Au ajutat mii de oameni nevoiași, au înfiinţat un serviciu de transport gratuit pentru persoanele cu dizabilităţi şi o clinică mobilă pentru persoanele din zone rurale. Povestea Beard Brothers, cine sunt nonconformiştii care schimbă vieţi şi mentalităţi

În urmă cu 10 ani câţiva tineri cu aspect neconvenţional discutau între ei şi îşi spuneau că e nevoie să se implice în societate astfel încât să poată fi de ajutor, să contribuie la schimbarea de mentalităţi şi să lase o amprentă în jurul lor. Nu făcuse niciunul dintre ei vreodată voluntariat, nu ştiau ce implică, dar ştiau că pot face lucruri care să conteze. Aşa a apărut Beard Brothers, cel mai non-conformist ONG din ţară, care a reuşit în ultimii ani să ajute mii de oameni nevoiaşi, a plantat copaci, a cumpărat 2 ambulanţe pentru SMURD, a înfiinţat un serviciu de transport gratuit pentru persoanele cu dizabilităţi şi o clinică mobilă cu ajutorul căreia oferă servicii medicale persoanelor din zone rurale. Am stat de vorbă despre povestea acestor tineri şi despre cel mai recent mare proiect al lor, Şcoala de meserii, cu Lucian Ştet, unul dintre fondatorii Beard Brothers.

S-au împlinit 10 ani de când ați început activitatea. Ce ai simţit când ai realizat cât timp a trecut?

Că au trecut anii și am îmbătrânit. Că ne doare spatele mai des.

De la câte lucruri căraţi în acţiunile voastre?

De la cât cărăm, de la vârstă. Când am început aveam toți 20 şi un pic de ani, acum toți suntem 35 plus, minus şi se simte. Dar în același timp feeling-ul pe care îl avem pentru că am reușit să facem ce facem de 10 ani, îți dai seama că e foarte satisfăcător. Noi nu ne-am gândit acum 10 ani la ceea ce este acum. Noi am făcut o chestie din topor, fără să știm ce înseamnă voluntariatul, fără să știm ce înseamnă un ONG. L-am pornit așa cum am știut și a crescut gradual până la ceea ce este acum.

Cum aţi pornit? De unde a apărut ideea?

Nu a fost o idee, a fost o băiețească, ca să zic așa. Eram o gașcă de prieteni care ne doream să schimbăm ceva: să schimbăm felul în care gândesc oamenii, să schimbăm mentalități că, până la urmă, acesta ne e și motto-ul. Dar n-am știut neapărat cum s-o facem, am început cu chestiile cele mai simple: am făcut o pagină de Facebook, am început să facem niște campanii foarte simple, am luat haine din stânga şi le-am donat în dreapta. Am pozat tot ce facem, am pus pe net şi am văzut că prinde, în sensul că oamenii apreciază ceea ce facem și atunci am tot ridicat încet ștacheta. Am început să facem o campanie de câteva sute de euro, după aceea de câteva mii de euro și tot așa până când…

Până când aţi ajuns la niște sume şi campanii impresionante.

Asta pentru că am crescut gradual. În momentul în care am văzut că, îţi dau un exemplu, putem să luăm 2 ambulanțe la SMURD, le-am cumpărat. Putem să strângem dublu, să facem o şcoală? Putem! Şi tot așa.

Care crezi că e secretul vostru? Sunt mulți oameni care fac strângeri de fonduri, încearcă să facă tot felul de proiecte, dar la voi lucrurile au crescut foarte bine.

