Andrei Chiriță, medicul ce desenează pe piele ca pe hârtie. Sau cum pasiunea pentru artă trece de toate barierele impuse de familie și societate și se transpune într-un tatuaj

L-am cunoscut pe Andrei Chiriță în urmă cu câteva luni, când i-am trecut pragul salonului dorindu-mi un tatuaj nou. Am ajuns la el la recomandarea unor prieteni, așa cum vin, de fapt, toți clienții lui. Aveam o idee, știam ce vreau, însă am plecat cu un cu totul alt desen pe piele, despre care am fost extrem de entuziasmată. Nu știu în ce moment mi-am pierdut pe drum ideea, cert este că talentul artistului a învins.

Din vorbă în vorbă am ajuns să-i aflu povestea lui Andrei Chiriță și, evident, nu puteam să o țin numai pentru mine. E un model de inspirație și o dovadă în plus că „pot și eu” atunci când avem un vis.

Andrei Chiriță s-a născut într-o familie bună a Bucureștiului comunist, din doi părinți extrem de respectați, care toată viața au lucrat în cadrul Armatei. Părinții și-au dorit pentru el același traseu, gândindu-se că în felul acesta ar avea un viitor sigur și comod, nicidecum ca să-i spulbere visurile. Însă visurile lui au fost mai puternice. Andrei a desenat de mic și era atât de pasionat de asta încât știa că la un moment dat acesta va fi drumul lui în viață. Le-a făcut pe plac părinților și a ales Medicina, iar după ce a devenit inițial tehnician dentar, iar apoi medic stomatolog, într-o bună zi a lăsat jos instrumentele, și-a dat demisia și s-a apucat de desen. Și-a propus să deseneze 8 ore pe zi, ca și cum ar fi avut un job, în speranța că într-o bună zi va ieși ceva din asta. Puțin mai târziu a ajuns ca ucenic într-un salon de tatuaje din București, impresionându-l pe unul dintre cei mai apreciați tattoo artiști de la noi cu desenele lui.

Andrei Chiriță credea că va avea un drum lung și greu în față până ce va reuși să tatueze și el. Două săptămâni mai târziu avea în față primul client.

Azi are propriul salon, Electric Colors Tattoo și până să ne lovească pandemia nu a avut nici o clipă de răgaz în care să se gândească dacă a luat sau nu o decizie bună asupra viitorului lui.

Abia acum s-a mai potolit treaba, însă e clar că acesta e drumul său. În primul rând pentru că toți cei care îi trec pragul sunt uimiți de faptul că Andrei reușește să deseneze pe piele așa cum ar face-o pe hârtie.

Andrei, cum îți merge în perioada asta?

E mai lejeră treaba. Marea majoritate sunt speriați de acest val IV și preferă să limiteze puțin interacțiunile non esențiale. Ideea de a merge să-ți faci un tatuaj nu e pe lista de priorități. Și atunci da, se resimte cumva teama asta în viața de zi cu zi, dar sunt convins că lucrurile își vor reveni odată ce numărul de cazuri începe să scadă, sau numărul de vaccinați începe să crească…

Ai mai trecut o dată prin asta…

Da.  Atunci când a fost lockdown și imediat după. Tot așa am întâmpinat o reticență din partea clienților, ceea ce s-a resimțit câteva luni, după care  a început să crească numărul de solicitări și m-am întors la normal pentru o perioadă relativ scurtă. Apoi a început să crească numărul de cazuri și iar m-am întors la normal prin primăvara acestui an. Cumva chestia asta e strâns legată de numărul de cazuri de îmbolnăviri.

Dar asta înseamnă că ai învățat o lecție, ți-ai pus bani de-o parte…

Mai mult sau mai puțin. Am învățat o lecție, sunt conștient de ce se poate întâmpla…

De când ai salonul tău?

De aproape 4 ani am salonul meu și lucrez de aproape opt ani de zile în domeniu. În primă fază am lucrat la Radical Ink, acolo am învățat partea tehnică, cu John Maxx (acesta e numele celui care are salonul). Practic, uitându-mă la el, văzând cum lucrează el am descoperit o grămadă din chestiile care țineau de tehnică.

Dar tu când te-ai dus acolo, ai făcut-o ca ce? Te-ai dus și ai spus „vreau și eu să învăț” sau cum?

