Artistul Hamid-Nicola Katrib: Ai mei şi-au dat seama încă foarte de timpuriu că dacă doreau să fie lăsaţi în pace, îmi dădeau câteva creioane colorate şi câteva hârtii şi eu puteam să stau ore în şir să desenez.

Artistul român Hamid-Nicola Katrib îşi va împărtăşi una dintre viziunile sale asupra artei moderne într-un cadru urban, părăsit şi uitat de timp, care va anima locaţia într-o viziune suprarealistă plină de emoţii. Amprenta artistului, atent conturată în Big Bang – vernisajul pe care îl pregăteşte pentru această seară, se va reflecta în 11 tablouri suprarealiste pictate de acesta în ulei, însă vedeta serii va fi instalaţia denumită „The End”.

„The End” este o instalaţie fragilă, compusă din sute de pahare din sticlă, realizate după imaginaţia artistului, cu o înălţime de 3 metri, montate şi construite într-un echilibru fragil, dar spectaculos.

Despre acest vernisaj, dar şi despre arhitectură şi alte pasiuni, în interviul de mai jos:

Cum se face că te-ai născut la Bacău? Care e istoria familiei tale?

Tatăl meu venise să îşi facă studiile în România, iar mama fiind din Bacău, s-au întâlnit la Bucureşti, s-au plăcut şi s-au căsătorit, iar când mama a rămas însărcinată cu mine, a mers la părinţii ei acasă şi aşa am ajuns să mă nasc la Bacău. După ce m-am născut eu, tata care îşi terminase facultatea, s-a mutat în Liban, pentru că îşi dorea să lucreze acolo.

De ce ai plecat în Liban? De ce nu ai rămas să-ţi faci studiile în România?

Când am împlinit un an de viaţă, ai mei au decis să merg şi eu acolo. Aşa am ajuns să fac şcoala (în limba franceză, fiind colonizaţi de francezi, de la o mănăstire, cu multe ore de religie integrate în programa şcolară…) şi facultatea acolo. La acel moment, în Liban erau facultăţi mult mai bune decât în România. Era un sistem mult mai avansat, de tip francez, cu profesori din Franţa. Şi Masteratul tot acolo l-am făcut. În România, designul de interior este un domeniu destul de nou.

Şi de ce te-ai întors în România?

Am revenit în România atunci când a murit bunicul meu. Asta se întâmpla după 6 ani, în care nu mai vizitasem România. De obicei, veneam vara în vacanţă aici. Iar ceea ce trebuia să fie o călătorie scurtă în România s-a transformat în şedere permanentă aici. Venisem cu un bagaj pentru 5 zile, în Liban mă aştepta un loc de muncă, însă aici am primit o ofertă de lucru, care m-a convins să rămân. Am decis atunci să încep o viaţă nouă aici, să încep de la zero, bazându-mă pe această ofertă. Nu am apucat atunci nici să îmi iau rămas bun de la prietenii mei din Liban. Ulterior am revenit acolo pentru a-mi mai aduce din lucruri, aici, la Bucureşti.

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru artă? Ai fost acel copil care desena mai tot timpul?

Da! Ai mei şi-au dat seama încă foarte de timpuriu că dacă doreau să fie lăsaţi în pace, îmi dădeau câteva creioane colorate şi câteva hârtii şi eu puteam să stau ore în şir să desenez. De mic am avut acest talent, iar la şcoală s-a confirmat că ceea ce desenam eu era mult mai avansat decât ce făceau colegii mei. Iar şcoala m-a ajutat în acest sens, m-au trimis la diferite cursuri suplimentare de desen. Iar când veneam în România, mama şi bunica mea mă trimiteau pe la diferite ateliere de pictură, să stau să învăţ de la pictori renumiţi ai vremii. Îmi amintesc de pictorul Căruţaşu, din Bacău, în atelierul căruia am stat cel mai mult; avem program zilnic acolo, îl ajutam să pregătească pânza, pensulele. Acolo am învăţat tehnica pictatului în ulei. Aveam 12 ani. Până la 22 de ani am trecut prin ceea ce artiştii numesc „perioada de descoperire”. Cu toate acestea, din primele încercări m-a pasionat şi m-a atras foarte mult natura statică flamandă. Pictorul Căruţaşu avea în atelier o carte veche, rusească, de pictură, iar eu mi-o doream mai mult decât orice pe lume, atunci, şi mi-am convins mama să o cumpere. Era 100 de dolari, foarte mulţi bani pentru mama la vremea aceea, dar mi-a cumpărat-o, iar acum cartea se găseşte în atelierul meu, din Bucureşti. Cu timpul am ajuns să pictez mai multe tablouri şi se pare că erau destul de reuşite, că am ajuns să vând unul, cu 350 dolari bucata. Atunci nici nu ştiam ce să fac cu banii (râde). Recent am revăzut tabloul vândut, pus pe perete la mama unui prieten de-al mamei, care l-a cumpărat, şi sunt şocat cum am putut picta acel tabloul atunci, la 16 ani, fără să am studii de specialitate.