Nu știu dacă e un secret. Eu cred că trebuie să fii sincer, transparent, să-ți dorești cu adevărat, să se vadă ceea ce faci, în sensul că felul nostru de a comunica, campaniile pe care le facem e foarte direct, din topor, cum îţi spuneam şi mai devreme. Am zis că luăm ambulanțe – firmele au donat, oamenii au donat, plus că am făcut o grămadă de evenimente de strângere de fonduri. Noi nu am pus doar online ce vrem să facem și de acolo încolo totul a mers uns, oamenii au început să ne dea bani. Noi, pentru toate campaniile pe care le-am avut, am dat ceva înapoi. Am făcut târguri de Crăciun, am făcut concerte, am făcut tot felul de event-uri pentru copii, pentru tineri care au avut la bază strângerea de fonduri pentru campania respectivă. În felul ăsta oamenii au apucat să ne cunoască, să ne vadă, să vadă că e pe bune. Dacă tu vii la orice fel de campanie și ne vezi pe noi, oricare, că curg sudorile pe noi și tragem și așa mai departe, tu știi cui îi dai banii. Contează foarte mult, nu-i doar o chestie online în care dacă prinde, bine, dacă nu, nu.

Lucian Ştet, membru-fondator Beard Brothers: „Una e să vorbești despre proiect, una e să-l vezi că merge, dar când te duci tu, te dă pe spate când vezi cu ce situaţii se confruntă oamenii aceştia. Văzându-i pe oamenii aceia cât de optimiști sunt și ce atitudine bună au, față de noi, care ne plângem pentru mult mai puțin, te schimbă un pic, ajungi să îţi pui nişte întrebări”

Și la final de campanie, iarăși, lucrurile sunt foarte concrete: am strâns atât, am cumpărat ambulanța, aici e ambulanța. Sau am strâns atât, am renovat spitalul, secția de Pediatrie, uite secția făcută. Sunt lucruri foarte ușor digerabile pentru oricine.

Cum aflați de lucrurile de care e nevoie? Cum vă alegeți proiectele pentru care începeți să strângeți fonduri?

Noi, de obicei, facem câte o campanie mare o dată. Până acum avem 12 campanii mari şi suntem la a 13-a, în care vrem să construim o școală de meserii. Dar pe lângă faptul că am încercat noi să vedem cât de tare ne putem întinde, adică cât de mult ne permitem să strângem sau cât de curajoși să fim, am încercat să alegem campanii care ajută cât de multă lume, au cât mai mulți beneficiari. E foarte greu să jonglezi printre lucrurile astea, e foarte greu să alegi pentru că, în mod normal, n-ar trebui nimeni să fie pus în situația de a alege unde să facă bine. Noi am încercat să vedem cum putem să ajutăm cât mai mulţi oameni cu un minimum de resurse.

În plus, unele lucruri au venit și din partea societății. Treaba cu ambulanțele a venit în urma unei discuți cu cei de la SMURD, care ne-au zis cu fapte în față, câte maşini au, că toate şi-au depăşit durata de viaţă. Exista o nevoie reală, aşa că ne-am apucat să strângem bani şi să luăm unele noi. Sigur că tu îți dorești să fie folosite cât mai puţin, dar realitatea e că le vedem mereu pe drumuri, că e nevoie de ele.

Apoi, avem un serviciu de transport persoane cu dizabilități, în regim gratuit. Acesta este un exemplu de campanie cu fonduri destul de mici – cred că 8.000 de euro am strâns noi atunci – am luat o mașină la mâna a 2-a, gata adaptată pentru transportul persoanelor cu dizabilități. Am făcut noi cursele, în regim voluntar. Ne împărțeam: ba mergea un coleg, ba mergea altul și am reușit, cu o sumă destul de mică comparativ cu alte lucruri, să beneficieze de asta sute de oameni. Unii dintre ei nu ieşiseră din casă de câţiva ani, iar prin acest serviciu, care nu a fost un efort financiar extraordinar de mare și care s-a putut face până la un punct și în regim voluntar, au reuşit să o facă. De la un moment dat am avut nevoie de fonduri ca să putem să îl facem să meargă tot timpul, constant, dar acesta e un exemplu despre cum poţi ajuta foarte mulți oameni fără să fie nevoie de sute de mii de euro.

Cum funcţionează, practic, acest proiect?

