Anemari-Helen Necșulescu despre zbaterile unei mame în școala online: „Trăim ca în armată și îmi organizez ziua în funcție de nevoile copiilor”

Anemari Helen Necșulescu este mama lui Emi și al Rebekăi, doi copii care acum studiază în sistem online. Anemari este expert și lucrează pentru Fundația Română Americană, iar soțul ei muncește în presă. Programele lor și întreaga rutină de muncă și plecat/revenit la/de la serviciu s-au modificat radical o dată cu vestea că întreg Bucureștiul va intra în scenariul roșu. Dar asta nu mai părea nici pe departe la fel de complicat ca în perioada carantinei totale, perioadă care pe Anemari a inspirat-o să scrie o carte în care, cu umor și detalii incitante, să povestească aventura unei mame urbane, captivă într-un scenariu aproape de absurd.

Acum, în vreme de școală online, cu doi copii cu care împarte sufrageria, biroul și, uneori, laptopul, Anemari trage adânc aer în piept și ne povestește cum se descurcă.

Cum merge la tine școala online? Te întreb, fiindcă este un proiect ce include și părinții, și copiii.

Pentru mine școala online înseamnă o muncă dublă. Pe lângă obligația de a trimite la școală un copil odihnit, cu temele făcute, pregătit să facă față unui anumit număr de ore și disciplinat față rigorile școlii, acum îmi revine sarcina să asigur, în bună regulă, desfășurarea orelor. Rezultă mai multă pregătire logistică pentru mine și îmi afectează relația cu copiii pentru că sunt momente în care ei mă percep ca ”vocea” cadrului didactic și îmi reproșează numărul de teme, dificultatea lor.

Ne trezim zilnic la ora 7:00, deși băiatul, în clasa a VIII-a are cursuri după-amiază. Aerisim camerele, ne spălăm, ne schimbăm de haine (asta e obligatoriu), ne pieptănăm (am realizat acum, în al doilea val de lucru și școală de acasă cât e de important să avem și asta pe listă), se ia micul dejun, se deschide laptopul (avem doar unul pentru amândoi copiii, dar noroc că ei învață în ture diferite), se fac paturile și la ora 8:00 suntem la butoane. Fetița, clasa a III-a, începe orele, băiatul are meditații dimineața sau consiliere, iar eu mă așez să-mi beau cafeaua la computer. Cât îmi beau cafeau citesc știri, verific platformele copiilor, să văd dacă nu le-a scăpat ceva (informații despre teme, teste, lecții) și începând cu ora 9:00 sunt la serviciu. Lucrez cu multe browsere deschise: WhatsApp web (vorbesc cu copiii în timpul orelor, dacă au nevoie de ceva, cu soțul, cu colegii de serviciu….), uneori platformele lor.

Am în calculator câte un folder pentru fiecare copil: ”Rebeka școala online” și ”Emi școala online”. Acolo am subfoldere pentru fiecare materie și descarc temele lor, lecțiile, testele.

Zilnic descarc de pe platforma de clasa a VIII-a lecțiile fiului și le trimit pe WhatsApp-ul părinților pentru că sunt părinți care nu se descurcă cu platforma, nu știu să descarce de acolo, au altfel de servicii și petrec puțin timp pe computer dar doresc să-și supravegheze cumva copiii, să se asigure că ei își fac temele sau se pregătesc pentru teste.

La clasa a III-a, unde există și manuale tipărite (la clasa a VIII-a nu există), temele sunt din manuale și atunci am învățat-o pe Rebeka să-și scrie zilnic în carnețel: data, materia, temele și la final de zi să taie doar ce știe sigur că am urcat pe platformă. Dacă nu am urcat, tema nu se taie din carnețel. Am mai învățat-o să verifice temele notate de ea în timpul orei cu ce scrie doamna pe platformă la ”classwork” pentru că am constatat că acolo erau trecute mai multe teme și ea le-a ratat termenul de depunere pentru că nu a verificat secțiunea.

Practic, trăim ca la armată și îmi organizez ziua în funcție de nevoile lor. Dacă au teste, eu îmi iau pauza de prânz și stau la dispoziția lor să urc testul pe platformă în timp real și asta e cu adrenalină. Termină copilul testul cu 5 minute înainte de termen, face poză, îmi trimite pe WhatsApp, eu descarc de pe WhatsApp web în calculatorul meu și apoi urc testul pe platformă. Deci, trebuie să fiu ”la butoane”.

Mai pică internetul, mai restartezi un computer, mai dai un refresh…. și uite așa digitalizăm copiii.

