Andreea Machidon, arhitect, activist Pro Patrimonio: „Cred că intervențiile noastre asupra clădirilor de patrimoniu fac oamenii să fie mai mândri de ce există în comunitățile lor”

Andreea Machidon este arhitect și se implică de ani de zile în proiectele Pro Patrimonio, derulate în comunități în care au supraviețuit, iar fundația a reușit să le renoveze, conace și edificii cu importanță culturală sau comunitară.

Filozofia Pro Patrimonio este să preia, să renoveze apoi să redea comunității clădirea de patrimoniu, astfel încât localnicii să o poată integra în viețile lor într-un mod coerent și firesc.

Ce te-a convins pe tine să intri în echipa Pro Patrimonio?

Andreea Machidon: Eram un tânăr absolvent de arhitectură și master în domeniul patrimoniului și a restaurării siturilor arheologice – acesta a fost al doilea meu master în Italia – și cu Pro Patrimonio avusesem deja colaborări pe șantiere din țară, așa că decizia a venit firesc.

Ce anume din proiectele pe care le fac ei rezonează cu tine?

Andreea Machidon: Absolut tot. Asta e sigur. (râde) Împărțim aceleași valori, aceleași direcții, suntem o echipă și prieteni în toate sensurile. Noi nu aducem într-o formă restaurată noi muzee, ci niște centre de educație, de cultură pe care le redăm comunității într-o formă contemporană. În plus, e importantă pentru noi partea de lucru cu comunitatea, care are două componente foarte clare: zona de educație, centrată mai mult către adulți, precum și partea de educație de patrimoniu, împachetată în caravana de patrimoniu, zona de care mă ocup eu cel mai mult, lucrul cu copiii, dar și lobby-ul. Sunt proiecte în toată țara pentru care luptăm în online cu toate forțele, chiar așa mici, pe care le avem. Adică sunt direcții pe care toți le împărtășim și fronturi de luptă pe care le deschidem în mod firesc.

Ce faci tu în acest program și ce rezonează cel mai mult cu tine?

Andreea Machidon: Am ajuns să fac ceea ce îmi place cel mai mult, lucrul cu care rezonez cel mai bine, adică lucrul cu copiii. Eu coordonez programele de educație de patrimoniu dedicate tinerilor, precum și partea de design de obiect.

Avem o colecție de obiecte împachetate sub numele de Honest Goods, care este, de fapt, o colaborare între tineri designeri, printre care mă aflu și eu, și alți colegi de-ai mei. Lucrăm cu meșteri pe care îi cartăm, îi căutăm de cele mai multe ori în jurul șantierelor sau a proiectelor pe care le avem în derulare și încercăm să readucem în contemporan meșteșuguri, astfel încât ele să fie relevante pentru publicul din ziua de astăzi.

Între Oltenia și Bucovina, cum arată intervenția Pro Patrimonio?

Andreea Machidon: În aria de care mă ocup eu acum, avem stabilite trei locuri: Câmpulung Muscel, probabil zona cu cea mai mare experiență de lucru cu comunitatea, unde se derulau activități încă din 2014, apoi Conacul Neamțul de la Olari, județul Olt, unde avem un șantier on going, în care lucrările se derulează, vorbim despre un șantier real, care se va termina la un moment dat și vom avea forma finală a acestui conac, iar ultimul este Casa George Enescu de la Botoșani, casa copilăriei compozitorului. Ea și-a terminat ciclul de șantier de curând, inclusiv amenajarea grădinii, dar spațiul era deja folosit de noi cu ceva timp în urmă, derulam activități culturale, muzicale, cu copiii acolo.

Am mai avut mult timp în caravana noastră o locație, Conacul Perticari-Davila din județul Argeș, unde am desfășurat foarte multe activități cu comunitatea, însă acolo cumva erau stabilite de proprietari, conacul nefiind proprietatea fundației. Așa încât lucrurile s-au mai evaporat pe parcurs din lipsă de finanțări și putere de susținere a proprietarilor.

Voi redați comunității aceste locuri speciale. De ce o faceți și care este filosofia în momentul în care faceți lucrul ăsta?

