Aventura căutătorilor de aur în paradisul drogurilor, cu Vladimir Drăghia şi Adi Grecu

Vladimir Drăghia și Adi Grecu sunt, probabil, primii români care și-au imaginat că pot să devină exploratori în Ecuador, în paradisul drogurilor, unde să caute și să găsească aur.

Zis și făcut! În 2012, după un an în care Adi Grecu, cu mult curaj sau inconștiență investise aproape 10.000 de dolari în utilaje și forță de muncă pentru a găsi aur, se alătură aventurii și Vladimir Drăghia, care tocmai terminase filmările pentru un show tv.

Ce a ieșit, cu ce pericole s-au confruntat, aflați în următoarele minute de lectură.

Cum v-aţi gândit voi să căutaţi aur în Ecuador?

Adi Grecu: Cred că în 2011 încheiasem nişte business-uri din România, eram într-o perioadă în care nu prea ştiam ce să fac, un prieten de-ai mei a ajuns în ţară şi a spus că a cunoscut pe cineva care locuişte prin America de Sud şi că ar fi o variantă de business să mergi acolo şi să scoţi aur din pământ.

Mi-a luat o zi să mă gândesc și am zis că da, mă duc eu să fac asta.

O săptămână mai târziu m-am întâlnit cu un tip în Gara de Nord, pe care nu-l văzusem niciodată, care venea din Ungaria, am stat puțin la o cafea, am vorbit preț de vreo două ore, apoi am luat avionul către Ecuador. E drept, aveam nişte bani atunci, câteva zeci de mii de dolari.

Nu am spus nimănui ce vreau să fac, nici părinților, nici lui Vladimir, doar prietenei mele. Toată lumea ar fi zis că e o nebunie să mă duc să scot aur. Şi a fost.

În ziua aceea de reflecţie, la ce te-ai gândit? Ce era pro? Ce era contra?

Adi Grecu: La 26 de ani nu prea ai argumente contra la nimic. La riscuri m-am gândit doar la repatrierea corpului.

Când intră Vladimir în schemă şi cum?

Adi Grecu: Vladimir intră în schemă un an mai târziu, când m-am întors din primul sezon de scos aur. Postasem câteva poze pe Facebook, care nu era foarte dezvoltat în 2011, prietenii au început să mă întrebe ce fac acolo, în Ecuador, dar nu prea am dat detalii.

Vladimir m-a luat de la aeroport când m-am întors din Ecuador, și zis: „Ce s-a întâmplat acolo, că am văzut câteva poze?” I-am spus toată povestea și a fost la fel de uimit ca restul prietenilor. Vladimir filma în perioada aia Narcisa Sălbatică, parcă, iar a doua zi, pe platoul de filmare le-a povestit prietenilor lui şi oamenilor de acolo că are un prieten care s-a dus în America de Sud, la scos aur.

Nu l-a crezut nimeni.

Atunci m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu am filmări mai ca lumea. Aveam filmări cu telefonul şi i le-am trimis. Și s-a conturat ideea că dacă am făcut-o o dată, să o mai fac încă o dată, dar filmată. Eu îmi lăsasem echipa de muncitori acolo, lăsasem toate utilajele în America de Sud pentru că revenisem în țară pentru o scurtă perioadă. Știam că o să mă întorc, dar nu-mi imaginam că va fi și Vladimir cu mine.

Sezoanele de aur sunt limitate din pricina ploilor, când nu poţi lucra. Dar atunci coboară aurul din munţi.

Vladimir Drăghia: Într-adevăr, internetul nu era foarte dezvoltat la noi atunci, iar eu chiar nu ştiam că se mai scoate aur pe undeva. Eu ştiam de scosul aurului cu sute de ani în urmă, dar nu ştiam că se scoate şi acum, acolo.

Pentru tine era complet neverosimilă povestea asta…

Vladimir Drăghia: A devenit verosimilă când mi-a arătat aurul.

Cât aur avea?

Vladimir Drăghia: Nu mi-a arătat tot, că nu a venit cu lingou, dar mi-a arătat pepite, alea pe care le găseşti când cauţi aur.

Adi, înainte de a intra Vladimir în scenă, ce s-a întâmplat? Cum te-au primit acolo?

Adi Grecu: Erau mulţi traficanţi de cocaină foarte răi și mi-au trebuit vreo trei zile până am înţeles ce e cu ei. Ei nu veniseră să caute aur, ei erau în junglă să se ascundă. Şi pentru că tot erau acolo, au zis să caute şi nişte aur.

