FashionLife Stories
FashionLife Stories
Andreea Tănăsescu, fondatoarea comunităţii ”La Blouse Roumaine”: ” Dior ar trebui să vină în Bihor şi să ia lecţii, să descopere cum poate crea şi produce haine care să reziste sute de ani.”
Monica Tănase
|Reading time: 14 mins
Share this article

Andreea Tănăsescu are 42 de ani şi este creatoarea celei mai ample comunităţi online, dedicate cămăşii tradiţionale româneşti.  I-a spus ”La Blouse Roumaine”, iar numele este inspirat de lucrarea cu acelaşi nume, semnată de Henri Matisse. În urmă cu şase ani, în ziua de Sânziene, pe 24 iunie, Andreea a dat startul unui eveniment care s-a propagat molipsitor în toată  lumea, acolo unde existau comunităţi de români nostalgici, îndrăgostiţi de ie.  Entuziasmul începutului s-a transformat în slogan: Sânzienele îmbracă planeta în ie.

Anul acesta, evenimentul poartă încărcătura unei campanii prin care comunitatea a denunţat un furt în industria modei de lux: Casa de modă Dior a creat o tunică ce semăna izbitor cu cojocul de Beiuş. Iar furtul nu s-a petrecut doar la noi, ci şi în comunităţi locale din India sau Mexic. Toate aceste comunităţi îşi vor uni forţele în aceeaşi zi, pe 24 iunie, în ziua de Sânziene, în sprijinul aceluiaşi mesaj dedicat culturii autentice.

Mărturiseşti o legătură profundă cu spiritualitatea ţărănească. Ce anume a creat-o?

Am copilărit în Ardeal, în satul Mărgineni, unde s-a născut bunica mea, la poalele Munţilor Făgăraş. Apoi, cu puţin înainte de a începe şcoala, am ajuns la Cluj.  Cum? La şase ani am avut o problemă medicală care m-a ţinut câteva luni într-un spital din Bucureşti. Acolo, bunica, căci ea stătea cu mine cel mai mult, a cunoscut o doamnă cu care a legat o relaţie extraordinară. Aşa se face că următorii ani, adolescenţa, vacanţele, toate s-au petrecut în această nouă familie, a mătuşii Mia, din satul Sânmartin.

Veneam la Cluj în fiecare vacanţă, cu bagajele pline cu haine de la Bucureşti. Pendulam între lumi. Tata era fotbalist, Nicolae Tănăsescu, şi juca  în echipa naţională a anilor ’70-80, adică era un fel de star al timpurilor, dar nu cu semnificaţia de azi a cuvântului. Meciurile îl făceau să iasă des din ţară, iar asta însemna că aveam acces la reviste, la albume, la alte haine, la alt timp de cultură. Şi, la fiecare început de vacanţă, luam ce puteam cu mine la ţară. Eram un fel de Anna Wintour în acel sat în care încă se fabricau hainele: reviste, poze color, modă, altă lume. Toamna însă, când venea tata să mă ia de la gară, eram alt copil: aveam alt accent, mă îmbrăcam altfel, satul mă transformase.

Învăţam mult de la ardelenii mei. Cred că acolo mi-am creat o disciplină a muncii: lucrezi nu pentru că cineva te forţează, ci pentru că este o parte a devenirii tale în comunitate. Trebuie să construieşti ceva. Acolo, copiii aveau nişte reguli foarte precise: în sarcina noastră era să facem paturile, dimineaţa, dar nu oricum, ci la milimetru! Apoi, mergeam cu măgarul să luăm lapte de peste nu ştiu câte dealuri, de la o stână.  Patru fete. Plecam ziua, veneam seara!

Vacanţele la Sânmartin erau o formă de libertate absolută. În Bucureşti  aveam un spaţiu limitat de mişcare. Dar acolo nu exista limită, ci doar ”cât vezi cu ochii”, iar asta te ajută să îţi creezi o viziune spaţiu-timp. Era un sat ca în poveşti, ca în vis. Acolo, toată lumea era rudă cu toată lumea, deci trăiam într-o mare familie, iar comuniunea între oameni  era adevărată. Şi nu vorbesc doar de comunitate, ci şi de acea comuniune sensibilă, de împărtăşire, de bucurie, de suferinţă împreună.  Nimic nu se făcea de unul singur acolo. A rămas şi azi o urmă a acelei lumi.  Bunica mea a murit acum câteva zile, avea 92 de ani. Iar sânmărtinenii, când au aflat vestea, au bătut clopotele în sat vreme de trei zile, în semn de respect pentru ea. 

