Andreea Frățilă și drama din spatele zâmbetului de pe ecran: la capătul unui pat de spital, rugându-se pentru viața fratelui său, ce și-a salvat prietenul în scaun rulant, în clubul Colectiv

Andreea Frățilă are 28 de ani și este prezentatoarea unei rubrici de știri mondene la Metropola Tv, Frătzi află tot!  A început munca în televiziune când a intrat într-o emisiune, drept concurentă, cu gândul că ar putea sparge mirajul acelei lumi din care voia să facă parte. A reușit însă după mulți ani, nenumărate experiențe și, după ce a fost forțată să se maturizeze brusc, într-o după-masă de toamnă târzie, în anul în care incendiul de la Colectiv a schimbat viața tuturor celor care au auzit măcar o dată despre ce s-a întâmplat acolo.

În acea după-masă, când Andreea avea 23 de ani, iar fratele ei mai mic cu 8 ani se afla pe un pat de spital, cu plămânii arși, luptând pentru viață, după ce a încercat să-și salveze prietenul în scaun rulant, care fusese prins în haosul din club, atunci fratele ei a devenit eroul necunoscut care a ales să plătească cel mai scump preț pentru cineva drag, iar Andreea a devenit un alt om.

Ce știe Frătzi și de unde știe ea ce știe?

Andreea Frățilă: Frătzi știe tot, află tot și stă toată ziua cu ochii pe evenimente și oameni interesanți, pe tot ce se întâmplă în rețelele de socializare, asta fiindcă ea vrea să fie cât mai aproape de telespectatori și să le dea toate informațiile care circulă despre subiectele care-i interesează, de la vedete, la influenceri și tot ce ne pasionează din viața mondenă.

Când apare o față nouă la televizor, vin și haterii care spun: cine o fi protectorul acestei fete de a apărut aici? Lasă-mă să fiu haterul de serviciu astăzi și să te întreb la fel.

Andreea Frățilă: Chiar astăzi am primit un mesaj de la o fată care m-a întrebat cum să facă să ajungă și ea „pe sticlă” la noi. Adevărul e că nu e deloc așa de simplu. Sunt foarte puțini oameni care ajung la televizor de azi pe mâine sau pentru că i-a remarcat cineva. Cei mai mulți oameni au pornit de la zero, dintr-o redacție, fiind omul bun la toate. Așa am fost și eu, omul bun la toate, care o ia de la zero, învață, greșește, repară și se face cumva remarcată de profesioniști care, atunci când vine momentul, îi propun să facă mai mult.

Eu am rubrica mea la televizor fiindcă doi oameni mișto, Ana Maria Darie și Claudiu Perușco, au crezut în mine și mi-au dat această șansă, după ce am demonstrat de mai multe ori că o merit.

Am început acum câțiva ani, când m-am înscris la un casting pentru o emisiune de dating, cumva, care se difuza la un post de televiziune destul de popular și am plecat, timp de o lună de zile, cu alte 15 fete și întreaga echipă de producție prin toată țara.

Ce ai descoperit tu despre televiziune? Cât de strălucitor este în interior? La fel cum se vede din exterior?

Andreea Frățilă: Eram concurent acolo și, imaginează-ți, nu făceam foarte multe lucruri dar îi vedeam pe cei din jurul meu, echipa, că erau terminați de oboseală. Dar în perioada aceea, fiindcă sunt pasionată de make-up, am început să-mi ajut colegele, concurentele, cu asta. Puțin câte puțin a început să se facă rând la mine. Cei din echipă au remarcat, iar după finalizarea concursului am rămas în televiziune, să fac make-up. Era un început, așa mi se părea. Un zero de la care puteam pleca.

Doar că a urmat o perioadă mai grea din viața mea, a trebuit să plec din țară, să locuiesc o vreme la Bruxelles, apoi am făcut naveta între România și Bruxelles câțiva ani, așa încât munca mea în televiziune s-a oprit. După o vreme însă, o prietenă pe care o cunoscusem acolo, mă sună și-mi spune despre un job de redactor într-o televiziune mai cunoscută, la Antena1.

Ce înseamnă munca de redactor?

Andreea Frățilă: M-am dus la interviu cu producătorul emisiunii, Elena Răchițeanu, care mi-a dat o lună de zile să-i demonstrez că pot să fac munca aceea, mai ales că intrasem într-o redacție cu oameni cu ani de experiență. Așa că m-am pus pe treabă.

