Andrei Ailenei, militarul care aduce României titluri de campioană la cele mai provocatoare maratoane. Și povestea căpitanului de armată dedicat voluntariatului și luptei pentru recuperarea răniților din război

Andrei Ailenei este militar. Uneori aleargă pentru cauze nobile, alteori pentru a pune România pe harta lumii. Ultima competiție i-a adus o performanță de excepție. Andrei a alergat 237,364 km și a reușit să obțină cel mai bun timp al cursei Ultra Running Barcelona, ceea ce reprezintă a patra performanță românească din istorie.

„La start au fost 36 de alergători, între care cel mai titrat era câștigătorul Sparthatlonului din 2021, Fotios Zisimopoulos, care a urmărit doborârea recordului mondial. Am alergat într-un ritm susținut, dar confortabil, astfel că primii 100 km s-au scurs în 8h06’, iar în primele 12 ore am acumulat 141,8 km. În cea de-a 13-a oră de alergare, am avut un moment de slăbiciune, dar m-am odihnit 2 ore și mi-am refăcut puterile, revenind în cursă mai hotărât. Nu a fost ușor, pentru că oboseala acumulată își spunea cuvântul, însă m-au ajutat foarte mult indicațiile antrenorului Mihai Bogdan, care a fost alături de mine la acest concurs și astfel am reușit să duc cursa la capăt. Sunt fericit și abia aștept următoarea provocare”, spune Andrei.

Căpitanul Andrei Ailenei a urmat cursurile Academiei Forțelor Terestre, din Sibiu, specialitatea artilerie și rachete. Acum este căpitan, încadrat la Batalionul 198 Sprijin Logistic din Iași, dar de 6 luni este detașat la București, la Statul Major al Apărării, pentru coordonarea activităților din proiectul Invictus România. El face parte acum din Biroul care se ocupă de coordonarea activităților de recuperare fizica și psihică prin sport a militarilor care au fost răniți în operațiuni militare.

A obţinut rezultate remarcabile la mai multe competiţii sportive. În 2020 a urcat pe toate cele 14 vârfuri de peste 2500 m din țară, totalizând 428 km în 11 zile, în cadrul proiectul caritabil „Urcăm munții pentru cei care nu pot”. Un an mai târziu a executat o alergare de tip everesting, parcurgând în mod repetat distanța pârtiei de ski din Iași, până la atingerea înalțimii vârfului Everest. Spiritul competitiv l-a ajutat ca, anul trecut, să obţină un loc pe podium, respectiv open sau la categoria de vârstă la toate concursurile în cadrul cărora a participat.  

Demn, atent la cuvinte, extrem de empatic, recunoscător părinților pentru creștere și cu un zâmbet molipsitor, tânărul așteaptă noi provocări pe care să le câștige.

Andrei Ailenei: „Îmi place să mă implic în acțiuni de voluntariat”

Cine este Andrei Ailenei?

Am 31 de ani, sunt pasionat de sport în general, în special de alergările de anduranță. Dintotdeauna am fost o fire activă, așa că doza mare de energie o consumam în diferite activități fizice. Printre hobby-uri se numără înotul, rolele, fotbalul, drumețiile și cititul. De asemenea, fiind o fire altruistă, îmi place să mă implic în acțiuni de voluntariat.

Ce gust a avut copilăria ta? Cu cine ai crescut?

Sunt cel mai mic din familie, așa că am fost suficient de protejat și alintat de către părinți și ceilalți 4 frați ai mei. Am trăit la bloc, în liniștitul oraș Pașcani, dar am avut noroc sa fim suficient de mulți copii de vârsta asemănătoare în cartier, așa că toată ziua era alocată pentru joacă în apropierea blocului. Am copilărit în anii 90, deci nu știam ce înseamnă joaca în spațiul virtual. Sunt norocos cu așa părinți, care mi-au dat foarte mare libertate și nu m-am simțit niciodată îngrădit, nici nu am fost pedepsit. Ce-i drept, am și fost foarte cuminte.

Ai amintit de cei care ți-au dat viață. Ce valori ți-au insuflat părinții tăi?