Cum te-ai desprins de lumea aceea?

Am vrut să intru la Facultate în Cluj, iar mama s-a opus.  Mama, o femeie foarte frumoasă, e ”inginerul” familiei, foarte puternică, amazoană. Ea a insistat ca eu să am o meserie stabilă, cu o anumită recunoaştere în societate, avocat, procuror. Iar eu voiam să fiu jurnalist şi să fac asistenţă socială. Dar, între timp, am descoperit moda. Momentul exact când m-am îndrăgostit de modă mi-l amintesc mai bine ca orice: eram acasă la Bucureşti şi am găsit un almanah România literară, într-o tipăritură îngrozitoare. Era în 1991 când nu exista încă tipar de calitate. L-am deschis şi am dat peste un editorial al Doinei Levintza. Mi s-au înmuiat picioarele. Erau poze dintr-o lume interbelică, de basm, pe care nu o mai văzusem până atunci. E greu de crezut, dar până la 14 ani nu văzusem poze din România interbelică.  Eram ghiftuită de imagini color, Vogue, Burda, Paris Match şi m-am blocat la imaginile alb-negru, din anii ‘30.

De atunci, a început căutarea mea în modă. Totă perioada liceului am urmărit asiduu o emisiune pe TVR 2. Era o producţie excepţională, în care aflam istoriile marilor case de modă: Chanel, Dior, Givenchy. Veneam de la şcoală şi înregistram pe video emisiunea sau o rugam pe bunica să apese pe buton, să o înregistreze. Îmi luam notiţe: când s-a născut creatorul, de cine a fost influenţat. Aşa am aflat că Ungaro era inspirat de ţigăncile de pe străzile unui oraş italian. Voiam să înţeleg cum o idee este transpusă vizual, pe haine. Cum ne putem exprima altfel decât prin cuvinte.

În ultimul an de liceu însă mama m-a convins să aleg o facultate de viitor, Dreptul. Am dat examen, după ce făcusem toată vara meditaţii la istorie, materie care mă scotea din minţi pentru că trebuia să memorez nenumărate date, ani şi informaţii. Erau capitole întregi pe care nu le pricepeam. Evident că am picat la examnul de admitere. A treia pe listă. Eram în drum spre Grecia când am aflat şi îmi amintesc că m-a luat durerea de stomac. Dar, mama prietenului meu de atunci împreună cu bunic s-au gândit să îmi facă o surpriză şi m-au înscris la Facultatea de Drept de la Universitatea Dimitrie Cantemir, care admitea gratuit primii zece picaţi la stat. Şi, iată-mă pe mine, cea care nu voia să ajungă la drept, exact acolo eram admisă! Tragedie de două ori: că am picat şi că am intrat.

Finalmente am realizat că mi-a prins bine primul an de facultate, pentru că mi-am însuşit nişte principii de drept şi am cunoscut o colegă care mi-a dat ocazia să creez prima rochie.  M-am inspirat de la un creator brazilian, Ocimar Versolato, care croia fără tăietură, doar din drapaj. Ţesătura se aşeza cu o fluiditate pe care o voiam şi eu în rochia mea de vis. Şi am făcut-o, cu croitorul din colţul blocului, la mine, în Militari. Era un băiat drăguţ, muncitor, care m-a ajutat. Şi, cu tehnica lui, de croitorie de colţ de bloc, şi cu viziunea mea am făcut o rochie care a ajuns la Paris, la  Moulin Rouge, purtată de colega mea. Se ţinea într-un singur nasture, nu avea nicio tăietură. După această creaţie, au început să curgă comenzile. De rochii de mireasă. Dar nu a durat mult, pentru că fiecare mireasă era stresată, vedeam lucrurile diferit şi nu am putut ajunge la compromis. Iar eu căutam altceva pentru sufletul meu, dar nu ştiam ce.