În mediul online există toate detaliile despre Serviciul de transport persoane cu dizabilități în regim gratuit, iar oamenii trebuie să se programeze cu 24 de ore înainte. Este un număr de telefon, se sună acolo și se anunță: în ce dată, unde trebuie să ajungă şi la ce oră. Colegul nostru care se ocupă de transport are un tabel și le poate împărți astfel încât încât să poată umple ziua cât mai eficient.

Ai făcut şi tu voluntariat în cadrul acestui proiect. Ţii minte ceva care te-a impresionat în mod deosebit?

N-ai vrea să ştii! Da, am făcut și noi transportul și așa îți dă furnicături în toate părțile. Una e să vorbești despre proiect, una e să-l vezi că merge, dar când te duci tu, te dă pe spate când vezi cu ce situaţii se confruntă oamenii aceştia. Era o doamnă care era în scaun cu rotile, cu sindron Down şi avea şi probleme cu vederea, iar soţul dânsei avea o boală, îmi scapă numele acum, aceea în care ai oasele moi. Văzându-i pe oamenii aceia cât de optimiști sunt și ce atitudine bună au, față de noi, care ne plângem pentru mult mai puțin, te schimbă un pic. Când îi vezi pe ei ajungi să îţi pui nişte întrebări. E un sentiment pe care nu pot neapărat să-l descriu, dar e ceva pe care ar trebui să-l experimentăm fiecare dintre noi. Inclusiv intern noi le recomandăm tuturor colegilor noştri să meargă din când în când cu colegul nostru, cu Vlad, cel care face cursele, să vadă cum este, pentru că una e să fii acolo și să vezi prin ce trec oamenii ăia, cu bune, cu rele și să înțelegi mai bine pentru ce te lupţi decât să vezi doar pozele. Într-adevăr, arată bine, aplauzi, dai like, dar nu simți că n-ai cum. Atunci îți dai seama cât de importante sunt proiectele astea.

Citeşte şi: Ovidiu Albert, profesor de istorie, președinte Mușatinii Roman: „Adolescenții care fac voluntariat în timpul liceului iau decizii bune pentru viață atunci când părăsesc liceul și sunt mult mai responsabili față de propriul destin”

Ai vorbit de colegi. Câți erați când ați plecat la drum și câţi sunteți acum?

Eram foarte puțini când am plecat la drum. Eram 6, 7 băieți și o colegă, iar acum suntem 432, dacă zic bine.

Să vorbim puţin de această şcoală de meserii pe care vreţi să o construiţi. De unde a plecat totul?

Ideea în sine nu e neapărat cea mai originală, în sensul că știm că educația e o problemă, sănătatea e şi ea o problemă. Toate subiectele astea, să le zicem pompoase, reprezintă o problemă în România şi oricine vine şi spune că le schimbă, e clar o poveste. Sunt lucruri foarte mari care trebuie schimbate pic cu pic.

Noi, în momentul în care am terminat campania 12, am văzut că am reușit să strângem 160.000 de euro, plus, minus. Am înţeles că putem ajunge la suma aia. Şi atunci am vorbit cu constructorul, am vorbit cu arhitecți, ne-am gândit la ce ar însemna să construim o școală.

Clar, nevoia există, nevoia de meseriași, de un alt fel de meseriași pentru că noi pe asta mizăm. Noi ne dorim să venim cu o alternativă pentru tânărul care se duce la facultate poate de multe ori forţat, căci mulţi dintre ei încă nu ştiu ce îşi doresc, pentru tânărul care vede cât de bine o duce şi câţi bani face vărul lui, în Spania, pentru tânărul fără vreo direcţie, care stă acasă cu părinţii şi să gândeşte că s-ar face influencer.

Nimeni nu-i pune pe masă acestui tip de tânăr ideea de a învăţa o meserie, deloc ruşinoasă. Nimeni nu-i pune pe masă opţiunea de a ieşi din tiparul ăsta clasic de Dorel, când auzi de instalator sau zugrav şi ţi-l imaginezi imediat pe un individ cu pantalonii lăsaţi prea jos şi cu o imagine deloc plăcută. Normal, nimeni nu vrea să fie asociat cu aşa ceva, dar trebuie să ştim că poate să existe şi acel meseriaş de 25-30 de ani, care știe treabă, care are firmă, care vine și taie factură și îţi dă chitanță la final, care îți lucrează bine şi îți inspiră încredere. Este o nevoie foarte mare de aşa ceva.