În primul rând, m-au crescut în spiritul creștinismului, așa că multe valori au venit adiacent. Am învățat în sânul familiei cât de important, sau mai degrabă obligatoriu aș spune, este să fii cinstit. Tatăl meu este un model de bun simț, calm, altruism, blândețe și alte trăsături din tot ceea ce înseamnă bunătate, așa că mi-a insuflat și mie puțin din toate acestea. Și el și mama au muncit extraordinar de mult pentru a putea crește 5 copii fără a duce lipsuri, iar faptul că întotdeauna era pace în casa noastră înseamnă că iubirea domnea în tot ceea ce făceam. Mă bucur că am avut norocul să mă nasc în așa mediu și le sunt recunoscător, chiar daca nu le arăt suficient acest lucru.

Andrei Ailenei: „Voiam să îi fac mândri pe părinții mei, așa că m-am gândit la o meserie nobilă, iar cea mai potrivită mi s-a părut cea de militar”

Ce liceu ai terminat și când ai decis să intri în aramată? Sunt curioasă…te-a influențat ceva sau cineva spre o astfel de carieră?

Am absolvit Colegiul Național ,,Mihail Sadoveanu” din Pașcani, profilul matematică-informatică. Târziu, pe când eram deja în clasa a doisprezecea, prin februarie. Atât în clasa a VIII-a, cât și în a XII-a, eram foarte hotărât să urmez teologia, pentru că petreceam foarte mult timp la biserică și îmi doream sa devin preot. Dar nu am simțit o chemare deosebită și nu am fost suficient de hotărât, așa că am renunțat la idee. Voiam să îi fac mândri pe părinții mei, așa că m-am gândit la o meserie nobilă, iar cea mai potrivită mi s-a părut cea de militar. Am fost încurajat și de fratele meu, care era militar activ.

Ce-ți imaginai la început că înseamnă să lupți pentru apărarea țării și ce înseamnă să fii angajat MApN?

Cred că nu eram încă suficient de matur cât să mă gândesc atunci în profunzime la acest aspect. A fi militar presupune să ai o serie de calități, precum disciplină, curaj, onestitate, loialitate și patriotism. Să fii angajat MApN înseamnă să fii oricând la datorie, înseamnă responsabilitate, sacrificiu și dragoste de țară. Și DA, asta presupune câteva îngrădiri, dar este o meserie nobilă.

Nu este secret…mulți visează să poarte haina statului, dar nu mulți rămân în sistem. Ce l-a făcut pe Andrei să rămână?

Contractul. Glumesc, bineînțeles că nu doar asta. A fost la începutul carierei o perioadă foarte intensă de pregătire, iar apoi, cu fiecare zi care trecea, a devenit parte din mine, din ceea ce sunt, așa că nu m-am gândit deloc să renunț. Faptul că îți oferea stabilitate pe toate planurile a fost un factor important.

Andrei Ailenei: „Au fost de multe ori și sentimente foarte puternice în uniforma militară”

Ce sentiment te încearcă atunci când porți uniforma? Pe tine, pe Andrei?

Poate nu e răspunsul pe care îl așteptați, dar nu cred că mă încearcă un anumit sentiment, pentru că mi se pare cât se poate de natural. Da, au fost de multe ori și sentimente foarte puternice în uniforma militară, dar date de contextul în care mă aflam pe moment, cum ar fi emoțiile de la jurământ, satisfacția de la înaintarea în primul grad de ofițer sau patriotismul din timpul defilărilor ocazionate de diferite sărbători naționale. Dar haina în sine nu cred că aduce o anumită emoție.

Cum ai făcut trecerea de la o carieră la o altă carieră, am putea spune deja: alergatul. Cum a luat naștere?