Pe lângă toate aceste aspecte, eu mai pun o mașină de rufe, mai curăț legume în timp ce particip la o conferință cu camera web închisă, mai lucrez ceva în timp ce o oală fierbe pe aragaz, pentru prânz. Sunt zile în care jonglez ușor cu toate astea și zile în care sunt compleșită, nervoasă, furioasă.

Și nu am zis nimic despre WhatsApp-ul de școală! Pentru că școala online a amplificat comunicarea cu școala prin WhatsApp, de la formulare ce trebuie semnate, până la modificări de orar și tot felul de anunțuri zilnice ( ce ore se fac sincron, ce ore se fac asincron, ce se schimbă etc).

Cum te-ai pregătit, fiindcă știu că ai făcut-o, pentru această perioadă? Ai și publicat o carte, providențială parcă. Povestește-mi și de una, și de alta!

Sunt o persoană foarte organizată și îmi place rutina, în special în educarea copiilor. Copiii au mare nevoie de rutină, de predictibilitate, pentru a face față unei zile. Iar școala online le-a furat tocmai asta, pentru că lucrurile se schimbă în fiecare zi, uneori de mai multe ori pe parcursul unei zile, și asta îi face pe ei irascibili și pe mine incapabilă, uneori, să gestionez toate crizele. De aceea, toată vara m-am gândit cum pot face eu mai suportabilă toată situația pentru că îmi era clar că școala online va fi soluția și pentru acest an școlar. Și, de fapt, la toate pregătirile m-am gândit încă din starea de urgență, când eram închiși în casă, și am constatat ce-mi lipsește pentru ca să-mi ajut copiii să aibă spațiul lor definit, puțină independență și ceva rutină.

Nu am omis nimic: spațiul de lucru delimitat bine în casă, rechizite, aparatură. Noi avem un apartament cu 3 camere, deci avem două dormitoare și un living. Copiii împart un dormitor, unde au șifonierul lor, paturi supra-etajate, birouri. Am început cu asta.

Biroul fetiței rămăsese mic, îl avea de la grădiniță, așa că pe al ei l-am donat, cu acordul ei, și ea a preluat biroul fratelui. În living am schimbat mobila pentru ca să încapă două birouri, unul pentru mine și unul pentru fiu. El și-a dorit mult ca mobila să fie albă, așa că i-am făcut pe plac chiar dacă nu se potrivea cu biblioteca.

Am reorganizat rafturi și sertare, am refăcut stocul de rechizite și fiecare a primit rechizitele proprii. Am făcut asta împreună cu copiii pentru că scopul este să-i responsabilizez, să fie independenți, să fie capabili să-și gestioneze lucrurile proprii. Am schimbat scaunele de birou ale copiilor, pentru ca să fie nu doar pe placul lor ci și confortabile pentru numărul de ore pe care îl petrec acum pe ele. Am revizuit cărțile din bibliotecă, secțiunea lor, împreună cu ei, și am donat dublurile, am renuțat la unele cărți pe care le citiseră sau pentru care au depășit vârsta, am mutat dicționarele școlare în dormitorul lor, pentru fetiță, iar lui Emi i-am montat un raft deasupra biroului. Soțului i-am organizat o măsuță cu scaun la noi în dormitor, iar el de acolo butonează când lucrează de acasă.

Cu ajutorul unui prieten, am curățat laptopul copiilor pentru ca să ne asigurăm că are suficientă memorie sau viteză. Rebekăi îi dădusem tableta mea dar s-a dovedit că nu putem intra cu ea pe platformă și au ajuns să împartă laptop-ul.

E și amuzant pentru că într-o zi s-au prelungit orele fetei și Emi trebuia să intre online, așa că am intrat eu în pauză și am conectat-o pe fetiță la laptopul meu pentru ca Emi să poată intra pe platforma lui.

Pe lângă deciziile domestice, pentru că în starea de urgență lucrurile nu au funcționat bine, pentru că pentru mine a fost practic un coșmar, am cerut la început de septembrie audiență la directorul școlii din dorința de a mă asigura că în acest an școlar nu mai trecem prin ce am trecut, mai ales că fiul are anul acesta examen de capacitate.

Toate lucrurile astea ne-au adus un pic de confort și ceva rutină dar școala a demarat la fel de greu, cu multe hop-uri, de la absența manualelor la clasa a VIII-a, la absența capacității cadrelor didactice de a preda online: din lipsă de competențe, de voință, de internet, de aparatură. Din lipsă!