Andreea Machidon: A apărut ca un lucru firesc. Fundația Pro Patrimonio a fost înființată în anul 2000 și a avut ca model și punct de plecare organizația National Trust din Anglia. Acolo vorbim despre o rețea la nivelul statului, dar și cu susținere nu doar din zona privată, ci și a statului, în care există o rețea de obiecte și clădiri de patrimoniu, care sunt și vizitabile și redate comunității prin activități specifice fiecărui loc. Cu această idee a pornit și Pro Patrimonio, fiindcă se dorea modelul acesta, însă din lipsă de fonduri și din realitatea în sit, ne-am dat seama că o componentă esențială în România este partea aceasta de educație: fie că îi spunem baukultur, fie că este caravana noastră de patrimoniu, este acest input – cum reacționează comunitățile și cum ajung ele să își asume aceste locuri. Și de ce este important? Pentru că, din păcate, în majoritatea locurilor în care am avut noi intervenție, dar și în alte locuri similare, clădirile au ajuns să fie și abrutizate și abandonate și stricate de multe ori chiar de oameni din comunitate. Asta nu e ceva de blamat. Oamenii pur și simplu nu au înțeles valoarea locurilor și au profitat de ele așa cum au știut, au putut, și de asta e foarte important să implicăm oamenii atât cât se poate și în procesul de restaurare și refacere propriu-zisă a clădirii, dar și în partea de activare și animare a locului așa încât oamenii să simtă că acel loc le aparține și lor într-o oarecare măsură și că sunt și ei responsabili ca locul acela să fie frumos, să se bucure de el și să vadă rezultatele unui astfel de epicentru care poate să radieze și să aducă alte proiecte în zonă și altă vizibilitate și să fie un avantaj real pentru ei, nu doar scriptic.

Care e schimbarea pe care o provocați voi acolo, în comunități?

Andreea Machidon: Primul lucru cred că e un simplu sentiment de mândrie. E sentimentul ăsta că e un obiect frumos, care le aparține și unde ei au lucrat într-o oarecare măsură. Deci este o parte din ei acolo. Apoi lucrul cu copiii este mai special. Ei sunt mai deschiși către lucruri de genul acesta și profităm de această oportunitate: ei își doresc să facă multe activități, sunt multe scenarii pe care nu le-au întâlnit, de activități, de oameni, tot ce se întâmplă acolo este ceva nou pentru ei și este, evident, o atracție. De multe ori e foarte greu pentru noi să facem o selecție. Sunt foarte mulți care vor să participe, să ia parte la activități și nu avem puterea fizică să acoperim toate aceste nevoi și încercăm să ne rezumăm la cât putem și să fim consecvenți cu ce ne-am propus.

Povestește-mi puțin de taberele din Casa Enescu…

Andreea Machidon: Suntem la a treia ediție de ateliere, tabere. Primele două ediții au avut o tematică destul de clară de arhitectură și muzică, în care am îmbinat povestea casei, povestea satului în care trăiesc, cu elemente de muzică, împreună cu oameni specializați în așa ceva, am construit instrumente experimentale, ne-am jucat cu diferite scenarii muzicale, am făcut alături de copii chiar și o parte din amenajarea grădinii. Avem ca fir narativ, și pentru Enescu și pentru Conacul de la Olari, Povestea satului/ a orașului meu, prin care o să învățăm cum putem să ne povestim în mod creativ locul în care trăim. Și când spun creativ o să avem un atelier de legătorie de carte și desen, prin care ei își fac o parte din povești. Ascultă povești din satul lor și le desenează și le scriu într-un anumit fel. O să fie un circuit. Așa a fost și anul trecut la Enescu, un circuit turistic pentru oamenii care ar veni la Casa Enescu, ce ar putea să facă într-un weekend acolo, puncte de vizitare în oraș, în jurul orașului cu bicicleta, pe jos sau cu mașina. O să ne folosim de această hartă existentă și o să pin-uim în sit în mod real niște instalații artistice împreună cu copiii, în care povestim despre trecutul și viitorul așa cum îl văd ei pentru anumite clădiri și zone din Mihăileni. O să avem apoi câteva zile dedicate teatrului, care înseamnă și teatru de umbre, și teatru clasic, o să fac o scenetă împreună cu un invitat, o actriță, și o să facem și parte de digital în care telefonul o să ne fie prieten nu doar pentru youtube, TikTok și google, și o să-l folosim și ca instrument pentru a ne face montaje video – o să învățăm să facem împreună cu ei, pe telefoanele lor – și avem deja consacrată în caravana noastră Ziua Festivă, în care invităm oameni din sat, din oraș, să vadă expoziția de desen a copiilor, avem un concurs culinar cu premii și acolo participă, de obicei mămicile copiilor și este o ”bătălie” serioasă pe primele 3 premii. Avem și o seară de film pentru copii. Așa încheiem de fiecare dată.

Ce-ți place ție la aceste întâlniri?

Andreea Machidon: Cam totul. Pe mine mă încântă în mod real, dincolo de ce îmi doresc eu să punctez cu copiii, îmi place să lucrez cu ei. Iar dacă vorbim de comunitatea din Mihăileni, e o comunitate cu adevărat specială, de care ne-am atașat foarte mult, cu niște copii extrem de deschiși și implicați. Plecăm mereu de acolo impresionați de acești copii.

Ce pregătiți mai departe?

Andreea Machidon: Pregătim aceste tabere: Enescu și Olari. Vara am început-o la Câmpulung Muscel. Acolo am avut o tematică aparte legată de un jurnal culinar de la 1900 și cumva atelierele s-au legat de acest proiect aparte. După tabere o să mai avem o serie de kituri pe care le creăm pentru copii, cumva să umplem timpii aceștia în care nu suntem fizic în comunități.