personajului sau actorului, oare ceva din alcătuirea mea interioară m-a dus la această reacție?

Ce pot să spun e că toți suntem de  o complexitate extraordinară, multifațetați și complicați. Iată motivul pentru care nu cred că există personaje negative sau pozitive.

Te-ai imaginat vreodată ca actriță în acea perioadă sau crescându-ți copilul în acea perioadă?

Ana Ularu: Nu-mi pot imagina. E ceva care mă înspăimântă. Și mi se pare cu atât mai interesant personajul Andreei Vasile, care este actriță în acea perioadă.

Experiența mea de dinainte de căderea zidului Berlinului este mai redusă decât cea de după, desigur, dar penuria, lipsurile, teama nu-mi inspiră decât foarte multă nefericire. În plus, absența libertății de mișcare, care mie mi se pare absolut esențială pentru dezvoltarea și îmbunătățirea oricărei societăți: circulația informației și a persoanelor.

Ce alt rol ți-ar fi plăcut să joci în acest serial?

Ana Ularu: Pe el însuși, pe Godeanu, în varianta feminină. Dar toate rolurile sunt foarte interesante.

Cum te-a schimbat accesul internațional la roluri mari, în distribuții celebre?

Ana Ularu: E clar că mi s-au deschis orizonturile mult mai puternic și am fost mult mai responsabilizată după toate aceste experiențe. Te forțează să te organizezi foarte bine gândul că într-o zi anume trebuie să fii la cinci castinguri diferite în Los Angeles, cu 25 de pagini de text învățate și anumite accente pentru fiecare dintre roluri. La nivel simplu de seriozitate și de capacitate de memorare sau la nivelul la care reușești să fii mai versatil, deci e clar că te schimbă.

Evoluția s-a petrecut ușor, ușor, eu am preluat câte puțin și progresiv. Ce am avut întotdeauna cred că a fost o putere de muncă foarte mare. Și pe parcurs am învățat să mă descurc cu toate.

În plus, una este când activezi într-o industrie mică, familiară, cu proiecte de artă, cum e cea din România, și alta e când te pierzi într-o lume uriașă. Iar asta mi se pare că te aduce foarte bine cu picioarele pe pământ.

Ce te-a costat să ajungi aici? Și care a fost cel mai dorit rol pe care nu l-ai primit?

Ana Ularu: Nu cred că a fost vreun preț. Cea mai valoroasă monedă de schimb pe care o avem este timpul nostru. Sau, extrapolând, viața, dar nu e cazul aici. Deci e foarte mult cel pe care îl oferi la schimb.

Cred că au fost vreo două pentru care am suferit foarte tare că nu a fost să fie, după care mi-am dat seama că e inutilă suferința asta. Actoria este o meserie care are legătură cu atât de multe variabile, chimii interne încât nu merită efortul de a suferi pentru un casting pierdut. Că nu te potrivești în rol, fiindcă semeni prea mult cu personajul principal, că ești prea blond sau dimpotrivă, nu ești îndeajuns. Și de foarte multe ori totul se rezumă la aceste detalii. Am înțeles așadar că ce nu s-a întâmplat, nu trebuia să mi se întâmple, oricât aș fi suferit la momentul respectiv.

Mi s-a demonstrat de foarte multe ori asta și cu soțul meu: a suferit foarte mult după un rol, pentru ca apoi să realizeze că l-a binecuvântat pronia să nu-l fi luat, fiindcă ar fi fost un chin și o scrâșnire a dinților îngrozitoare.