De la începutul anului școlar am depus 4 sesizări la școală și una la inspectorat. Nu cer decât puțină predictibilitate și ceva mai multă rigoare. Adică, eu nu pricep de ce nu poți spune astăzi dacă mâine predai sincron sau asincron? De ce să aștepți să anunți cu 10 minute înainte de oră?

Avem profesori care urcă pe platformă fișe scrise de mână, cu un scris ilizibil, cu imagini blurate. Avem profesori care urcă texte fără diacritice, cu greșeli de scriere sau greșeli gramaticale (dezacorduri, topică). Dacă predai istorie, de exemplu, nu înseamnă că ai derogare de la folosirea corectă a limbii române! Au fost urcate texte fără explicarea sarcinii, adică cei mici nu știu ce au de făcut cu textul respectiv. E de citit? E de copiat în caiet? Până când? Avem sarcini de lucru urcate azi cu termen tot azi (bineînțeles că din eroare, din lipsă de competențe tehnice).

Am auzit de la dirigintă, învățătoare și director toate scuzele posibile: ”nu s-au făcut cursuri de digitalizare peste vară”, ”se depun toate eforturile”, inclusiv următoarea explicație, care mi se pare de toată jena: ”ce dacă era imaginea blurată, măcar a urcat ceva pe platformă”.

Nimeni nu a spus o vorbă despre competențele digitale ale părinților care trebuie să își sprijine copiii! Cine le-a plătit părinților cursuri? Ei sunt singurele persoane din preajma elevilor care trebuie să repare internetul, platforma, să urce sau să descarce. Cine se gândește la nivelul de școlarizare al părinților și la competențele lor?

Așa că, pe lângă toate sarcinile mele zilnice, mai sunt și observator vigilent și activ al procesului de predare. Pentru că, să ne înțelegem, profesorii nu fac toate astea din răutate, din plan diabolic, ci pentru că ei doar atâta pot! Nu se pot pune deloc în papucii receptorului de mesaj scris. M-am trezit că Rebeka transcria pe caiet tot ce găsea în fișa de pe platformă ”deschide cartea la pagina x, citește exercițiul y”).

După râs, m-a luat plânsul. Așa că, dă-i și notifică școala că trebuie, mai ales la elevii de școală primară, să stabilească cu ei un cod de culoare: tot ce scrie cu roșu, de exemplu, sunt doar instrucțiuni, nu trebuie copiate. S-a rezolvat? Sigur că s-a rezolvat! Dar de ce trebuie doar eu să verific și să semnalez, de ce nu fac supervizorii profesorilor chestia asta? Și nu cu scopul de puniție, ci pentru a îmbunătăți actul didactic.

Pe de altă parte, de ce doamna învățătoare se scuză, când trimite texte cu greșeli, în fața copiilor că i-a scăpat un typo, dar ea admonestează, în prezența tuturor copiilor, orice greșeală de scriere o identifică? De ce avem dublă măsură? De ce e scuzabil la adultul pedagog și de neacceptat la minorul elev?

De ce vorbim public doar despre efortul profesorilor, despre rata de îmbolnăvire a profesorilor, despre cât este de greu cu școala online profesorului-părinte, despre cum să recompensăm profesorii pentru efortul lor din pandemie, dar niciodată și de părinți?  De ce nu spunem câți părinți s-au îmbolnăvit, cât de greu le e părinților și mai ales de ce serviciul meu și felul în care îl gestionez cu școala online este mai puțin important?

Din furie și din neputință s-a născut și cartea lansată la începutul lunii septembrie: Jurnalul unei mame. Secvențe urbane cu copii, trafic, părinți, teme și altele. Practic, școala avea multe probleme înainte de pandemie. Eram la un nivel de implicare și epuizare destul de ridicat înainte de declanșarea pandemiei.

Am început să scriu cartea ca să mă descarc. În noiembrie 2019 știam deja că va fi un volum. În ianuarie 2020 am găsit editura, Cartex, care a decis să riște cu o debutantă ca mine. Trebuia să fie un jurnal despre mamele urbane care jonglează cu miile de pălării asumate: femei, soții, mame, fiice, profesioniste, călătoare cu transportul în comun, vecine de bloc. Aveam în plan să lansăm cartea în luna mai, dar declanșarea pandemiei a schimbat totul. După ce am depășit șocul, am regândit practic întreg volumul și am continuat să scriu până la 15 iunie. Așa, am ajuns la jurnalul unei mame pe parcursul unui an școlar, înainte și în timpul carantinei, cu toate cele câte ni s-au întâmplat. Iar cartea tratează cu umor și autoironie, fără să moralizeze, să generalizeze sau să propună soluții, toate temele mari: obezitatea, sărăcia, infertilitatea, educația, egalitatea de șanse, discriminarea, dizabilitatea. Toate sunt tratate în context personal, pentru a respecta ideea de jurnal. Pe tot parcursul cărții revin asupra ideii că unele lucruri, dacă aș avea șansa, le-aș face diferit a doua oară. Am acordat o mare atenție tonului, așa că nu este o carte deprimantă, dimpotrivă.

