Despre familie, riscuri și intuiție în afaceri, cu Andrei Iușut, fondatorul La Gloire

Andrei Iușuț este un milionar visător, care a crescut de la zero, împreună cu soția sa, Adina, un lanț de restaurante turcești, Divan, iar acum încearcă să dezvolte câteva proiecte imobiliare curajoase în vreme de recesiune și istorie tulbure. Numele fetiței lor, Gloria, le-a dat ideea La Gloire, proiectul de dezvoltare a locuințelor pentru bucureștenii atenți la detalii. Cu îndrăzneala cu care a creat o agenție de turism de succes, în anul 2006, în garsoniera în care dormeau peste noapte și pe care o deschideau ziua clienților, cu energia cu care a transformat Divan într-un business care s-a vândut cu o sumă de 6 zerouri, Andrei crede că va obține succesul și cu La Gloire, proiectul său de dezvoltare imobiliară, care s-a născut din toropeala unei vacanțe prelungite în Sicilia.

Andrei, ce este Divan?

Andrei Iușuț: Divan este o poveste care a început dintr-un hobby. Este al doilea business al familiei.

În 2008, activam în turism, aveam un birou în centrul vechi al orașului și am decis să ne extindem și să închiriem un spațiu mai mare. Am găsit locul în care am deschis ulterior Divanul într-o vreme în care zona arăta ca după război: străzile erau adevărate tranșee, oamenii pășeau pe bârne, dar totuși noi am sesizat potențialul. Și ne-am gândit să deschidem un restaurant, chiar dacă nu aveam niciun fel de experiență în domeniu. La început am fost tentați să alegem ceva specific italienesc sau românesc, cu mâncare ca la bunica, însă am realizat repede că mai bine alegem așa cum alegem și călătoriile, spre Turcia. Ne plăcea mâncarea lor, așa că ne-am gândit să facem un restaurant turcesc.

S-a dovedit a fi cel mai greu de realizat vis, de fapt, fiindcă am dat piept cu birocrația românească. Eu credeam că, dacă controlezi foarte bine bucătăria și angajezi niște arhitecți dichisiți, care să redea atmosfera aceea, cazul s-a rezolvat. Dar a fost un proces extrem de complicat, cu ditamai dosarul, prin care trebuia să îi demonstrezi statului român că tu încerci să angajezi un bucătar specializat în bucătăria turcească, deși asta era aproape imposibil de rezolvat. După anunțuri la Camera de muncă, în ziare de circulație națională, după interviuri și dosare de personal, lucrurile tot nu se mișcau. Plus că turcii, prin cultura lor, sunt foarte atașați de familii, le era foarte greu să plece din Turcia.

Am depășit însă toate aceste dificultăți și am deschis într-un final.

La început, aduceam noi condimente, chestii speciale care fac diferența, fiindcă aici este secretul: să folosești ingredientele cele mai bune, nu să te mulțumești doar cu bucătarul din Turcia. Și a fost un succes din prima zi.

În două săptămâni de la deschidere eram understaffed complet: eu luam comenzi la mese, iar soția mea făcea narghilele. Pas cu pas însă, am trecut prin toate etapele, iar ce am început intuitiv a devenit un business. L-am extins, apoi am mai deschis un restaurant grecesc, Meze Taverna, tot în centrul vechi, după care am dus Divan în Floreasca.

Cum arată planul tău de dezvoltare, de fapt, fiindcă dacă ne uităm, vedem că ai generat business-uri în domenii destul de diferite?

Andrei Iușuț: Ar fi un neadevăr să-ți spun că am avut un plan prestabilit. Nu am urmat o traiectorie, ci am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine.

Vânzarea grupurilor de restaurante a apărut pur întâmplător. De fapt, eram pregătiți să scoatem brandul în afara țării, aveam discuții cu oameni care voiau să importe franciza. Dar dintr-un schimb de replici amuzante a apărut și ideea de vânzare.

Ambasadorul Turciei venea foarte des la noi, în restaurant. La un moment dat, a venit împreună cu un grup de investitori turci. Din vorbă în vorbă, m-a prezentat tuturor ca fiind românul care a deschis cel mai bun restaurant turcesc din România. Toți se întrebau dacă nu cumva sunt turc. Le-am spus că am niște rădăcini, dar că nici măcar nu știu limba lor. Din glumă în glumă, m-au întrebat dacă nu aș vrea să vând și am zis că da, dar la prețul corect. Am crezut că e o glumă, dar ei au insistat. Au revenit, m-au tot presat cu ideea, iar la sfârșitul lui 2016 s-a și întâmplat vânzarea.