Vorbeam cu oamenii, cu invitații, făceam fișele cu poveștile și detaliile necesare în producție. După vreo trei săptămâni, m-am văzut din nou cu Elena și mi-a spus că eram cea mai „tare descoperire a ei din ultima vreme și asta fiindcă în ciuda înfățișării tale muncești pe coate.” Așa mi-a spus și m-a angajat.

După o vreme am ajuns, de la munca cea mai de jos, de la fișe, de la avea grijă de invitați înainte de a intra în platou, mai ajutam și fetele la machiaj, Elena mi-a spus: „cred că tu vrei să fii reporter!”.

Mi-a dat o șansă, m-a trimis pe teren. „Asta e șansa ta să demonstrezi, a mai zis. Dar dacă te întorci fără material, mai bine nu te mai întorci!”  (râde) Deci, am plecat să caut o femeie pe care știam că o cheamă Geanina, că locuia într-un sat înainte de Buzău, iar eu trebuia să o găsesc. Nici nu știam cum se cheamă satul. Cameramanul, care era cu mine, zicea: „pe tine cine te-a angajat aici? Tu nici nu știi unde mergem!”

Am găsit satul, am dat și peste femeie, doar că ea nu voia să vorbească cu noi; nu știu de unde apăruseră și trei câini care mă lătrau la picioare, între timp, ajunsese și poliția în mijlocul străzii, alertată de vecini care nu pricepeau ce se întâmplă acolo.

Nu mai știu ce am zis, ce am făcut, dar m-am întors cu materialul, asta-i cert! (râde) Și am primit super felicitări.

Dar știi cum cred că stau lucrurile? Când tu-ți dorești să apari la televizor, să prezinți ceva al tău, dar în schimb primești astfel de impulsuri, care sunt folositoare, dar nu sunt de ajuns, nu e frustrant? Nu-ți vine să lași tot și să încerci altceva?

Andreea Frățilă: Ba da. Iar eu de trei ori am plecat și m-am reîntors în televiziune. Am lucrat și în regie, am fost implicată în reality-show-ri, am stat în culise, am stat la montaj, am făcut de toate. Iar tot ce am făcut, era cu speranța că într-o zi voi ajunge să și prezint. Fiindcă reportajele pe care le făceam și erau muncite de mine, ajungeau să fie citite de un prezentator, de pe prompter, fără zvâc și fără sens uneori. Iar asta devine.

Cineva mi-a spus la un moment dat, „Dacă tu vrei să apari la televizor, să știi că ești în locul nepotrivit.” Așa că am mers mai departe, am ajuns la știri, unde nu am rămas multă vreme ca apoi să plec de tot din televiziune. Sperasem că în toți acești ani de muncă, de teren, de redacție, când nu mai eram fata ce venise concurentă într-o emisie ci știam deja să fac oricare muncă a celor dintr-o echipă de profesioniști, nu a venit nimeni să mă întrebe sincer ce-mi doresc și să-mi dea o șansă să fac asta.

Mi-am pierdut speranța.

Ce căutai la Bruxelles când ai spus că ai făcut naveta o vreme acolo?

Andreea Frățilă: A fost o perioadă foarte grea din viața mea. A trebuit să locuiesc o vreme în Belgia fiindcă fratele meu a fost una dintre victimele incendiului de la Colectiv. A trebuit să stau acolo o perioadă, luni de zile, inclusiv cât a fost în comă. Iar eu a trebuit să fiu alături de el, la fel ca toată familia mea.

După ce a ieșit din comă, viața i s-a schimbat la 180 de grade și a avut nevoie de tot suportul moral.

Povestește-mi puțin ce-ți amintești din seara, din dimineața aceea în care ai aflat despre incendiu!

Andreea Frățilă: Acum îmi aduc aminte de-un singur lucru: eram acasă la o prietenă și tot suna telefonul, dar nu voiam să răspund. Și tot insista. M-am uitat, era mama. Era vreo 10:30 sau 11:00, nu mai știu exact, iar faptul că suna atât de insistent la ora aceea nu părea semn bun. „Nu dau de fratele tău! Iar clubul unde a fost el în seara asta a ars!”, mi-a zis mama impacientată când i-am răspuns. Moment în care am strigat din toți rărunchii: „cee?” Luni de zile după aceea mă trezeam în miezul nopții, sărind din pat și strigând acest „ceee?”.