Tu ai doi copii minunați, însă cu nevoi speciale de educație, de context. Cum s-a pregătit școala copiilor tăi pentru asta ori pentru cazurile similare?

 Fiul meu, clasa a VIII-a, are cerințe educaționale speciale. Asta înseamnă că ar trebui să beneficieze de programă școlară adaptată și profesor de sprijin. Pe astea nu le aveam nici înainte de pandemie, așa că de ce m-aș aștepta să le primească în sistemul școlii online. Practic, el nu poate lucra nimic singur, are nevoie mereu de un adult lângă el.

Noi, părinții lui, ne asigurăm că el face minimum de efort, noi îi citim lecțiile, îl sprijinim la teme și îl pregătim pentru teste. Când suntem depășiți, apelăm la prieteni. Avem o prietenă profesor universitar la Facultatea de Chimie, care mai lucrează cu el unu la unu, și o profesoară de biologie care îl mai ajută cu temele. La matematică și română are meditatori. Dar tot noi ne asigurăm că totul este parcurs, că temele sunt efectuate, urcate în platformă. Sunt câteva materii la care el primește sarcini diferențiate de ale colegilor și atât.

Am renunțat să mai cerem ceva școlii. Școala nu poate și nu are! Ar fi o energie consumată inutil!

Cu profesorul de sprijin, care trebuie cumva să-și justifice activitatea, se vede online 20 minute și am agreat să citească, pentru că e necesar să-și îmbunătățească vocabularul.

Deci, pentru un elev cu nevoi speciale, singura lui șansă la educație o reprezintă părinții cu competențe și resurse financiare care să suplinească absența unor competențe. Școala online nu are soluții pentru ei!

Cum te împarți tu sau soțul tău între job și programul de acasă, cu copiii?

Eu, din fericire, lucrez mai mult de acasă. Asta mi-a dăruit 3 ore zilnic pe care nu le mai petrec în trafic. Soțul are zile în care lucrează de acasă și zile în care merge la birou. Deci, eu sunt mai mult singură cu copiii. Eu asigur școala online și temele, WhatsApp-urile, platformele. Soțul verifică seara temele fetiței, mai citește cu fiul. Eu țin legătura cu școala, cu meditatorii, cu ceilalți părinți.

Eu gătesc și soțul face cumpărăturile. De unde rezultă că eu am zile întregi în care nu ies din casă, ceea ce îmi afectează starea de sănătate.

Cum te vezi mai departe, cum vezi contextul educațional în acest an școlar?

Eu cred că anul acesta școala online va fi preponderentă. Asta e bine, pe de o parte, pentru că forțat vor crește competențele digitale ale profesorilor și va fi imposibil să ne mai întoarcem la clasă doar cu creta și tabla, copiat de texte, dictat de la catedră. Nu vor fi schimbări radicale, dar vor fi schimbări.

Cred că va crește rata bolilor sistemului nervos, a nevrozelor, atacurilor de panică. Părinții vor obosi înaintea elevilor și unii dintre ei își vor abandona copiii, adică nu-i vor mai supraveghea la lecții, la ore, ceea ce va scădea și mai mult nivelul de educație al elevilor.

După ore întregi de stat în fața ecranului și ore de efectuat teme, cine mai citește o carte? Ai mei o zbughesc imediat pe ușă, la joacă, și chiar eu îi împing, uneori, să facă asta. Eu simt nevoia de spațiu intim, de pauză de la copii și ecrane, iar lucrul de acasă mă face ca uneori nici să nu-mi mai aud gândurile.

Absența socializării îi face pe copii irascibili și sătui de tutela părinților care devin singura alternativă: profesor, părinte, prieten, ceea ce înseamnă că și dinamica familiei e afectată de școala online.

Eu sunt foarte tensionată pentru că la finalul anului școlar fiul are examen de capacitate și numai la asta mă gândesc. Cum va intra el la liceu? Va intra el la liceu? Voi supraviețui?