Nu. El pusese un anunț pe Facebook cum că era în căutarea unui tattoo artist cu experiență. Fratele meu a văzut anunțul respectiv și mi-a spus: „Uite, știu că ție îți place de John, artistic e ceva ca lumea, vezi că-și caută artist. Acum e momentul să-i trimiți un mail”. În prima fază nu am vrut să fac asta pentru că eu nu aveam experiență, doar puteam să desenez. La insistențele fratelui meu am trimis mail-ul respectiv ce conținea o parte din portofoliul meu de atunci: desene, tablouri, dar fără tatuaje. Nu așteptam nici un fel de reacție din partea lui, mă gândeam că o să se uite probabil și așa cum am trimis, la fel voi rămâne fără nici un răspuns.

Am primit destul de repede răspuns. A văzut lucrările, i s-au părut foarte interesante și m-a chemat să stăm de vorbă că am un potențial extraordinar de a deveni tattoo artist.

Dar tu nu mai tatuaseși niciodată până atunci, nu?

Încercasem să exersez puțin pe piele artificială. E o piele sintetică care imită până la un anumit punct textura pielii umane. Astfel poți să exersezi niște chestii, fără să te gândești la consecințe, nu faci rău nimănui, nu-ți strici prietenii.

M-a chemat la interviu, am stat vreo cinci minute de vorbă, ne-am înțeles super bine și am început să lucrez cu el, pentru el, în ideea în care eu urma să fiu ucenic. Să continui să exersez pe piele sintetică, să mă uit la el și în momentul în care el ar fi considerat că sunt suficient de pregătit, să fac tranziția către clienți.

În cât timp ai făcut tranziția? Am o vagă bănuială că foarte repede 😀

În două săptămâni 😀.

Ți-a tremurat mâna?

Nu. Pot să maschez destul de bine emoțiile sau mai bine spus îmi doresc atât de mult să fac asta încât instinctul acesta e mai puternic decât teama de a nu greși. Nu, nu mi-a tremurat mâna, nu am avut un sentiment de nesiguranță, mă bucuram doar foarte mult că am ocazia să fac asta.

Dar la momentul respectiv tu mai lucrai?

Înainte să ajung la John, de fapt independent de asta, fără să știu că o să ajung aici, lucram ca medic stomatolog. Și cu ceva timp înainte să ajung la John m-am decis că eu nu vreau să mai fac stomatologie, ci vreau să desenez full time 😀. Să fiu artist. Neștiind ce urmează să se întâmple în continuare, simțeam că eu trebuie să desenez, să pictez, să fac lucruri în direcția asta.

Mi-am dat demisia și am decis că din momentul acela o să desenez în fiecare zi ca și cum aș avea un job. Mă pregăteam pentru nu știu ce 😀

Dar nu ți-ai pus problema ce mănânci? Din ce trăiești?

Nu. Am fost atât de sigur pe mine… Știam că nu am cum să fiu atât de pasionat fără să iasă ceva din asta. Eu am desenat dintotdeauna. Veneam acasă de la școală și în loc să-mi fac temele, stăteam și desenam. Nu a fost ceva care să se bazeze pe speranțe și vise fără fundament.

În plus, reacția prietenilor și apropiaților în momentul în care vedeau desenele era mereu: „Wow, dar cine a făcut asta? Tu ai făcut-o? Cum așa? Tu ești medic…”. Auzind mereu asta mi-am dat seama că trebuie să fie ceva acolo și e doar o chestiune de timp până se va materializa.

Ai tăi ce au zis când ți-ai dat demisia?

Au fost de acord, tocmai pentru că am făcut pasul acesta după ce am terminat școala…sau școlile. Nu mai aveam nimic de demonstrat. Eu am făcut pasul acesta gândindu-mă că am și un plan B în caz că drumul artistic nu o să ducă nicăieri. Dacă nu aș fi reușit, mă gândeam că mă pot întoarce și voi fi în continuare medic. Era ca și cum îmi luam o pauză de câteva luni.

Povestește-mi despre ai tăi. Ce meserii au?

Cam toți din familia mea au lucrat în Armată, pe diverse posturi.

Și acolo trebuia să mergi și tu?