Creai rochii, aveai comenzi, cochetai cu modelling-ul şi te pregăteai să devii jurist?

Mergeam şi la Facultate. Mă mutasem la Universitatea Nicolae Titulescu, pentru că acolo aveam specializare pe relaţii internaţionale şi asta îmi plăcea la nebunie. Şi probabil nu aş fi renunţat niciodată la drept dacă în viaţa mea nu ar fi intrat din nou Doina Levintza. Era o serie de evenimente, De-ale Bucureştilor, în anii ‘90. Iar Doina Levintza avea prezentare de modă la Cercul militar, unde amenajase un podium ce ”curgea” peste scări, până la trotuar. Cu manechine de la Casa de Modă Venus, femei care erau mai degrabă artiste, decât modele. Şi când am văzut prezentarea, cu lumea aceea interbelică, cu Moscopol, o lume care dispăruse, dar de care îmi aduceam aminte cumva, lumea Reginei Maria (prima carte pe care o cumpărasem după Revoluţie era Povestea vieţii mele, memoriile Reginei Maria). Şi am început să plâng.  Mă gândeam: cum mă duc eu la tribunal, să aud plângerile petenţilor, într-o atmosferă tristă, în care toată lumea se certa pe holuri? Plângeam şi mă gândeam că lumea tribunalului, a disputelor nu era pentru mine. Şi aşa a venit decizia: nu m-am mai dus la facultate. Dar mi-am făcut o firmă. Bizarre Fashion. Era o melodie pe vremea aceea, How Bizarre, care m-a inspirat. Şi am început să organizez de  cursuri  de modeling şi educaţie estetică pentru copii şi adolescenţi, cursuri de imagine personală pentru adulţi şi, în scurt timp, am ajuns să lucrez cu Janine, care era în mare vogă atunci. Iar primul meu proiect a fost Eclipsa, prezentarea de modă din Piaţa Palatului, în care am coordonat back-stage-ul, eram asistenta de regie a lui Alexandru Darie şi făceam şi castingul modelelor.  A fost primul meu proiect uriaş. Îmi amintesc că eram live cu CNN, live pe Protv şi live cu soarele. Depindeam toţi de soare. Ce curaj! Incredibil!

Şi de aici a mai fost un pas până la film.

 

La prima producţie m-am speriat. Era Amen-ul lui Costa Gavras. Eu veneam dintr-o lume a modei, superficială câteodată, dar frumoasă. Şi m-am trezit într-o dimineaţă, pe un platou de filmare, înconjurată de ofiţeri SS şi de oameni cu bagaje, îmbrăcaţi conform epocii. Cred că erau vreo 500 de oameni care mă înspăimântau. În plus, treaba mea era să coordonez semnarea contractelor cu actorii. Iar mulţi dintre cei care veneau la Buftea erau actori mari, voci pe care le auzisem toată copilăria mea la radio sau pe care i-am văzut pe scenă. Pur şi simplu nu eram în stare să negociez cu ei. Cum să impun eu o sumă când îmi venea să îi pup pe toţi? Şi am trecut pe platouri, la casting. Şi, din acel moment, filmul a devenit dragostea mea. Era acea lume în care găseam tot ce căutasem.

Care a fost filmul care ţi-a schimbat viaţa? Îţi aminteşti momentul?

Îmi amintesc în detaliu. Ca în ziua cu pozele interbelice din editorialul Doinei Levintza. A fost filmul The Fall, al regizorului Tarsem Singh. Misiunea mea era să găsesc fetiţa. Şi era prima oară când trebuia să fac casting la copii. În plus, Tarsem căuta micuţi între 6 şi 8 ani. Echipa de casting de la Londra, care lucrase pentru Lord of the Rings, îmi trimisese fizionomii de copii din pozele imigranţilor de la Ellis Island. Atunci am văzut prima oară fotografii cu români, imigranţi, în costume populare. Şi aveam mai multe tipuri de chipuri: două de indience şi trei de fetiţe rusoaice. Nimeni nu era din România. Aşa că trebuia să înfăptuiesc minunea şi să găsesc copilul pe care Tarsem îl căutase obsesiv în ultimii 17 ani.