Şi atunci noi asta ne dorim cu școala, să-i influențăm pe acei tineri și să le dăm un exemplu că pot exista meseriaşi care nu au nicio legătură cu acel Dorel clasic, că sunt oameni cu care poţi relaţiona şi care îşi fac treaba ca la carte. Vrem să vină la şcoală şi să le explicăm cum stă toată treaba asta cu meseriile, să îl ajutăm să îşi facă o firmă, un brand, să se lanseze puţin în lume. Asta în cazul în care nu vor neapărat să se angajeze undeva şi îşi doresc mai degrabă să lucreze pe cont propriu.

Lucian Ştet, membru-fondator Beard Brothers: „Cuvântul voluntariat nici nu exista în vocabularul nostru, mai ales că noi am și prins o altă generație, când voluntariatul era perceput ca fiind muncă gratis. Avea o altă conotație. Când îi ziceai cuiva mai în vârstă că faci voluntariat zicea că ești prost, lucrezi gratis”

Mixul ăsta noi nu l-am găsit în țară. Sunt, într-adevăr, locuri în care poţi învăţa o meserie, dar noi nu am aflat încă de un loc unde să te înveţe şi un pic de soft skills, people skills, antreprenoriat, cum să vorbești cu clientul, cum să saluți, lucrurile astea care par nimicuri, dar în realitate sunt mare lucru.

Fac diferenţa!

Fac diferența și tu, când îi deschizi omului ăla ușa, să vină să-ţi lucreze în casă, rămâi cu o impresie bună, îl chemi și a 2-a oară, ai creat o relație cu el.

Unde sunteți în acest moment cu proiectul?

Suntem la partea de birocrație pentru că am învățat și noi ce înseamnă birocrația când e vorba de o clădire. Terenul l-am primit deja de aproximativ un an. Acum suntem în faza de autorizație de la fiecare instituție. Asta a luat mai mult decât ne-am planificat, pentru că cine a mai trecut prin a face o clădire știe exact despre ce vorbesc. Acum am cam terminat cu ele, suntem la ultimul aviz sau la ultimele 2. După aceea avem nevoie de autorizația de construire și, în mod normal, cum o primim ar trebui să începem să săpăm.

Terenul îl avem, avem undeva la 259.000 de euro din cei 300.000 bugetați. Acum, din păcate, este un buget făcut acum 2 ani. Între timp s-au schimbat foarte multe lucruri, dar vom ajusta, o să cerem ajutorul, o să încercăm să găsim persoane, firme care să ne ajute și cu materiale şi cu alte lucruri, ca să compensăm şi să-i dăm bătaie!

Cum plănuiți să funcționeze școala asta? Am văzut că vreți să introduceți niște beneficii pentru copiii care vin din centrele de plasament sau din familii defavorizate.

Într-o lume perfectă ar fi jumi-juma. Vine acea jumătate care doreşte să facă școala asta într-un mod opțional și poate să plătească, iar cu banii respectivi noi reușim să întreținem școala și să oferim celeilalte jumătăţi serviciile astea în mod gratuit. Așa ne este planul. O să vedem pe teren cum se întâmplă toată treaba asta. Dar clar, ne dorim să-i ajutăm în primul rând pe cei care au nevoie de lucrul ăsta mai mult decât cei care își permit şi să ne bucurăm de cei care își permit ca să putem să întreținem ce înseamnă clădire, profesori și așa mai departe.

Aveți vreun feedback din partea celor pe care îi targetați să vină să urmeze școala asta?

Noi am început toată partea asta cu un proiect mai mic, care se cheamă „Eu mi-am lucrat aici.” Şi are legătură cu școala, în sensul că e un proiect de mentorat în care noi avem un set-up foarte simplu, nişte pachete cu parte electrică, parte sanitară și de meșterit în general cu care noi am mers inclusiv la festivaluri, la tot felul de evenimente în care am prezentat ideea asta de a învăţa să meştereşti şi de a învăţa o meserie.