Cariera e una singură, cea de militar. Alergatul e doar un hobby care, într-adevăr, a luat proporții uriașe în ultimul timp. La alergare cred că am fost bun dintotdeauna, datorită copilăriei presărate cu alergări zilnice în jurul blocului. Am descoperit pasiunea pentru alergare abia în martie 2016, odată cu mutarea mea în orașul Iași. Petrecusem primii doi ani din carieră în Botoșani, un oraș foarte frumos dar prea liniștit pentru acea perioadă a vieții mele. Așa că la Iași, chiar de la început am urmărit să fiu cât se poate de activ, iar după două săptămâni am descoperit grupul Running Iași, care organiza săptămânal alergări. Mi-a plăcut mult, așa că după o lună, am participat la primul meu concurs, semimaratonul I.. ași in trail, concursul meu de suflet. Nu doar că mi-a plăcut tare mult experiența în sine a concursului, cu peisajele superbe și oamenii minunați, dar faptul că am terminat între primii m-a determinat să îmi doresc să repet experiența. Așa că au urmat multe alte concursuri de alergare, cam 20 pe an.

Andrei Ailenei: „Într-un concurs greu, alergarea e un cocktail de trăiri intense, atât pozitive cât și negative, dar în final rămâi cu cele frumoase”

Dacă tot am aflat ce sentiment ai atunci când poți uniforma, vreau să știu cum este și când alergi?

Alergarea aduce foarte multe beneficii, pentru mine a fost ca un ghid în viață. Alergarea te disciplinează, te face mai puternic în fața greutăților, te energizează și îți dă o stare generală de bine, te ajută să îți pui ordine în gânduri. Într-un concurs greu, alergarea e un cocktail de trăiri intense, atât pozitive cât și negative, dar în final rămâi cu cele frumoase.

Ce a însemnat proiectul „Urcăm munții pentru cei care nu pot”? Vă rugăm să ne spuneți de la ce a pornit totul.

În urmă cu trei ani, împreună cu un bun amic, Edi, am hotărât să pornim într-o călătorie deosebită. Parcursesem in 2018 împreună 600 de km pe El Camino și simțeam nevoia de o nouă aventură. Doar că de această dată am vrut sa îi dăm și un sens, așa că am vrut sa dedicam efortul unei cauze caritabile. Astfel că prin sprijinul Caritas Iași, am încercat să strângem fonduri pentru Alexandra, o tânără în scaun rulant, cu mai multe boli crunte. Proiectul a constat în a parcurge cele 14 vârfuri de peste 2500m din țară integral pe jos, fără a ne folosi de mașină între masivele muntoase și dormind la cort sau in refugii. A fost o călătorie de 428 km cu 16.000m diferența de nivel, pe parcursul a 11 zile.

Ai crescut incredibil. Ai adunat foarte multe titluri. Îmi poți spune câteva dintre ele?

Au trecut șase ani de la primul concurs de alergare și probabil că am adunat în palmares peste o sută de curse, așa că și rezultatele au început să fie din ce în ce mai bune. Cu un început timid, de podium la categoria de vârstă la concursurile mici, am progresat până am reușit să câștig concursuri, unele cat se poate de dificile precum, Campionatul Național Romanian Backyard Ultra, cu 228 km, sau NeuRo Backyard Ultra, cu 193 km.

Andrei Ailenei: „Am simțit că m-am luptat cu cei mari și că am fost pe măsura lor”

Care a fost ultima competiție la care ați participat și ce rezultat ați obținut?

Ultima competiție la care am participat a fost, pe data de 26.02.2022, Barcelona Ultrarunning, proba de 24 de ore, pe care am reușit să o câștig cu 237 de km.

Cum a fost?

Totul a început la jumătatea lunii decembrie, când am avut o săptămână de cantonament, de cumulare volum, la Stefesti (Ph), acasă la Ben Ami. Mulțumesc Ben și Gabriela, pentru toată ospitalitatea. Apoi, după 2 săptămâni de pauză totală în perioada sărbătorilor de iarnă, am reluat antrenamentele. Deja Ben îmi propusese această cursă, așa că totul avea un sens și un scop palpabil. Au fost 6 săptămâni de pregătire intensă, în care am făcut în timpul săptămânii aproape zilnic alergări lejere de cumulare volum, iar în weekend participam la etapele de 7 ore de la ,,Alba că zăpada și cei 7 pitici”, cumulând distante de 66-70 km la concurs, dublate de alt antrenament de revenire seara de 20km și un antrenament mai tare duminică, a doua zi. E o schemă care se pare că a mers foarte bine pe mine, așa că o recomand ultramaratoniștilor în perioada de încărcare.

