Andra Gogan, influencer: „Oamenii m-au învățat că lucrurile nu sunt chiar așa roz și că trebuie să știu să ripostez.”

Andra Gogan este adolescenta energică și plină de optimism chiar dacă nu mai este la vârsta adolescenței, iar poveștile ei au și maturitatea, și amărăciunea, dar și lecțiile învățate ale unui adult.

Influencer, actriță, interpretă, Andra Gogan și-a consolidat o comunitate devotată și reușește să rămână convingătoare și autentică în toate rolurile pe care le îndeplinește în fața admiratorilor săi.

De ce te-ai apucat de YouTube?

Andra Gogan: În primul rând, pentru că mi se părea interesant să postez coveruri. Cântam, aveam un canal de YouTube, făcut din 2014-2015, dar nu prea postam acolo, pentru că nu simțeam neapărat că mă reprezintă. Credeam că pentru YouTube trebuie să fii comediant, iar eu nu mă consideram amuzantă. Dar, în momentul în care am aflat că, pentru a călători prin lume și pentru a le lua interviuri actorilor de la Disney, trebuie să fiu și youtuberiță am decis să mă întorc cu altă energie la canalul meu și m-am apucat de YouTube cu ce aveam prin casă. Cu o cameră primită de Crăciun, pentru poze, m-am apucat să filmez, apoi să editez căutând pe internet tutoriale și apoi totul a venit de la sine.

Ce fel de content ai început să pui și care au fost reacțiile?

Andra Gogan: Am pus content simplu, în care vorbeam despre ce-mi place mie să fac, îi întrebam ce vor ei să vadă de la mine, exact așa cum începe orice youtuber.

Din fericire, unul dintre vloggerii de atunci mi-a dat share la primul meu video și iată că am avut o mică susținere de la el. Adevărul e că eram cu toții vreo 5 sau 10 youtuberi. Am postat despre ziua mea, ce cadouri am primit, cum arătam când eram mică, erau video-uri interesante. Eu aveam o energie foarte bună, pe care nu prea o găseai pe YouTube. Energia mea plăcea și deranja deopotrivă, dar acest contrast a făcut ca video-urile mele să crească.

Cum împaci viața reală cu cea virtuală?

Andra Gogan: Este complicat, mai ales la capitolul prieteni. Niciodată nu poți să știi dacă cineva e prieten pe bune sau dacă vrea să stea cu tine, pentru a vedea cum e viața de Social Media.

Este greu să-mi împart viața, dar am reușit până acum, chiar dacă au fost și dezamăgiri. Am fost un copil care s-a simțit copil, am fost cu bicicleta pe-afară, cu părinții, am fost la derdeluș, chiar dacă stăteam la bloc, am avut o copilărie fericită și atunci nu am simțit această diferență între Social Media și viața reală. Pe parcurs am simțit-o, dar am avut familia aproape și m-a ajutat să trec peste.

Cum ai construit acest „castel” al tău?

Andra Gogan: Totul a început de la faptul că și eu, și fratele meu eram foarte pasionați de lumea artistică când eram mai mici: ne urcam pe scăunele, cântam prin casă folosind un pieptene drept microfon, eram pasionați de muzică, de dans. Vedeam la televizor o emisiune, spuneam că vreau și eu acolo, iar mama mă ducea la casting.

Nu aveam putere financiară deloc. Stăteam într-un cămin de studenți familiști, mami și tati erau la master, la facultate, când ne-au avut pe noi. Totul era foarte low și, pentru că eram așa, ne-a ajutat ca noi să muncim și să ajungem pas cu pas unde suntem astăzi.

Familia ne-a susținut mult, ne-au dus la cursuri, au fost implicați în pasiunile noastre. E foarte important ca părinții să-și asculte copiii și să vadă ce își doresc ei. Am încercat mai multe lucruri, dar am eliminat balastul, ca să zic așa și am rămas la ce ne-a plăcut.

La început am făcut o firmă de muzică, cu albume pentru copii, tati a căutat compozitori prin mai multe orașe, a cumpărat piese de la ei pentru că nu erau foarte scumpe, iar eu le înregistram. Și așa am avut noi cele mai multe CD-uri pentru copii.

Am intrat în Cartea Recordurilor cu 16 albume pentru copii. Apoi, cu aceste CD-uri, am făcut concerte cu mii de oameni în sală, iar biletele de intrare erau chiar CD-urile. Am avut și trei turnee, iar toate asta se întâmplau când aveam în jur de 8 ani. Deci totul s-a format pe baza pasiunilor noastre cu ajutorul părinților noștri.

Cum te-a format această apariție publică de la o vârstă atât de fragedă?

