Anca Coller este o artistă care a ajuns la știrile naționale într-un mod cum nu și-ar fi dorit: în timp ce era în vacanță, cu copiii, atelierul ei de la ultimul etaj al unui bloc din zona Sălii Palatului a luat foc. Au mai rămas doar cenușa udă de la apa pompierilor și resturi ale albumelor și obiectelor de artă, cu care refăcea istorii pierdute, deteriorate de flăcări, fum și apă, iar toate acestea au prins o nouă viață într-o expoziție, „Cenușa memoriei”, cu care Anca încearcă o vindecare a ei și a locului în care începuse să se regăsească în rolul de artist.
Cum a ajuns cenușa cenușă?
Anca Coller: Nu știm, dar putem intui ce s-a întâmplat acolo. Și până acum este un mister.
Ce știu este că am plecat în vacanță, în august, și mi-am închis telefonul. Aveam copiii cu mine, deci nu aveam niciun motiv să rămân conectată. Când l-am deschis, într-un târziu, mi-a sărit în ochi un mesaj de la fratele meu care spunea atât: „Sună urgent!”. M-am gândit la ce era mai rău când am citit asta, credeam că se întâmplase ceva cu mama sau cu tata, m-am speriat și l-am sunat imediat. Mi-a spus să mă calmez, ceea ce m-a speriat și mai tare, fiindcă mă ducea tot în direcția vreunei tragedii de familie, dar nu era asta. „Ți-a ars atelierul!”, a spus el și cumva am simțit o ușurare, iar acesta cred că a fost sentimentul care ulterior avea să-mi dea direcția acestei expoziții.
Am strâns imediat toate bagajele, am luat copiii și ne-am întors la București.
Ce ai găsit acolo?
Anca Coller: Am găsit o gaură neagră. Prima imagine și cea care mi-a rămas și acum pe retină este cea văzută din stradă și cred că este imaginea pe care nu mai suport să o văd în continuare.
Despre ce loc vorbim?
Anca Coller: Vorbim despre atelierul meu, în care lucrez din 2008, și care se află într-un bloc de lângă Sala Palatului. Aici se alătură și alte povești de viață, fiindcă am divorțat la un moment dat, lucrurile nu mai mergeau bine cu noi, iar spațiul îl împărțeam cu fostul soț, și el artist. După o vreme am rămas doar eu, iar într-o jumătate din atelier a intrat un alt coleg, tot artist.
Din fericire, el și-a separat partea lui de atelier cu un perete, care l-a și salvat la incendiu, fiindcă la el nu au ajuns flăcările și apa pompierilor.
Tu locuiai acolo?
Anca Coller: Nu locuiam acolo, dar petreceam foarte mult timp acolo. Atelierul era un soi de punct de stație, fiindcă eu și cei doi copii plecam de dimineață de acasă și migram pe parcursul zilei: lăsam fata la școală, băiatul stătea cu mine, făcea teme, pleca și el la școală, apoi aveam eu cursuri, recuperam copiii și ne întorceam acasă.
Chiar mă gândeam că anul trecut fetița mea a avut un accident și a fost nevoie de ghips la picior și pentru că noi locuim într-un bloc fără lift, la etajul III, am ales să stau cu ea la atelier. Chiar mă gândeam că am stat cu ea acolo și, dacă aș fi bănuit vreo clipă că există acest tip de pericol, să ia foc și să dispară apocaliptic, nu aș fi rămas nicio secundă cu copilul acolo.
Ce aveai acolo, ce a distrus incendiul?
Anca Coller: Eu eram strângătoare. Îmi place să lucrez cu obiecte care au avut deja o istorie. Tema mea favorită este memoria, ce ironie!, și am lucrat cu ea mult timp. Mă interesa să iau lucruri care au avut o vreme viața lor și să le redau altă viață.