Da. Era planificată traiectoria mea. O să faci liceul acela, o să faci facultatea aia și o să ajungi să lucrezi în Armată. 😀

În momentul în care am zis nu, cumva s-a ajuns la o chestie de compromis: „Ok, nu o să fii inginer, o să fii medic. Artist nu avem” 😀

Atunci am zis că sună puțin mai prietenoasă profesia asta și părea că e vorba de mai puțină matematică.

Și cum a fost când ai ajuns la Medicină? Mie mi se pare cea mai grea facultate din lume 😀

Mie nu mi s-a părut. Cumva ai mei au reușit „să mă păcălească”. Înainte de Stomatologie am făcut tehnică dentară și înainte să intru acolo, mama mi-a spus că meseria asta are și o parte artistică: „Un tehnician dentar, în momentul în care face o lucrare trebuie să fie puțin și pictor, și arhitect, și sculptor. În plus, tu ai manualitate, ai răbdare, o să te descurci extraordinar”. Așa m-a convins. Fiind super entuziasmat de ce urma să fac, am intrat al doilea la facultate. În momentul în care m-am prins că partea artistică e extrem de mică, am fost dezamăgit, dar era deja prea târziu, intrasem deja în hora asta.

Dar știu dintr-o poveste anterioară că ai mai făcut ceva ca să fii sigur că nu mergi în armată…

În timpul liceului, de fiecare dată când se discuta în familie, mai în glumă, mai în serios despre viitorul meu, se revenea mereu la același traseu: „O să dai BAC-ul, o să dai la politehnică, o să fii inginer și o să lucrezi în Armată”. Eu tot spuneam că nu prea îmi convine și nu știu cum s-a pus la un moment dat problema: „Orice ar fi să nu-ți faci tatuaje. Asta ar fi ceva ce te-ar descalifica din start și nu mai poți să lucrezi în Armată”. Auzind asta, m-am dus și mi-am făcut tatuaj la 16 ani. Acela a fost doar începutul.

Și ce ți-au făcut când au văzut? Sau nu le-ai arătat din prima?

Nu le-am arătat din prima. La un moment dat a venit vara și nu prea mai puteam să ascund. Îți dai seama că nu au fost cei mai entuziasmați. Le distrusesem visul. Au fost puțin dezamăgiți: „Ce o să faci, ce o să zică lumea, ce o să creadă vecinii, profesorii, unde o să te mai angajezi?”

Dar pe fratele tău l-au convins?

Nu 😀. El este hair stylist și are salonul lui.

Voi niciunul nu ați ascultat de părinți… 😀

Nu 😀. Așa s-au nimerit lucrurile, niciunul nu le-a călcat pe urme.

Dar când ți-ai deschis propriul salon, cum le-a picat? Pe lângă faptul că ai renunțat la armată, ți-ai dat demisia de la cabinetul stomatologic, ai ales să fii artist și acum încercai și antreprenoriatul…. E ceva destul de riscant….

În primul rând am stat eu puțin pe gânduri și m-am întrebat dacă e cazul sau nu, am cântărit ce se întâmplă dacă merge și dacă nu, dar până la urmă reacția prietenilor și a clienților a fost cea care m-a determinat să iau decizia.

Practic, într-o zi mi-am anunțat prietenii și apropiații că urmează să-mi deschid salon, asta e adresa și din data X mă găsiți acolo. În câteva zile făcusem programări pentru o lună și jumătate, fără să fi lucrat nici măcar o zi în salonul meu. Lucrul acesta m-a liniștit: înseamnă că există cerere și că nu e nimic nebunesc, fără fundament.

Fiind atât de multe lucruri de făcut la început, tot felul de aprobări, protecția muncii, contracte, etc, am fost extrem de implicat și până să-mi dau seama ce se întâmplă, trecuseră deja șase luni de când lucram pentru mine și reușisem să acopăr toate cheltuielile, dar și să mulțumesc pe toată lumea.

Singura perioadă de calm este acum și asta din cauza pandemiei, o perioadă ce afectează pe toată lumea. Până acum eu nu am avut timp să stau să mă gândesc dacă a fost bine sau nu să-mi deschid salonul.