Am o credință în ce înseamnă menire și cred că ne e dat să facem ceea ce trebuie să facem. Însă, dacă mă întrebi, îmi pare foarte rău de un rol pe care-l câștigasem, dar pe care nu am putut să-l fac pentru că am ales altceva, la sfatul agenților mei de atunci. Se turna în aceeași perioadă filmul lui Susanne Bier, Serena, pe care l-am făcut. În paralel era și filmul Ancăi Damian, O vară foarte instabilă, și efectiv alergam de la un platou la celălalt, la fiecare două zile, săream din 1929 în contemporan și înapoi. Peste acestea, ar mai fi fost un al treilea proiect pe care, din păcate, nu am apucat să-l fac, care era The Best Offer, al lui Giuiseppe Tornatore. Dacă e să fi suferit foarte tare din pricina unui rol, e pentru că nu am reușit să joc în acesta. Era un context foarte frumos, întâlnirea mea cu Giuseppe Tornatore a fost superbă, iar rolul îmi era oferit, deci nici nu trebuia să dau probă. Dar nu se poate să le ai pe toate în viață. Deseori mă gândesc care ar fi fost traiectoria mea în viață dacă aș acceptat rolul din The Best Offer. În plus, aș fi lucrat cu Donald Sutherland, pe care eu îl ador.

Puterea de muncă, ziceai, este un atu pentru mine. De unde-ți vine această disciplină de muncă?

Ana Ularu: Cred că întotdeauna am fost așa. E în mine o seriozitate. Dacă ar fi în mine o altă asemănare cu Carmen, agenta din SPY/MASTER, aceasta este: sunt serioasă de felul meu, cu o gândire nemțească. Orice fac să fie făcut bine. Nu am nicio afinitate pentru improvizație sau mântuială, pentru că nu mă consider nici genială, nici idioată. Deci, tot ce-mi rămâne e munca.

Cum te-a schimbat copilul?

Ana Ularu: Întru totul. Sunt în continuare actriță, dar ce se întâmplă în sufletul meu este răvășitor: nu există clipă în care să nu mă gândesc la ea și s-o fac într-un mod în care aproape că-mi dau lacrimile de emoție, de fericire și de recunoștință.

Ți-ai imaginat vreodată că o să simți asta?

Ana Ularu: Mi-am imaginat că o să fiu mamă, nu știam când și dacă o să se întâmple. La un moment dat, pentru că nu cunoscusem încă persoana potrivită, nu-mi imaginam că o să se mai întâmple.

Absolut orice am gândit atunci despre cum o să mă simt nu are nicio legătură cu ce se întâmplă de fapt. Simt că am un soi de responsabilitate uriașă pentru că ea mi se pare magică. Fără nicio glumă, mi se pare că treaba mea de acum încolo este să o ajut pe ea să devină om mare, să fie sănătoasă, să mănânce bine și să învețe lucruri. Mă uit la un spirit fabulos și-i mulțumesc că mi-a dat în grijă această făptură minunată și sper să-mi fac treaba cât mai bine. Pentru că e clar că e o comoară.

În plus, nu mi-a fost niciodată atât de frică, nu am știut ce înseamnă până acum. Dincolo de faptul că s-a schimbat complet felul în care văd realitatea. Știi la ce mă refer: intri într-o cameră și primul lucru pe care-l faci e să identifici posibilele pericole, ca Predator. (râde) Acolo e o priză care nu ar trebui să fie, acolo o bară care ar putea să cadă.

Ce a fost magic la soțul tău încât să te convingă să-i devii soție și, iată, să aveți acest copil minunat împreună?

Ana Ularu: A fost o întâlnire perfectă. O întâlnire binecuvântată între doi oameni, la același nivel de maturitate, pe de o parte, dar și de copilărie, libertate și curiozitate, pe de alta. Când se potrivesc lucrurile, se potrivesc. Iar când nu, poți încerca oricât, nu va ieși puzzle-ul.

De ce locuiești în România?

Ana Ularu: Îmi place România, sunt fericită aici. Mi-a plăcut întotdeauna în România. Aici sunt prietenii mei, aici sunt rădăcinile mele creative, aici e o energie care-mi face bine, e un loc foarte important pentru mine.

Când nu ești în România, ești…

Ana Ularu: … în altă parte. În Berlin sau pe unde ne duce munca: de la Capetown, la Texas sau California.

Când mergi prin aceste locuri, copilul merge cu tine?

Ana Ularu: Nu concep să merg undeva fără ea și cred că și ei îi face bine să fie cu mine. Cel mai lung timp petrecut departe una de cealaltă a fost de 48 de ore și a fost oribil.