Andra Gogan: Mi se părea absolut normal. Nu știam cum e altfel. Și, cum nu aveam bani de prezentator, trebuia să învăț un text și să mă prezint singură pe scenă. Mi-a plăcut foarte mult lumea asta. La școală învățam foarte bine, și eu, și Răzvan, fratele meu. Mami se ținea de noi cu lecțiile, iar tati ne povestea chestii de cultură generală, care ne-au ajutat ulterior în viață. Se mai întâmpla să lipsim de la școală ca să apărem la televizor, dar părinții, deși puneau mare preț pe școală, au știut că drumul artistic era drumul nostru în viață și au pus asta pe primul plan.

A fost complicat, pentru că nu toți profesorii înțelegeau. Dar munceam și luam note bune și asta ne făcea să ne simțim bine și să nu ne facem griji.

Când ai simțit că funcționează partea asta artistică?

Andra Gogan: De când am avut acele CD-uri pentru copii, când am intrat în Cartea Recordurilor și când am făcut turneele în care veneau copiii să ne vadă. Efectiv erau copii care veneau cu părinții de mână, fie că ploua, fie că era vânt. Eram bucuroasă când copiii îmi cereau autograf, cumpărau și poze, încă un CD. Era un exercițiu foarte bun pentru noi.

Cum ai fost când ai simțit că nu mai ai succes?

Andra Gogan: A fost paralel cu succesul. Nu am simțit niciodată că succesul scade. Dar mi-am schimbat viziunea asupra oamenilor. Se întâmpla în școala generală. Făceam și dans sportiv atunci și mai aduceam câte un trofeu la școală. Și îmi plăcea să le arăt colegilor mei asta, pentru că făceam eforturi mari și îmi plăcea să împărtășesc cu ei rezultatele. Doar că pe unii nu îi bucura. Doamna învățătoare era mai dură cu mine. Mă aprecia, dar o deranja că lipsesc de la școală. Apoi în gimnaziu doi profesori nu mă agreau. Aveam și o colegă care punea poze cu mine pe Facebook, peste care punea diverse emoji, dar fără vreun motiv anume. Răutăți gratuite.

Cum te simțeai?

Andra Gogan: Plângeam foarte mult când simțeam că nu e corect. Eu nu știam să mă cert cu fetele. Băieții din clasă mă susțineau, dar fetele erau destul de răutăcioase. Aveam doar două prietene care erau ca mine, mai copilăroase: adică nu fumam și nu aveam iubiți, pentru că asta era la modă în clasa a VII-a și a VIII-a.

Cel mai „amuzant” a fost când o colegă a spus: ”Eu nu vreau să fiu cu Gabriela – pentru că așa mi se spunea în generală – în echipă pentru că ea zâmbește prea mult”. Atunci am plâns, am mers acasă și i-am cerut mamei să mă învețe să mă cert, pentru că eu nu știam să mă cert cu lumea.

Oamenii m-au învățat că lucrurile nu sunt chiar așa roz și că trebuie să știu să ripostez.

Și ai învățat?

Andra Gogan: Da, dar încă lucrez la chestia asta. Nu neapărat la a mă certa, dar la a-mi susține punctul de vedere fără să mă enervez și fără să ridic tonul.

Care a fost cel mai de jos punct la care ai ajuns din cauza reacțiilor oamenilor?

Andra Gogan: Atunci când pe Internet a început cyber bullying. Atunci a fost foarte mult hate. Asta din cauză că eram foarte copilăroasă și oamenii nu înțelegeau de ce e un youtuber atât de copilăros, de ce e atât de fericit. Eu nu încercam să îi frustrez cu energia mea, dar la unii asta se întâmpla. Dacă ești într-o perioadă proastă fie poți să iei din energia mea, fie te enervezi că cineva e atât de fericit. E după cum ești tu creat.

Cum era Andra care a primit tot acel hate și care e diferența dintre bullying-ul de la școală și cel virtual?

Andra Gogan: Sincer a fost cam la fel de puternic. Când eram mai mică, nu știam despre așa ceva. Când am crescut, știam, dar nu mă afecta. Niciodată, de fapt, nu m-a afectat, pentru că știam cât am muncit să ajung acolo, și eu, și părinții mei.

Ne-am zbătut foarte mult să ajungem unde suntem și nimeni nu poate să-mi doboare castelul doar luându-mi o cărămidă. Ce m-a afectat însă tare a fost să îi văd pe ai mei că suferă sau când îl vedeam pe fratele meu că se îmbolnăvea de la supărarea pe care i-o făcea Internetul, bunica mea, care era foarte înverșunată și comenta acolo la tot internetul și îmi dădeam seama cât suferă. Asta mă afecta: că familia nu era atât de mândră de ceea ce am realizat cât să poată ține piept la răutatea exterioară.

Cum ai ieșit din asta?

Andra Gogan: Cu răbdare, cu creație… am continuat să creăm, deși puteam să ne oprim atunci, pentru că era prea mult ce se întâmpla pe stradă.