Pare simplu, dar sunt sigură că eu fost obstacole. Cum te opresc acestea sau cum te fac să mergi mai departe?

Andrei Iușuț: În România aș zice că ne luptăm cu o boală cronică, care se cheamă: nu susținem mediul de afaceri.

Obstacolele vin când nu te aștepți și vin ca un taifun. Am avut momente cumplite. Intrau inspectorii cu bocancul, cum a venit Putin prin Ucraina. Uite un exemplu! Sâmbătă seara, la ora 22:00, restaurantul din Floreasca plin, toată lumea se distra și brusc apar domnii de la ANAF, cu vestele reflectorizante și cu aplomb: „Stop! Opriți tot! Să vedem banii, să vedem stocul!”

Într-o seară, de la ora 22:00, la ora 2:00, ne-au făcut stocul la carne. Într-o țară civilizată aș zice că inspectorii merg unde au suspiciuni că se întâmplă ceva dubios, fac un control, dar nu blochează complet o activitate aleatoriu, fără nicio sesizare.

Dacă nu ai nervi de oțel, nu reziști.

Acum povestesc cu zâmbetul pe buze, dar atunci nu a fost deloc ușor. La un moment dat, ne-au închis Divan Express din Piața Romană pentru că aveam un minus pe casă. Era un minus pentru că se plătise o factură din numerarul din casă, iar chitanța nu era acolo fizic, ci în biroul de deasupra, care era închis. Am contestat și am câștigat în instanță, dar timp de două zile locul a fost închis, pe ușă lipit autocolant care să te facă să suferi și ca imaginem, și financiar.

Apoi ai virat în zona imobiliară. De ce?

Andrei Iușuț: De mult cochetam cu ideea. Mă tot uitam în piață și nu eram mulțumit de ce vedeam că se construiește și se vinde.

Căutam și eu un apartament, văzusem cam tot ce era de văzut în Capitală și am realizat că se poate face mai bine.

După vânzarea restaurantelor, am decis să intrăm în imobiliare.  

Despre ce sumă de vânzare discutăm?

Andrei Iușuț: Suma rămâne confidențială, dar aș zice doar că vorbim de o cifra 6 zerouri, numai bună pentru alte investiții.

A fost un preț corect, mulțumitor. Discuția și decizia în familie au fost grele, fiindcă era puiul nostru și avea potențial uriaș de dezvoltare. Dincolo de asta însă, cred că a fost cea mai grea activitate. Munceam 16 ore zilnic, suna telefonul noaptea, cu tot felul de probleme. Apoi, noi nu avem o școală, o educație în industrie. Mulți o aleg ca o alternativă la un eșec anterior, nu o fac ca italienii, ca spaniolii, ca grecii, din pasiune. Asta îmi place, asta fac, sunt bucătar sau sunt ospătar. În străinătate vezi ospătari cu părul cărunt, care lucrează de o viață la cârciuma respectivă și sunt mândri de asta. La noi, din păcate, nu găsești așa ceva.

Toate astea însemnau timp și energie de la noi. Acum mi se pare că sunt la pensie față de cum eram atunci.

Să revenim la investiția în imobiliare. Cum ai făcut?

Andrei Iușuț:  Am luat o vacanță de trei luni de zile și am petrecut-o în Sicilia. Stând acolo și lenevind, mi s-a făcut dor de viața cu care eram obișnuit, extrem de activă. M-am tot uitat la terenuri și, puțin câte puțin, s-a născut brandul La Gloire, care poartă de fapt numele fetiței mele, Gloria.

M-am uitat atent în piață și am sesizat că existau doi poli: dezvoltări foarte mari, aparent ieftine, dar scumpe dacă te uiți la nivelul finisajelor, și dezvoltările scumpe, așa cum le vedeam eu. Deci e un loc de mijloc, în sensul că putem oferi un produs accesibil, făcut bine, cu arhitectură decentă și finisaje de calitate. Așa am definit La Gloire. Primul proiect a fost vândut în etapă off-plan, în primele 5-6 luni de la lansare, iar cu al doilea s-a întâmplat același lucru.

La Divan ați învățat din mers. În imobiliare cum a fost?

Andrei Iușuț: Am citit destul de mult în vacanța aceea lungă. (râde) M-am uitat la modelul american foarte mult. Din experiența HoReCa –  nu știu dacă e neapărat bine – rămăsesem cu ideea că nu mă poate învăța cineva de pe piața locală, mai ales că nu îmi plăcea ce văd. Și, la fel ca la Divan, am zis că primul proiect îl dimensionez în așa fel încât să nu mă îngrop în datorii uriașe. Dacă iese bine, dacă nu, nu.