La Barcelona am ajuns vineri seara, pe la 23 la hotel, deci destul de târziu, destul de obositor. Startul cursei a fost sâmbătă, 26 feb la ora 12, dar de la hotel am pornit dimineața devreme, pentru a avea timp sa luăm kitul de participare și să ne pregătim. Deci cam pe fugă, cam obositor.

Am fost onorat să alerg în cursă cu nume atât de mari, de nivel mondial, cu recordmeni europeni sau câștigători de Sparthatlon. Dar cu toate astea mă vedeam pe podium și mi-am văzut de alergarea mea, știam că va fi o cursă bună. În prima jumătate a cursei m-am simțit excelent și s-au adunat foarte frumos kilometrii. Am avut un ritm susținut, dar în control. Am trecut primii 100 km în 8h06′, iar în primele 12 ore am acumulat 141,85 km. A fost un avantaj sănătos pe care mi l-am creat, pentru că știam că în a doua jumătate voi fi mult mai slab.

Primul moment de slăbiciune a venit devreme, la intrarea în ora a patra, când am schimbat sensul de alergare. Ceasul meu are o problema la alergarea in sensul acelor de ceasornic și nu îmi arată corect, așa că după schimbarea sensului îmi afișa un ritm mult mai slab, deși alergam ca înainte. Asta m-a demoralizat jumătate de oră, până am înțeles fenomenul. Apoi după 4 ore au început problemele cu burta. A doua intrare la toaleta a durat peste 6 minute și am ieșit stors de energie. Dar am luat o pastilă de burtă și mi-am revenit.

Câteodată mă mai țineam în spatele grecului, Fotios, care urmărea doborârea recordului mondial. A trecut 12 ore cu 158 de km, e absolut impresionant. A fost o onoare să mă țin uneori în spatele lui, să îl presez.

Andrei Ailenei: „Am reușit să îmi iau motivație și energie ghidat de spiritul Invictus, de atâția camarazi ai mei, eroi, care au fost doborâți și nu au cedat niciodată”

În ora a 12 am accelerat, alergând cu Fotios. Am vrut să termin 12 ore cu un nr frumos de km, pt că știam că voi scădea ritmul. În ora 13 am scăzut destul de mult ritmul iar frigul nopții începuse să mă străpungă, așa că mușchii s-au răcit și au început să doară. La îndemnul alergătorului de pe 3, m-am băgat la somn. Ar fi trebuit să dorm jumătate de oră, dar am dormit cam 1h50′, că îmi cedase așa de mult psihicul că simțeam că nu mai am nicio miză și că mi-e totuna dacă mă opresc atunci. De fapt nu am reușit să dorm deloc, că îmi era frig și banca era foarte tare, dar a prins bine odihna la orizontală. Vizualizam exact aceleași greșeli pe care le-am făcut la Timișoara, la S24H in 2018. Crezusem că Ben Ami renunțase la mine, dar are o viziune extraordinară, m-a lăsat doar să fac ce simt, adică majoritatea greșelilor posibile, pentru că avea enorm de multă încredere în mine, știa că oricum voi reveni puternic. Așa că m-a trezit cu câteva minute înainte de ora 15, când trebuia să se schimbe sensul de mers. Am reușit să îmi iau motivație și energie ghidat de spiritul Invictus, de atâția camarazi ai mei, eroi, care au fost doborâți și nu au cedat niciodată.

Am început la pas, că mușchii erau ca lemnul, înfofolit și înfrigurat, dar ușor ușor am inceput să mă încălzesc, să măresc ritmul și să revin puternic în cursă. Deși avusesem 6 km avans înainte de pauză, căzusem până pe locul 6 in clasament, la 12 km de cel de pe locul 2. Însă am știut că asta nu e o problema și că voi reveni. Frigul se pare că a fost nimicitor pentru toți concurenții, poate mai puțin pentru mine, care îmi refăcusem stocul de energie și eram prieten cu frigul de la antrenamente din ianuarie și februarie.