Deci aşa aţi descoperit-o pe Catinca Untaru?

Am descoperit-o pe Catinca la grădiniţa Olgăi Gudinn, în Bucureşti. Nu aveam cataloage de copii, eram la început, presiunea era foarte mare, singurele sugestii de la colegii din Londra erau chipuri fără nicio legătură cu România. Şi ne-a salvat Olga. Ea mi-a povestit despre Catinca. Fetiţa tocmai terminase cursurile grădiniţei şi era foarte deşteaptă. Era puţin mai mare decât cerea Tarsem, dar era personalitatea pe care o visase. Căuta o minte pură, un copil care să îşi poată imagina o lume. Pentru că ea trebuia să facă improvizaţie şi, mai mult, în funcţie de improvizaţia ei, Tarsem schimba scenariul. Era un film pe care el îl visa de 17 ani. În toate reclamele pe care le-a făcut, în tot ce a construit ca regizor, căuta acest film. Iar noi intrasem în vârtejul fascinant al unui regizor care a lucrat cu instrumentele advertising-ului, pe care le cunoşteam şi noi foarte bine, care te convingeau să cumperi orice produs la nivel subliminal şi pe care le-a folosit în film în sens invers, căutând inocenţa şi sinceritatea începuturilor cinema-ului . Pe mine m-a inspirat şi mi-au dat o libertate şi o încredere extraordinară că voi reuşi să găsesc copilul, să fac contractul şi să începem filmările în timp util. Piedicile erau uriaşe şi ţineau de faptul că nu exista legislaţie pentru a angaja un copil actor în România. Până la urmă am ajuns la o avocată curajoasă, doamna Liana Petrovici, care a chemat-o pe Catinca, la opt seara, şi i-a dat contractul să îl citească. Mi-o amintesc pe Catinca mică, aplecată peste contract, citindu-l. Din când în când mai ridica ochii şi ne spunea: semnăm odată? Vreau să filmăm! Şi, după vreo două ore în cabinet, avocata s-a convins că acest copil îşi doreşte sincer să facă parte din film. Şi a găsit soluţia juridică, în legislaţia britanică, de a semna contractul. Aşa am putut să o trimitem pe Catinca la filmare şi să ne asigurăm  că o avea pe mama lângă ea, că pe platou avea profesor, că nu pierdea şcoala, că avea asigurări medicale, că mâncarea venea la timp şi că nimeni nu o obosea. A fost o aventură extraordinară. S-a filmat în India, în Africa de sud, în peste 20 de ţări, o călătorie fascinată a unei fetiţe de  şapte ani, cu mama alături.

Acum, Catinca este studentă la Londra, se pregăteşte pentru regie.

Cum a apărut comunitatea La blouse roumaine?

Eram la Londra. M-am dus acolo pentru o lună şi am rămas doi ani. Era criză mondială. Mă despărţisem de prietenul meu, pierdusem un proiect, aveam toate motivele să evadez. Şi am muncit şi învăţat în anii ăştia la Londra, cât învăţasem în film până atunci. Însă, oricât de mult îmi plăcea Anglia, eu urmăream tot România şi proiectul meu de ţară. Ştiam că în România există o forţă emoţională incredibilă care, pusă în mişcare cum trebuie în zona de conţinut, poate să facă lucruri spectaculoase. Plus, ţara noastră are poveşti pe care britanicii sau americanii nu le ştiu. Şi atunci mi-am zis, ce-ar fi să fac eu o comunitate pe facebook? Şi, într-o seară, am pus o poză cu prietena mea, Oana Tănase, care purta ii şi era muza noastră în materie de cămaşă ţărănească. Era o poză cu ea, îmbrăcată în ie, cu băieţelul nou-născut la piept. Şi, până dimineaţa, a devenit virală.  Aşa a apărut pagina La Blouse Roumaine, o comunitate care s-a creat în ziua de 6 noiembrie 2012. Atunci am zis că putem să facem mai mult de atât. I-am întrebat pe oameni pe facebook: credeţi că ia poate fi parte a brandului de ţară? Ce idee bună! Da, da, da, au început să curgă răspunsurile! De aici până la, ”hai să găsim o zi să îmbrăcăm planeta în ie!” a mai fost doar un pas. Apoi am ales sloganul, nzienele îmbracă planeta în ie, ziua – 24 iunie, zi specială pentru a avea povestea sânzienelor în spate şi a început nebunia. Până acum am reuşit performanţa să ducem evenimentul în peste 50 de ţări. Este copleşitor: entuziasmul, lacrimile, scrisorile de dor. Fenomenal!