A fost o noapte cruntă. Am umblat din spital în spital, iar la vreo 3:00 l-am găsit.

Noi știm cine e? Este unul dintre personajele despre care s-a vorbit în presă?

Andreea Frățilă: Este, probabil, una dintre cele mai mediatizate persoane din perioada respectivă. El este băiețelul (era un copil atunci, avea 15 ani) care și-a salvat prietenul în scaun rulant.

Voi când și cum ați aflat povestea asta?

Andreea Frățilă: Noi știam că el voia să-i facă o supriză prietenului lui, să-l ducă pentru prima dată la un concert. Când am aflat vestea despre el, inevitabil am ajuns să ne intersectăm cu familia lui Mihai, băiatul în scaun rulant. Nu știa nimeni adevărul, cine l-a scos pe Mihai din club, dar a venit o asistentă și ne-a zis că fratele meu l-a scos. Deci noi am aflat de la o asistentă, după care Mihai, când s-a simțit mai bine, a povestit.

Și știu că a făcut asta fiindcă știu că nu ar fi trăit liniștit cu gândul că prietenul lui a rămas în urmă, deși el l-a dus să-i facă o bucurie. Știu ce suflet are fratele meu, știam cum gândește și știam cum suntem noi în familie.

Cum a ajuns la Bruxelles?

Andreea Frățilă: A ajuns după ce directorul spitalului de acolo a venit în România să ia pacienți. Îți spun sincer că ne-a recunoscut după luni de zile că i-a dat 0,1% șanse să trăiască, dar pentru că i-a auzit povestea a zis: „acest băiat merită o șansă. Îl vom salva și-l vom transforma în studiu de caz pentru spitalul nostru”. Și așa a făcut. L-a luat și l-a salvat, iar după ce fratele meu și-a revenit a devenit studiu de caz, o mândrie pentru spital.

El acum cum e?

Andreea Frățilă: E bine; mulțumim lui Dumnezeu că este în viață. Nici nu vreau să mă gândesc la altă variantă. A terminat liceul, a luat examenul de bacalaureat, s-a înscris la școala de șoferi și, cea mai mare bucurie pentru el și pentru noi, fiindcă îl vedem fericit, este că a început să cânte. Și-a luat tobe și deja are concerte.

În astfel de situații se vorbește destul de mult despre durerea victimelor și mai puțin despre suferința familiei, a celor invizibili a căror energie ajută victima să-și revină. Cum a fost pentru voi toată perioada recuperării?

Andreea Frățilă: Primele două zile leșinam întruna până când tata mi-a spus să mă duc acasă, să mă liniștesc. „te întorci când te simți mai bine, fiindcă e groaznic să știu că sunt într-un spital în care am un copil pe un pat și altul, pe alt pat.”

Acela a fost momentul când am realizat că eu nu mai sunt un copil și că e nevoie să mă maturizez instantaneu. Aveam 23 de ani și tot timpul copilul lui tati și al mamei, brusc, atunci ajunsesem să mă port ca un om mare. Nu mai era loc de copilărisme, iar eu eram cea care trebuia să dau un umăr părinților mei.

Atunci pentru mine a început o altă viață.

A trebuit să dau piept cu o viață pe care eu nu o cunoșteam, asta pentru că tot ce rămăsese acasă era în grija mea, de la casă, la tot ce înseamnă administrativ, acte pentru transfer și așa mai departe. Ai mei erau dărâmați, au rămas fără job-uri, deci eu trebuia să fac tot restul. Dar, mulțumim lui Dumnezeu că am făcut față!

Cum ai reajuns în televiziune?

Andreea Frățilă: Am luat-o din nou de la capăt, în această televiziune nou-creată, vorbeam cu Ana, cu producătorul meu și am plecat pe teren. Nu exagerez, dar când am luat microfonul și am plecat cu echipa, simțeam că trăiesc din nou. Știi ce cred eu? Când faci ce-ți place să faci nici nu mai contează câte ore stai la muncă, nici nu știi dacă ai obosit. Iar pentru mine televiziunea, mi-am dat seama, este locul unde simt că trăiesc.