Am început să mă simt puternic și în control, astfel că am accelerat puțin. În ora 18 am observat că Fotios a scăzut mult ritmul și părea epuizat, astfel că nu ar fi reușit să doboare recordul mondial. Așa că am început să alerg cu el, în fața lui, încurajându-l mereu și încercând să țin ritmul de care avea nevoie, pt că mi-aș fi dorit enorm să reușească. Muncise foarte mult și merita asta. Simțeam un scop nobil în încercarea asta, așa că și corpul pompa energie. Dar din păcate nu a reușit și s-a oprit după 19h30′, cu 236 km acumulați.

Nu m-a surprins asta, pentru că îl simțisem. Deja îi spusesem lui Ben că voi câștiga, dar el știa deja asta. S-a activat și mai multă vitalitate în mine la acest gând, eram încrezător. Totuși, nu a fost așa ușor, pentru că mai erau 4h30′ până la final. Mult în acele condiții..și m-am confruntat din nou cu o cădere mare de energie și cu un picaj al psihicului. Deja aveam o beșică urâtă, dar am schimbat hainele și adidașii, mi-am făcut curaj și am continuat, chiar daca 2-3 ture le-am dat mai mult la pas.

Am ajuns în ultima oră cu 227,6 km. Mai aveam nevoie de 8,5 km pentru a câștiga. Nu m-am gândit că nu voi reuși, dar psihicul mă sabota, îmi tot zicea după ce ajung la 235 să continui la pas, că e suficient. Dar lumea de pe stadion a început să zornăie, fiind o răsturnare spectaculoasă de rezultat, așa că mi-au transmis energie. Și m-am bucurat. Pe final am luat drapelul și m-am bucurat de fiecare pas, nu am mai alergat.

A fost frumos, a fost măreț. Am simțit că m-am luptat cu cei mari și că am fost pe măsura lor. Am sărbătorit, am zâmbit, a fost exact ce trebuie. Apoi primul meu test antidoping, interesant. Și apoi, vestea că sunt pe locul 1 mondial în anul 2022.

Dacă a fost bine, dacă a fost suficient, dacă se putea mai bine? Sigur că DA, la toate…dar toate au timpul lor. A fost o cursă din care am învățat multe. Mulțumesc pentru sprijin! Mulțumesc, Ben!

Cursa a fost dedicată familiei Invictus.

Mai faci parte din Corul de tineri Juvenes Eclesiae. De unde pasiunea pentru muzică?

Am petrecut 5 ani foarte frumoși în corul de tineri al Catedralei romano-catolice din Iași, Juvenes Eclesiae. Pe lângă unele cântece deosebite la sărbătorile mari, am avut și câteva concerte, cele mai importante fiind cele de Crăciun. În cadrul corului se canta pe patru voci, iar eu am cântat la bass. Din păcate nu mai fac parte din cor, pentru că m-am mutat in București. Nu știu de unde e pasiunea pentru muzică, pentru că nu am pe nimeni în familie cu aceste tangențe, dar mie mi-a plăcut de mic sa cânt.

Andrei Ailenei: „Aproape toți prietenii mă asociază cu alergarea și de multe ori fac și glume că nu am nevoie de mașină”

Este acum sportul un mod de viață pentru Andrei?

Da, a devenit treptat, în mod natural, un stil de viață. Aproape toți prietenii mă asociază cu alergarea și de multe ori fac și glume că nu am nevoie de mașină.

Unde este jobul, unde este sportul și cum le armonizezi?

Lucrez de la 8 la 16, de luni până vineri, deci îmi rămâne suficient timp sa mă antrenez. Antrenamentele de bază sunt in weekend, iar în timpul săptămânii fac alergări ușoare, de menținere. Mai mult, de multe ori și la serviciu ies 40-60 minute la alergare, pentru că noi avem in program să facem sport. Deci pot spune că le armonizez foarte bine, mai ales că de 6 luni lucrez la Invictus, un proiect care coordonează recuperarea fizică și psihică prin sport a militarilor răniți în operațiuni militare.