Ce este ”Bihor not Dior”?

Este o reacţie la un furt pe care l-am descoperit pe o pagină de facebook, după campania cu Tory Burch. Cum s-au întâmplat lucrurile? În colecţia Resort 2018 al creatoarei Tory Burch apărea o haină copiată unu la unu după o tunică românească, expusă la Metropolitan Museum of Art din New York. Şi spuneau că motivele sunt de inspiraţie africană. Am reacţionat imediat, scandalul s-a viralizat, iar haina copiată a fost scoasă din colecţie, iar celelalte piese inspirate de ea au fost creditate ulterior aşa cum trebuia, ca un omagiu adus broderiilor româneşti. Nu după mult timp Casa Dior face acelaşi lucru cu un cojoc din Beiuş. Lucrurile sunt evidente: Dior, pe care îl admir şi îl cunosc foarte bine din adolescenţă, e un brand de lux care a apărut în 1947, atunci când Christian Dior a făcut revoluţie în modă, cu al său celebru New Look.  Cojocul de Beiuş are o istorie de cel puţin de câteva sute de ani. Nu ştim exact câţi. Or, nu poţi să iei un astfel de obiect care are o anumită valoare culturală, care reprezintă patrimoniul şi spiritualitatea unei comunităţi, să spui că e bohemian, în doi ani să devină fast fashion şi, într-o jumătate de an, să devină o non-valoare. Gândiţi-vă cât şi de ce a rezistat acest cojoc. Dacă ne-am imagina că Bihor este un brand la fel ca Dior şi am aduna toate creaţiile locale sub acelaşi nume, am descoperi o moştenire care nu poate concura cu nicio casă de modă de azi. Adică Dior ar trebui să vină în Bihor şi să ia lecţii, să descopere cum poate crea şi produce haine care să reziste sute de ani.

În plus, promisiunea industriei de lux este să realizeze produse unicat, în vreme ce aici vorbim de o copie unu la unu a unui cojoc de Beiuş. Moda trebuie să exprime o atitudine, o formă de cultură, o comunicare interumană.  Iar când voit această comunicare este distorsionată, atunci vorbim de o dereglare culturală. Iar asta nu s-a întâmplat doar la noi. Comunităţile din India ne-au scris cu acelaşi mesaj legat de Dior, apoi cei din Mexic. Iar lucrurile nu au rămas fără efect: aşa s-a născut proiectul pe care îl lansăm pe 24 iunie, anul acesta, şi care implică creaţii tradiţionale, indigene şi branduri locale în încercarea de a impune o săptămână în care să facem vizibilă în lumea întreagă moda culturală şi comunităţile de artizani. Şi aici nu mai este vorba doar de ie, ci şi de sari, poncho, kimono şi aşa mai departe.

Ce a mai rămas din fata candidă, şocată când descoperea câteva poze alb-negru, interbelice, într-un almanah prost tipărit?

Tot ce mă mai şochează acum e moda, care nu mai este cum o ştiam noi. S-a schimbat atât de mult, încât a devenit un fel de inamic al nostru. Noi nu-l vedem, dar afectează mediul, distruge vieţi. Iar candoarea de atunci nu se mai păstrează decât în faţa unei bătrâne care mai prezervă o formă de ţesătură tradiţională sau în faţa unei fete care îşi face propria ie sau în faţa unui tânăr inginer dezvoltă tehnologii prin care creativitatea umană poate fi potenţată. Adică în faţa unor oameni care se ambiţionează să meargă împotriva curentului spre binele umanităţii.

FashionLife Stories
Share this article