Am ajuns la ferma unui bărbat, român, despre care nu știam nimic, desigur. Nici măcar cum îl chema, să-i zicem Dorel. După câteva zile Dorel mă întreabă: “Tu nu ştii cine sunt eu?” şi i-am zis: “Dorel”. Apoi mi-a zis “Sunt Dorel ….” și a adăugat al doilea nume.

Când am avut o conexiune mai bună la internet, respectiv când am ajuns în oraş, unde mergeam să ne uităm după utilaje pentru scoaterea aurului, am dat un search pe Google şi mi-au apărut în față zeci de pagini despre cine era acest Dorel. Sun la cunoştinţa mea din România şi întreb: „ştii unde m-ai trimis? Tu ştii cine e Dorel?”. “Păi unul care a mai făcut nişte golăneală prin Europa, dar e ok omul”. Şi i-am trimis pe messenger nişte pagini să vadă și el. Iar pe măsură ce ajungeau informațiile la el, îl auzeam în telefon înjurând.

(119) Ecuad’Or Trailer Vladimir Draghia documentar Ecuador – YouTube

Care erau cele mai atroce informaţii pe care le-ai aflat din acele pagini?

Adi Grecu: Două evadări din Bolivia, 147 de persoane băgate la închisoare, cocaină de milioane de dolari, senatori implicaţi… nasol, foarte nasol.

Faza cu evadările din Bolivia m-a speriat puţin, apoi m-am gândit: dacă am ajuns până aici, ce se poate întâmpla?

Am avut o relaţie foarte ok cu Dorel. El şi-a văzut de treaba lui, eu de treaba mea. Duminica jucam table, când coboram în civilizaţie. Pentru că plecam de luni, până sâmbătă stăteam în junglă şi sâmbătă noaptea ne întorceam din junglă să facem provizii de mâncare, să ne liniştim duminica.

În al doilea an, când am mers cu Vladimir, Dorel era deja încarcerat, era luat, mai rămăseseră mama şi fratele lui la moşie.

Dorel a fost arestat chiar după ce am plecat noi: la ora 12:00 eram în Santa Clara, zona civilizată de la poalele junglei, iar la 6:00 a venit Interpolul şi i-a luat pe toţi în aceeaşi zi. Dorel a fost adus cu un mandat de 20 de ani și este în continuare încarcerat în România.

Dar, ca să mă întorc la întrebarea ta, acolo e aur, dar nu prea e chef de muncă. Râul trece practic prin curtea ta, poţi să scoţi aur, dar nimeni nu o face. Sau dacă o face scoate cu bata – acea oală de lemn -, 0,5 sau un gram pe care ia 38 de dolari și trăiește din banii aştia o săptămână. Apoi scoate iar. E şi greu pentru ei că nu pot strânge câteva mii de dolari să cumpere utilaje, plus că trebuie să-ţi faci nişte legitimaţii pentru minerit artizanal, ca să fie legal.

Vladimir Drăghia: Adi s-a întors acasă, ne-a povestit tot şi am zis că ar merge făcut un film. Eu ţin minte că terminasem filmările la Burlacul, mi-au intrat banii și i-am dat pe toți în această aventură: am luat bilete de avion, o cameră de filmat, cea mai şmecheră la vremea respectivă şi ăia erau banii. Îți dai seama, e o glumă să te apuci să faci un film peste hotare cu 10.000 de euro. Dar am zis că dacă reuşim să facem un film de 50 de minute care să nu enerveze, cum mi se părea mie că fac cele mai multe filme la vremea aia, e o performanţă. Şi am făcut un pseudo film de 50 de minute cu 10 mii de euro. Dar mie nu mi s-a părut primordial să iasă filmul, ci să văd şi eu cum e acolo.

Filmul a fost făcut de Adi, cu mine şi cu un prieten dentist, care şi-a luat concediu de la cabinet când a auzit povestea. Ne-am urcat în avion şi am plecat spre băieţii ăștia daţi în urmărire şi prinşi prin Interpol. Am ajuns la familia lor, o familie foarte primitoare.

La ce te aşteptai?

Vladimir Drăghia: Nu mi-a fost teamă de ei. Îmi era frica de viaţa de acolo şi am avut dreptate. Noi schimbam avioane, autobuze să ajungem acolo, iar oamenii se uitau ciudat la noi doar pentru că pielea noastră avea altă culoare.

Într-una din aceste călătorii a venit poliţia peste noi să vadă ce facem acolo şi am spus că vrem să luăm următorul autobuz. Ne-au întrebat dacă mergem de mult şi am spus că de vreo 10 minute. Atunci ne-au luat cu maşina lor şi ne-au dus unde aveam treabă.