Înțeleg că e un business profitabil. Dar mă gândesc că trebuie să ai mult talent…. asta ca sfat pentru cei care ar vrea să-ți urmeze exemplul…

La mine fiind vorba de un business mic, e clar că cine vine, vine pentru mine. Nu numele salonului atrage clientul respectiv, ci mai degrabă e vorba de recomandarea celorlalți care au fost deja la mine. Piața e deja suprasaturată pentru că au apărut în ultimii ani extrem de mulți artiști și extrem de multe saloane și pe lângă abilitatea artistului respectiv de a transpune ideea clientului de pe hârtie pe piele, intervine și felul de a se prezenta al artistului și modalitatea lui de interacțiune cu clientul, ceea ce formează experiența per total a acestuia.

Probabil de aici vine diferența între „nu a trebuit să mă promovez niciodată” și „fac două tatuaje pe lună și nu prea merge”.

Cum alegi tu modelul tatuajului că am observat că nu reproduci niciodată ce-ți cere clientul?

Încerc să nu reproduc sau încerc să nu copiez alte tatuaje.

De unde atâta inspirație?

Sunt atras de tot ce ține de vizual, de la filme, până la muzee, căscat ochii pe stradă… Orice chestie poate să-mi capteze atenția și să rămână undeva înmagazinată, chiar dacă nu are niciun sens în momentul în care o văd. Întotdeauna, înainte să mă apuc de treabă, stau de vorbă cu clientul respectiv, indiferent de cât de mare sau mic e tatuajul la care se gândește sau de cât de complicat este. Încerc să-mi dau seama cum e clientul respectiv, la ce fel de stimuli reacționează mai bine… De multe ori clientul nu știe exact ce-și dorește și spre surprinderea mea, se întâmplă tot mai des în ultimii ani, reușesc să-mi dau seama din discuțiile cu el, dar și din experiența mea, ce i se potrivește și astfel că pleacă acasă cu un cu totul alt tatuaj față de ideea lui inițială.

Cei care vin la mine la a doua, a treia ședință, sunt atât de relaxați încât ori îmi dau doar un punct de plecare, ori mă lasă pe mine să fac ceva. Mi se pare super tare să ai atâta încredere în artist și, mai mult de atât, la finalul ședinței să fii super entuziasmat.

Pe tine cine te tatuează?

A trecut ceva timp de când nu m-am mai tatuat eu, dar atunci când o făceam mai intens, îi rugam pe foștii mei colegi de la Radical Ink. John mi-a făcut spatele, colegul lui mi-a făcut brațul… În general încerc să mă tatuez la artiști care îmi sunt prieteni și pe care îi apreciez din multe puncte de vedere, nu doar artistic. Tatuajul mi se pare o experiență, nu doar o chestie de bifat pe lista ta din ziua respectivă: „fac cumpărături, bun benzină, mă tatuez, plătesc întreținerea…”

Dar ai încercat vreodată să te tatuezi singur, sau e imposibil?

Poți să te tatuezi singur atâta timp cât zona unde alegi să faci desenul îți permite să lucrezi, să o vizualizezi bine și să poți întinde pielea. M-am tatuat și singur la începutul carierei mele, înainte să o fac pe pielea clienților, însă nu știu cum, intervine instinctul acesta de autoapărare: îți e greu să-ți faci rău singur. Dar, în același timp, nu vrei să rămâi cu două dungi pe tine și vrei să termini desenul. În momentul în care te tatuează altcineva, încerci să te concentrezi pe amintiri frumoase sau…

Bănuiesc că ai tăi sunt foarte mândri de voi acum 😀. Nu se mai gândesc la ce zice lumea 😀

Da, de foarte mult timp 😀

Dar ei au încercat?

La tata nu mai e cazul că nu mai e, dar mama e super entuziasmată. I-am făcut un căluț de mare și de mult timp mă tot bate la cap pentru că vrea o mulțime de lucruri super colorate…

Serios? 😀

Da. 😀 E foarte mândră de câte ori stă de vorbă cu cineva și spune despre băieții ei artiști 😀. A făcut tranziția de la un părinte conservator, în ton cu vremurile respective, către o persoană super deschisă și relaxată. A văzut că e ok, nu se întâmplă nimic rău și, de fapt, și eu și frate-meu facem niște lucruri extraordinare.

Dar pe hârtie mai desenezi?

Încerc să-mi fac timp cât se poate de des. Stau singur și desenez, încercând să mă întorc la rădăcini 😀