Feedback-ul a fost neaşteptat de bun, în sensul că au venit zeci de oameni la cortul nostru, care erau curioși, care aveau întrebări, care voiau să învețe și mulți dintre ei erau tineri. Noi am încercat să expunem lucrul ăsta într-o altă lumină, a fost făcut totul de noi, în stilul nostru, tocmai ca să le fie mult mai ușor să relaționeze cu ideea de școală de meserii ulterior. Le-am arătat din prima chestii de bază: cum să schimbe o priză, cum să schimbe un robinet, cum să faci lucrurile astea cu care te întâlnești zi de zi. Pentru că dacă tu începi să le faci și prinzi drag de ele, plus că ai satisfacția a ceva făcut de mâna ta, o să-ți vină să înveți. Asta e important, să ai rezultate destul de rapide, să nu trebuiască să stai un an într-o școală sau 2 ca după aceea să iei o diplomă și tu, pe drum, ai uitat mai mult de jumate din ce ai învățat. Din primele săptămâni, luni e important să începi să pui mâna pe ceva, să faci ca să vezi că-ţi iese. În felul ăsta am reușit să introducem un pic mai bine proiectul pe piață.

Ați resimțit și voi, la rândul vostru, nevoia asta când erați mai tineri?

Sincer, nu. Adică eu, când am fost tânăr, mi s-a explicat că dacă nu fac facultate va fi vai și amar de mine. Meseria de genul acesta nu a fost niciodată o opțiune. Cum spuneam mai devreme, întotdeauna când te gândeai la acel Dorel clasic, zugravul, dulgherul, ce o fi, nu era pus într-o lumină pozitivă. Probabil, pe vremea aia nici nu era o nevoie așa de mare. Era altfel lumea, asta e clar.

Noi acum încercăm să ne luăm după prezent. În momentul de față foarte puțini își doresc să facă treaba asta, majoritatea celor care o fac nu o fac extraordinar de bine, iar un tânăr nu-i deloc atras de subiectul ăsta. Și atunci, având toți factorii ăștia, e clar că e nevoie. Plus faptul că acum ceva vreme s-au închis școlile de meserii, o mișcare pe care mulți acum nu o laudă.

Şi efectele se văd.

S-a pus foarte mult accent pe facultate, ceea ce nu e un lucru rău, dar sunt mari şanse să constaţi, la un moment dat, că nu ţi se potriveşte. Eu am simţit asta pe pielea mea. M-am dus la facultate din primul an după liceu, dar eu nu înţelesesem până atunci exact ce îmi doresc, ce vreau să fiu. Nici pe parcursul liceului n-au venit facultăți sau firme, n-a venit nimeni la noi în liceu şi să ne explice direcții.

Probabil aum se întâmplă lucrurile diferit. Acum am văzut că lumea e mai deschisă și se întâmplă mai mult din punctul ăsta de vedere, dar pentru mine, ca să știu ce facultate să aleg, ar fi trebuit să știu mai multe înainte.

Îţi recomandăm şi: Ștefan Căpățână, tânărul ce înfiază copilul pentru care a făcut voluntariat: „Mi s-a părut mai ușor să fac asta de unul singur decât într-o relație în care nu aveam siguranța că totul merge bine și că puteam să-i ofer cu adevărat un cămin iubitor”

Tu cum ţi-ai ales facultatea?

Am ales, în funcție de val, să mă mut la Cluj. Erau 2-3 facultăți mai vizibile și am aplicat la ele. După aceea, când am văzut că am intrat, am ales care mi s-a părut mai convenabilă. Dar n-am făcut-o științific, n-am făcut-o pe bază de pasiune, am făcut pe bază de impuls.