Chiar vorbeam cu niște prieteni prin 2019 care spuneau că la mine e ca în peștera comorilor, dar nu mai ai pe unde să calci. Dacă îmi făceam loc să mă apuc să lucrez făceam niște personaje, canope, și urne funerare să vedem unde se oprește premoniția. Dacă mă duc înapoi și analizez ce am lucrat în ultimii ani e un pic înspăimântător. Mă gândesc acum la o sintagmă pe care o folosea și Oscar Wilde destul de des, în sensul că viața imită arta, ajunge să se inspire fiindcă își caută expresie și unde este mai ușor de găsit decât în artă. Iar asta se potrivește cu ce gândesc eu fiindcă eu cred că arta are funcție și nu cred că putem să rezumăm arta la frumos și la burghez, fiindcă astfel ar rămâne doar în zona decorativă.
Ce ai păstrat acum în expoziție, ce rămășițe sunt, și cu ce încărcătură le-ai expus?
Anca Coller: Întâi de toate este cenușa ca atare și e toată munca mea, toată pictura în ulei care a dispărut ca atare.
Cum ți-a venit ideea expoziției?
Anca Coller: A fost organic. Primul lucru izbitor, când am ajuns la atelier, a fost șocul acelui hău respingător de negru și cenușă. Era mult mai rău decât am putut să-mi imaginez. Chiar nu mai rămăsese nimic. Totul arsese. Iar când vezi asta, cum dispari de pe fața pământului, e ca și cum te-ai vedea după 300 de ani și vezi ce a mai rămas din tine. Iar asta îți pune niște semne de întrebare.
E o metaforă și biblioteca arsă, pe care am încercat să o recuperez. Aveam multe albume de artă care au ars parțial și care m-au dus cu gândul la fragilitatea obiectelor, chiar dacă surprinzător, hârtia a rezistat, iar cărțile, oricât ar fi de deteriorate, dacă acestea ar rămâne ultimele volume de pe pământ, cred că din ele s-ar putea recupera mesajele.
Cum ai primit tu acest atelier și ce se întâmplă acum cu el?
Anca Coller: L-am primit de la UAP când eram încă împreună cu fostul soț. Nu vreau să vorbesc acum despre asta, cert este că l-am preluat într-o stare de degradare uluitoare. L-am renovat noi, i-am pus geamuri, am zugrăvit, am reparat, iar după o vreme s-a petrecut divorțul, eu am rămas acolo și am împărțit spațiul cu acest coleg artist, dar pentru mine perioada a fost un stop și apoi un alt drum pornit de la zero.
Voiam să o iau de la capăt în toate lucrurile pe care le făceam în viața mea. Așa că vreme de vreo 10 ani am fost mai retrasă și exact când am început deschiderea mea ca artistă s-a petrecut incendiul.
În 2019 am avut atelierul deschis pentru vizitatori și am deschis cu o instalație care vorbea chiar despre acest lucru: intrarea în spațiul unui artist și contactul cu arta lui. Este un act de intimitate. De multe ori te simți gol în fața lumii. Iar eu am vrut să accentuez acest lucru și mi s-a părut că a funcționat, fiindcă atunci au venit foarte mulți oameni.
Unde expui acum?
Anca Coller: Acum expun într-un spațiu alternativ. Am făcut o pasiune pentru aceste locuri; este un loc într-o casă veche, din bulevardul Carol, pe care niște arhitecți încearcă să o salveze.
În atelierul meu nu a mai rămas nimic. Am curățat cenușa și toate resturile și am făcut efortul de a-l închide într-un mod civilizat, să nu plouă și să nu ningă. Mai departe există presiunea unor somații din partea primăriei, a Uniunii Artiștilor Plastici.
M-am gândit cum aș putea să transform acea gaură neagră care arată foarte violent din stradă și care cred că a fost și motivul pentru care am vrut atât de mult să fac această expoziție; cred că am vrut să mă dezic de acea imagine care era interfața mea cu lumea și care nu mă reprezenta deloc. Și m-am gândit că aș putea deschide o galerie virtuală care să devină un loc al orașului, pe unde lumea care trece și care se uită în sus, să vadă, pe niște ecrane uriașe, câte un artist expus în fiecare săptămână.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
