Arta lui Vladimir Şetran nu are astâmpăr

Pregătesc o expoziţie a caietelor lui Vladimir Şetran – sunt fabuloase, par fără de sfârşit şi te lasă să vezi cu ochiul liber cum lucrează venerabilul artist, perpetuu tânăr (în zadar are 81 de ani: nu se observă). Încerc o emoţie specială pentru că ştiu că ating obiecte care, pentru generaţiile ce vin, vor fi preţioase piese de istorie culturală, în muzeu şi în colecţii private ale unor inspiraţi. Spun asta şi întrucâtva înciudata, pentru că generaţiile de acum nu ştiu cine e Şetran, n-au văzut vreo lucrare de-a lui –  dar nici nu au mari ocazii să vadă: sunt puţine drumurile care ne invită convingător către arta contemporană.

 

Iar arta lui Şetran nici nu e domol-frumoasă, ceea ce i-ar da  o eventuală şansă de „popularitate”; arta lui nu are astâmpăr;  e ca un peşte alunecos, cu solzi argintii şi aripi viu-colorate. Am încercat să o strunesc pentru analiză serioasă – dar nu stă. Se foieşte în orice scaun o aşezi. Respiră în legea ei, se re-inventează întruna. Dar, de aceea este, de fapt, o bucurie copleşitoare. Bunăoară, caietul cu fructe şi legume.

 

În primul rând nu e un caiet, sunt cinci. Apoi, halal subiect pentru artă! veţi zice, dând cu ochii de personajul ridiche şi văzând apoi că nu avem de a face nici măcar cu nişte naturi statice serioase. Trebuie să spun că lucrurile stau chiar şi mai prost, pentru că nici fructe şi legume în toata regula nu sunt. Îmi cer scuze – dar nu pot să vă mint. Sunt fructe şi legume, dar nu sunt.

 

 

Să le descriu (deşi trebuie să le vedeţi pe viu, aşa e în artă – e deranj, trebuie să o priveşti tu singur, cu ochii tăi): în fine, să descriu ce văd eu. O lucrare, în acril şi tuş colorat pe hârtie, care prezintă când ridichi negre, sincere, când piese cărnos-rotunde şi viril-păroase ale unui corp nevăzut, când o trupă mică de vietăţi neguroase care par că umblă cu paşi repezi prin cala vreunui vapor care nu ştie ce duce cu sine. Altă lucrare este când un ardei capia sănătos-lucios şi roşu, când semnul unui trup retezat crâncen la mijloc. Mai văd şi un desen care e când o echipă de morcovi inocenţi, când un regiment falic de-a binelea, vital şi plin de seva în aşteptare. Cepele au rochii multe, cu foşnet promiţător şi freamăt pe măsură. Îmbrăţişarea între păstârnaci e cu contopire şi abandon. Ţelina stă bine ca glob pământesc. Şi uite aşa, aceste legume şi fructe se deghizează în fel şi chip, sub imaginaţia noastră.

 

 

Şetran e maestru în construirea multor straturi de separare şi învăluire a realităţii: cromatica e de vis, naturalismul  formei – desăvârşit, iar amprenta bruscă şi abstractă de culoare ne trage spre sine ca fata-morgana. Vitalul triumfă. Veştejirea nu e la vedere. Şi nici singurătatea noastră existenţială profundă – nu.

Dar sunt acolo. În miezul adânc, în neliniştea tăierii, în rana albă a unei singure ridichi.

Înţeleg cu fior că desprinderea din îmbrăţişarea păstârnacului nu e posibilă decât prin rupere şi dezmembrare. Îmi reaminteşte Şetran că nu e de fapt nici senin şi nici lipsit de prăpăstii drumul prin lume. Dar, fiindcă e viu şi adevărat, şi fiindcă există multiple posibilităţi de regenerare, jocul acesta e fabulos şi merită un mega „save” şi „load” 4ever.

 

Mică temă pentru acasă: mâncaţi legume şi fructe – ajută corpul! Priviţi legumele şi fructele Şetran – ajută spiritul!