Mi-ar fi plăcut, poate dacă ar fi fost altfel filmul, să lucrez câţiva ani în mai multe domenii, ca să înțeleg un pic ce înseamnă partea asta de a vorbi cu oamenii, de a face un lucru cap-coadă, să învăț niște lucruri care sunt nescrise pentru ca după mai mult timp să-mi dau seama că mie într-adevăr îmi place un anume lucru. Şi atunci să mă apuc să fac aia, nu să fiu îndrumat numai de presiunea asta socială: ai terminat liceul, du-te la facultate pentru că e un pic greșit, din punctul meu de vedere.

Cum ți-ai găsit drumul până la urmă?

Făcând. M-am mutat la Cluj, la facultate. Din anul II am început să lucrez în Horeca şi de atunci până acum au trecut 14 ani şi nicio lună în care să nu fiu angajat. Am mai schimbat job-ul, dar de lucrat am lucrat tot timpul. N-am ieșit deloc din câmpul muncii, am mers înainte şi în felul ăsta mi-am intrat în ritm, am cunoscut oameni, am înțeles cum funcționează lucrurile real, nu pe foaie şi în felul ăsta cred că mi-am găsit calea.

Până să faceți Beard Brothers ai mai făcut vreodată voluntariat?

N-am făcut. Cuvântul voluntariat nici nu exista în vocabularul nostru, mai ales că noi am și prins o altă generație, când voluntariatul era perceput ca fiind muncă gratis. Avea o altă conotație. Când îi ziceai cuiva mai în vârstă că faci voluntariat zicea că ești prost, lucrezi gratis. Nu exista o cale de mijloc, să zici că faci ceva pentru societate cu o oră, două din timpul tău liber.

Nu aveam deloc experiență din punctul ăsta de vedere, niciunul dintre noi. Noi am început chiar dorind să schimbăm ceva, dar fără a ști cum s-o facem. Și asta a apărut pe drum, învățând. Am creat un lucru care nouă ni s-a părut că are sens. Am avut noroc că li s-a părut mai multor oameni că are sens.

Care crezi că sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi schimbat în perioada asta?

În primul rând ne-am schimbat noi pentru că te schimbă să lucrezi în echipă. E musai să lucrezi în echipă, nu poți să faci lucrurile singur şi să lucrezi cu atâția oameni pentru atâta timp, te schimbă clar. Vezi lucrurile altfel, înțelegi lucrurile altfel, ești mult mai capabil să-ți dai seama că toți gândim diferit. Toți vedem același lucru în alte feluri şi conştientizarea asta te ajută să fii mai empatic, mai înțelegător, te ajută să realizezi că, de fapt, pe tine te interesează la final de zi să termini ce ai propus, nu neapărat să fie ideea ta mai bună, nu neapărat să te contrazici, nu neapărat să arăți că tu știi mai bine. Durează să simți asta pe pielea ta, să accepți că probabil ce știi sau ce faci tu nu-i bine și să asculți de colegi și să te redresezi un pic pe drum.

În ceea ce priveşte societatea noi avem un pic și noroc cu orașul, pentu că e deschis Clujul din punctul ăsta de vedere şi prinde voluntariatul. Au apărut multe ONG-uri pe parcurs, mulți care fac chestii faine și lumea a început să înțeleagă cultura asta de a da înapoi chiar dacă nu-ți vine nimic pentru tine.

Lucrul acesta îi schimbă și pe oameni. De exemplu, intri într-o instituție de stat unde să zicem că oamenii sunt un pic mai rigizi. Dar ai început să-i înveți că e bine să ceri ajutor, e bine să colaborezi și cu mediul ONG sau privat, e bine să ieși din bula ta. Oamenii ăia, la rândul lor, o să devină un pic mai buni, o să-și facă treaba un pic mai bine, se simt apreciați. De obicei în mediul lor nu se simt apreciați, nu există în structurile statului, cel puţin nu în astea mai simpliste, ca să zic aşa, un stil de lucru prin care să te simți bine că mergi la lucru și să vină lumea să te bată pe umăr și să te facă să tragi. Din păcate cultura asta e mai mult în mediul privat.