Ce făceai dacă nu ieșea?

Andrei Iușuț: Am înțeles că, în imobiliare, dacă nu ești în zone periferice și te afli cât de cât central, nu ai cum să pierzi. În cel mai rău caz nu vinzi, dar închiriezi. Așa am gândit.

Cum vă împărțiți voi responsabilitățile în business, tu și soția ta?

Andrei Iușuț: Am început cu turismul. Soția mea, Adina, avea o garsonieră a părinților ei, în care locuiam. Acolo am deschis agenția de turism și, pentru că era destul de mică, am amenajat-o destul de frumos pentru vremea aceea. Se afla la etajul doi și chiar mă întrebam cine ar urca acolo pentru o excursie, dar am vrut ca măcar aspectul să fie cum trebuie.

Începutul a fost extrem de greu. Aveam de la mama card Avantaj, cu vreo 10 mii de lei în cont. Am cumpărat un calculator, am dat avans pentru mobilier și am încercat să obțin un credit. Am schițat un plan de afaceri și m-au întrebat cu ce garantez. Nu mă aveam decât pe mine. Atunci am realizat că băncile te finanțează doar dacă ești bogat.

Așadar, acest birou devenea noaptea dormitor iar ziua birou. Dimineața, nu mai aveam timp să extindem canapeaua, să facem curat până veneau primii clienți, așa că foloseam o plapumă de la bunica pe care o rulam rapid, la fel de repede făceam un duș și asta era rutina matinală. (râde) A fost greu, dar destul de repede a început să aibă succes. Se întâmpla în 2006. Dar am renunțat când hotelurile au început să facă concurență neloială, după criza din 2008, în sensul că vindeau la prețuri mai mici către clientul final față de cât le puteam oferi noi, prin agenție.

Cine e mai atent la cifre? Cine e mai cheltuitor?

Andrei Iușuț: Eu sunt atent la cifre, dar la nivel macro. Mai bine produci mai mult, decât să ajungi să tai din costuri. E o armonie la noi în familie, nu avem discuții pe subiectul ăsta.

Când te-ai simțit bogat și ce te-a făcut să te simți așa?

Andrei Iușuț: Nu m-am simțit niciodată bogat. Noi încă încercăm să creștem. Te voi anunța când voi ajunge bogat. Cea mai mare satisfacție este atunci când vezi că ai realizat ceva. Când te uiți și simți că ai făcut ceva ce dăinuie, iar lumea apreciază. Parcă aici e mulțumirea. Nu neapărat cea financiară. Sigur că și partea asta contează. Banii au rolul lor, îți asigură confort, ai acces la servicii, la lucruri de care ai nevoie, poți să călătorești. Nu merge una fără cealaltă. Dar cea mai mare satisfacție a mea, personală, e când văd că am realizat ceva și văd că acel ceva contează.

Suntem în recesiune, avem război la graniță, tu cum vezi tu viitorul?

Andrei Iușuț: E o mare problemă în România cu accesul la finanțare. E foarte scump. E un paradox, pentru că cererea e mai mare decât oferta de ani de zile. Oamenii încă au nevoie disperată de case, dar nu au acces la finanțare cum ar trebui. Băncile nu își asumă absolut niciun risc, te finanțează în niște condiții imposibile pentru un om obișnuit, la niște dobânzi greu de suportat, ceea ce te descurajează.

Trăim un blocaj emoțional pe fondul războiului, al știrilor false, al bombelor pe care le vezi, le auzi, dar banii ar trebui să se miște. Nu e o criză financiară cum a fost în 2008. Băncile și marile companii nu sunt lovite, nu sunt la pământ. Bursele sunt stabile. E un blocaj generalizat bazat pe emoția creată de știri, dar nu e o criză, din punctul meu de vedere, reală.

Tu cum te uiți la următorii ani?

Andrei Iușuț: Cu prudență. Ca orice antreprenor. Cel puțin pe nișa pe care activăm noi nu văd vreo furtună. Văd o ușoară corecție, lumea e mai atentă. Lăsând la o parte proiectul Varșovia, care a foarte exclusivist în care oamenii au plătit cu cash, mă uitam pe proiectul anterior, pe Parc du Lac, cel din Băneasa, în care 80% dintre clienți au plătit cu banii lor. Doar 20% s-au finanțat, ceea ce mă încurajează să continui. Nu m-aș opri, în ciuda recomandărilor de la știri.