Ai ales arhitectura ca să-ţi asiguri un venit pentru a-ţi continua pasiunea pentru pictură?

Oarecum, este foarte adevărată această afirmaţie. Atunci când am terminat Facultatea şi mi-am pus problema ce o să fac în continuare, am oscilat între pictură şi arhitectură, pentru că şi cea din urmă era o altă pasiunea de a mea, încă de mic copil. Eu am crescut şi copilărit având mulţi verişori şi verişoare şi tot timpul le desenam la fiecare o casă, sau mai degrabă un castel, le făceam schiţe şi faţade, le dădeam denumiri diferite (le am până acum păstrate într-un sertar acasă, în Liban). Am făcut multe machete din carton cu case pe două nivele, şi cu mobilier din carton şi capace de la sticlele de parfum, pe care le tăiam şi le coloram  pentru omuleţii de Lego cu care mă jucam. Îmi plăcea mult să construiesc din Lego sau din orice găseam. Deci era clar pentru mine şi pentru părinţii mei că am talent şi afinitate în zona asta de arhitectură, la desen şi pictură.

Am ales arhitectura şi la îndemnul tatălui meu, care o considera mai stabilă, din punct de vedere financiar, pentru mine, decât ar fi fost pictura. Oricum se leagă arhitectura cu pictura, pentru că obişnuiam să desenez, mi-a fost mult mai uşor să concep, de mână, schiţele/ planurile de arhitectură, pentru ca un client să înţeleagă mai bine ce urmează să îi propun. Iar pentru că am făcut foarte multe amenajări de interior, clienţii au şansa să vadă şi ce pictez eu, să îmi descopere şi această latură artistică. Şi aproape că nu există o casă, un proiect la care eu m-am ocupat de amenajare, în care să nu se găsească un tablou pictat de mine.

Povesteşte-ne despre evenimentul de pe 7 iunie. De unde această idee? De ce o clădire părăsită?

Ideea de clădire părăsită se aseamănă cu cea de o pânză brută, goală, curată, pe care pot să o transform în ce vreau eu. Să o pregătesc de la zero, să o transform în ambientul pe care eu mi-l doresc. Iar faptul că instalaţia pe care o construiesc are o dimensiune mare, de 3,5 m înălţime, cu un pendul şi mai mare decât ea, aveam nevoie de un spaţiu cu un plafon foarte înalt, ca să am loc să mă desfăşor. M-am gândit la acest spaţiu şi ca la o surpriză pentru cei care vor participa la vernisaj, să fie un loc la care ei, în mod normal, nu au acces, pe care eu să-l însufleţesc în conformitate cu viziunea mea.

Ce reprezintă Big Bang?

E o poveste foarte lungă, dar ca un rezumat, Big Bang este momentul culminant, este momentul în care tot ce ai făcut şi ai construit, se dărâmă. E ca viaţa: construim straturi, straturi şi la un moment dat (nu ştim când), dispărem şi rămâne doar ce am lăsat noi în urmă. Există şi un tablou care descrie asta: o înşiruire de pahare de sticlă, în care se regăsesc simboluri ale vieţii, de la plăcerile materiale, fizice până la cireaşa din vârf. Ca să îţi dau câteva exemple: o carte de joc, care reprezintă norocul pe care îl ai în viată, o floare, ce semnifică frumuseţea şi vanitatea oamenilor. Iar sticla este ca noi; noi suntem un recipient ce conţine suflet şi toate celelalte.

Deasupra instalaţiei va culmina un ceas, cu ace, pentru a sublinia faptul că noi nu ştim niciodată când ne va „suna ceasul”, care va fi acel moment al Big Bang-ului. Iar eu, prin această instalaţie am vrut să fiu cel care decide când e momentul sfârşitului, să pot prezenta povestea de la început până la capăt.

În final, va rămâne doar o pasăre, din tabloul menţionat anterior, care este martorul şi povestitorul vieţii noastre, care va duce mai departe povestea noastră.

La vernisaj, publicul va fi această pasăre, care va duce mesajul meu mai departe, care va povesti această experienţă a Big Bang-ului.

Dacă ai închide ochii şi ţi-ai imagina un vis frumos, cum ar arăta?

Să fiu în atelierul de pictură, situat într-un conac, pe care mi-l doresc şi să mă ocup doar de asta. Să trăiesc liniştit, într-un cadru frumos, în care oamenii aşteaptă anual expoziţiile mele. Iar asta să fie singura mea ocupaţie. Iar după ce mor, îmi doresc ca acest conac, care va conţine toate obiectele de artă pe care le-am colecţionat, de-a lungul vieţii, alături de tablourile mele, să fie transformat în muzeu.

Mai ai şi alte pasiuni?

Salsa. Îmi place şi să dansez, dar nu practic aşa de des, cum fac cu pictura, spre exemplu. Îmi place foarte mult să călătoresc, şi o fac des, lunar. Îmi place să descopăr locuri noi, să vizitez muzee, să colecţionez portrete. Îmi place să cumpăr portrete şi obiecte de artă.