Chestiile astea se simt că au un efect așa, timpuriu, prin care noi facem un pic de bine celor din jur, ei simt chestia asta şi fac la rândul lor, e un efect de bulgăre, dar durează o grămadă de ani.

Au trecut 10 ani de când faceţi asta. Acum aveţi un proiect extrem de mare care o să vă ocupe încă câţiva ani de acum înainte, dar mai aveţi în plan şi alte proiecte de asemenea amploare?

Încă nu ne-am gândit pentru că nu vrem să ne răstălmăcim, adică vrem să-l terminăm pe ăsta. Acum sperăm cât de repede să-i dăm drumul la construcție, s-o vedem făcută. Știm că și șantierul o să fie o provocare, pentru că aşa se întâmplă de obicei la orice şantier, mai ales la astea mai mari. După aceea, să dăm drumul la școală și să-i găsim formula perfectă prin care poate funcționa, prin care are sens, că asta e cel mai important, iar după, clar o să ne gândim la următorul proiect.

Între timp noi facem o grămadă de lucruri care nu sunt legate. De la bun început noi am încercat să ne axăm pe cât de multe direcții, nu știm doar una. În timp ce noi facem școala, facem şi împăduriri. Avem un proiect cu ambulanță, cu un cabinet medical cu care mergem în zonele rurale și oferim servicii medicale, pediatrice și cardiologice momentan. Avem servicii de mentorat prin care oferim tot felul de cursuri și training-uri, inclusiv acesta de care ziceam, cu „Eu mi-am lucrat aici.” Avem o grămadă de chestii care se întâmplă, care nu-s legate între ele și în felul ăsta avem echipe diferite, avem oameni care văd lucrurile în feluri diferite și pot să crească în felul lor.

De exemplu, dacă școala merge mai greu sau un alt proiect merge mai greu, sunt alte 3-4 care merg bine și se ajută reciproc. Nu încercăm să ne bazăm doar pe o chestie sau un om sau o echipă. E important să fie cât de diluat.

Arată organizarea voastră ca într-o corporație deja.

Acum… nu pot să zic că îmi pare bine că sună ca o corporație, dar în același timp nici nu îmi pare rău. E nevoie de o structură și e nevoie de organizare, indiferent că seamănă cu o corporație, că seamănă cu o firmă mică, cu un alt ONG. Oamenii trebuie să înțeleagă ceea ce fac, să știe, să simtă că e al lor pentru că fiecare dintre colegii care fac câte un proiect îl fac ca pentru ei și îl cresc ca pe al lor. Atunci rezultatele sunt mult mai bune, pentru că dacă totul ar depinde de un om sau de 2-3 oameni, pe lângă faptul că e o povară extraordinar de mare, ceilalți colegi n-ar simți rodul muncii la fel de tare. E altceva dacă doar tu te ocupi de Ambulanță, e proiectul tău, tu găsești medici, tu vorbești în satele respective, tu mergi la interviuri, tu culegi roadele muncii tale. În felul ăsta și rezultatele sunt mult mai bune.

Ce aveți nevoie ca să mergeți mai departe?

Să fim sănătoși! Nu avem o nevoie anume. Singura nevoie chiar este să fim toți bine, sănătoși, să putem să tragem, că până la urmă asta e singurul lucru de care chiar avem nevoie. În rest, colegii sunt foarte bine ancoraţi în treaba asta, comunitatea și felul nostru de a lucra funcționează, e chiar ce ne dorim. Din punct de vedere al firmelor și al oamenilor, la fel, ne ajută, văd ce facem, comunică cu noi, noi comunicăm cu ei, deci nu pot să zic că ne-am dori nu știu ce să se întâmple. Ne-am dori numai să putem să facem ceea ce facem în continuare pentru cât de mult timp, să fie la fel de relevant ca acum.

Te-ar putea interesa şi: Alex Tache, IT-istul „șofer de suflet” ce face voluntariat din scaunul cu rotile: „viața persoanelor cu dizabilități în România e ușoară, dar cu o condiție: să ai bani”