Când a fost venit cel mai mare hate către noi, de fapt era după ce am creat o piesă pentru a atrage atenția la tot ce se întâmplă pe Internet. Totul a pornit de la faptul că erau copii de 5 ani, cărora eu le predam dansuri, care știau cuvinte obscene din cântecele unui vlogger de copii, care voia, de fapt, să treacă de la copii la adolescenți. Dar dacă vrei să faci asta, fă ce a făcut Miley Cyrus, ceva brusc, așa încât copiii să nu se mai uite la tine și să ai public de adolescenți. Noi am făcut o piesă despre asta, iar eu au ripostat și au întors tot internetul împotriva noastră.

Mi-au scăzut 100 de mii de abonați în ziua respectivă, se făcea mișto de mine pe internet, pe story-uri. Așa au apărut două tabere: a mea și a lui Răzvan împotriva taberei tuturor vloggerilor. Toți puneau numele meu și un cuvânt răutăcios în titlu pentru că știau că asta are succes, iar clipul se viraliza instantaneu. Acum oamenii îmi cer scuze că nu au crezut în mine atunci. Mi-a părut rău că au suferit cei din jurul meu, cei dragi mie. Dar nu ne-am oprit și acum suntem cei mai tari.

De ce nu v-ați oprit?

Andra Gogan: Toată lumea din familia noastră voia să ne oprim, numai eu nu am vrut. Mândria pentru ceea ce am făcut, ce am muncit și cine sunt este foarte mare. Iar eu credeam că nivelul meu e mult mai sus. Și nu o spun cu aroganță. Știam că sunt la un nivel superior și că încă nu am arătat tot ce pot.

Am continuat să postez, mi-am văzut de viață, m-am bucurat că se difuza piesa ”Stricați o generație”, mă bucuram când eram lăudați, dacă mă înjurau îi ignoram, copiii mă iubeau orice ar fi fost. Am avut turneu în perioada aia, adolescenții ne huiduiau la început, iar la final își cereau scuze și făceam poze împreună.

Am continuat: am făcut muzică, am făcut concerte, am făcut seriale care i-au atras pe copii și adolescenți. Este vorba despre ”How to become popular in highschool”, am mai făcut ”Bone de Crăciun” cu verișorul meu, ”Blestem” în colaborare cu L.A. și YouTube UK și ”Sirenele”.

Atunci a început al treilea hate. Serialul ăsta avea jumătate fani, jumătate hate-ri. Dar se spune că e o balanță care trebuie menținută: cu cât ai mai mulți fani, cu atât ai mai mulți hate-ri.

Atâta vreme cât îți știi valoarea, nu are cine să te doboare.

Asta încerc să îi învăț și pe copiii de la dansuri: să muncească și să fie mândri de ei. Așa nici nu vor judeca alți oameni, pentru că vor ști că succesul se obține prin muncă. Totul pornește de la mândria de sine și de la a te iubi pe tine.

Tu nu mai ești un copil. Ai de gând să schimbi conținutul de pe YouTube sau rămâi așa?

Andra Gogan: Pot să rămân copilăroasă pentru că asta mă reprezintă și îmi place. Pot să fac muzică, seriale în care pot să joc un rol de o fată mai matură, pot să fiu mai senzuală, mai feminină. Există variante în care pot să arăt și partea mea feminină. Mai am TikTok-uri în care dansez și dansez în stilul în care e piesa și dansul, pun o lumină mai mov. Pot arăta mai multe laturi. Toți avem mai multe laturi, depinde ce vrei să transmiți: latura sexy sau mesajul? Eu prefer să mă concentrez pe mesaj, dar mai pun și câte o poză sexy sau un video mai feminin, dar nu pe asta mă concentrez.

Cum arată colaborarea ta cu America?

Andra Gogan: E foarte drăguță. De când am pornit ca turiști spre SUA, în 2018, am fost foarte impresionați. E ca un joc video în care descoperi o nouă hartă.

Aici e succesul, pentru că e România și știu despre ce e vorba. Acolo sunt alte tipare de oameni, alte scopuri pe care pot să mi le pun, poate mai înalte.

Îmi plac oamenii fericiți și acolo sunt oameni fericiți. Asta încerc să fac și eu în România: să le ofer oamenilor fericirea mea, dar mă mai lovesc de ziduri.

Oamenii sunt triști pentru că nu sunt mândri de ei. De acolo pornește tot. Fii mândru de tine și o să fie totul bine! Încerc să transmit energia pe care o au oamenii în străinătate. Deși, cu toată energia aia bună de acolo, am prieteni care se simt singuri.

Trebuie să știi cu cine să fii, cu cine să stai și să știi să-ți faci singur fericirea. Eu îl am pe fratele meu, care e genial. Mă bucur extrem de mult că îl am pe Răzvan și sunt conștientă că fără el mi-ar fi fost un pic mai greu din toate punctele de vedere. E super ciudat să mergi singur la o petrecere, dar dacă ai un prieten, o prietenă sau mai ales un frate, e perfect.