Aveam să ne lămurim de ce: acolo sunt oameni împuşcaţi din picioare. Poliţia a stat cu noi şi a spus că e mai simplu să ne păzească până dimineaţa decât să-şi prelungească tura de muncă, să ne ducă la morgă, să ne ia.

Am căutat apoi numele orăşelului şi am văzut că era în top 3 cele mai periculoase locuri din lume. În junglă te aşteptau alte pericole.

Cum aţi scăpat?

Adi Grecu: Negociam foarte bine. De exemplu, era un mare trib acolo, Quechua, prin curtea cărora trecea râul cu aur. Am negociat cu ei să explorăm râul din curte şi să le dăm 10% din ce scoteam, iar ei munceau pentru noi să scoată aur.

Eu aveam şi un mare avantaj – aveam 54 de kg. Şi, spre deosebire de oamenii impunători care mergeau să negocieze ceva, cu tine vorbeau pentru că vedeau că nu eşti mare pericol şi duceam o negociere foarte drăguţă.

În plus, aveam tot timpul medicamente la mine, dulciuri pentru copii, orez, pui, cafea.

Ţin minte o întâmplare din primul an când am fost singur: avusesem o conjunctivită înainte să plec şi asta recidivează de cele mai multe ori, aşa că mi-am luat mai multe flacoane de picături pentru conjunctivită şi am ajuns în jungle, la o comunitate foarte mică. Acolo era un nene care avea ochii lipiţi de la conjunctivită şi nu vedea. I-am dat tratamentul şi, la două săptămâni când am trecut pe acolo, era vindecat.

Brusc eram Vindecătorul.

În cât timp s-au dus banii tăi? Cei 20 de mii de doalri?

Adi Grecu: În două săptămâni: avioanele, utilajele, micile atenţii pe care le-am mai dat pe acolo.

Când a venit gustul de întoarcere?

Adi Grecu: Când a venit ploaia am plecat, apoi am venit cu Vladimir şi am filmat timp de o lună de zile. Utilajele şi tot ce adunasem eu acolo le-am vândut lui Augustin, fratele lui Dorel.

De atunci nu am mai exploatat aur.

În plus, în al doilea an am început să conştientizez pericolul mai mult decât în primul an. Am început să-mi dau seama că poţi să mori foarte uşor. Oamenii nu pun mare preţ pe viaţă acolo, în sensul că luarea unei vieţi nu produce un impact prea mare la nivel psihic asupra a celui care face acest gest. Nici Poliţia nu face nimic. Pur şi simplu nu mai eşti.

Pe ce pun ei preţ?

Adi Grecu:  Pe mâncare. Oamenii ăia nici măcar nu ştiu câţi ani au. Nu îi interesează.

Ce ţi-a adus anul ăla ţie?

Adi Grecu: Mi-am dat seama că trăim într-o ţară extrem de sigură şi am devenit mult mai calm. Maximum de pericol era vreo şicanare în trafic, dar eu ştiam că e totul minunat şi că trebuie să apreciem că ne-am născut într-o ţară ca România.

Ce ţi-a plăcut acolo în anul ăla?

Adi Grecu: Bucuria oamenilor. Nu aveau nevoie de nimic să se bucure. Aveau o fericire sinceră în ei. De exemplu, am petrecut o seară în trib şi am mâncat banane prăjite, am băut scuipat amestecat cu banane şi toată lumea era fericită în jurul unui foc. Nu puneau preţ pe haine, că nici nu aveau.

Vladimir Drăghia: Să ne vezi pe noi în prima noapte în junglă, că nu ştiam ce animale sunt. Eram speriaţi de orice zgomot.

Adi Grecu: De multe ori mă gândesc la experienţa de acolo, seara, înainte de culcare, şi nu îmi vine să cred că s-a întâmplat. E greu de digerat chiar şi după 11 ani: rapiditatea cu care am luat decizia să plec, oamenii, interacţiunea cu ei, interacţiunea cu armele – totul te schimbă și te face să apreciezi ce ai.

Vladimir Drăghia: Eu am stat vreo 2 săptămâni în junglă, nu mai mult, dar fost foarte dificil.

Gândește-te, eu am fost la toate emisiunile astea de supravieţuire, care sunt foarte dificile, dar nu se compară cu realitatea, pentru că în emisiune, chiar dacă nu ştii ce se aude, ai o siguranţă. În realitate nu ai aşa ceva.

Experienţa în sine nu m-a schimbat foarte tare. A fost exact ce mă aşteptam – o experienţă pe care o să o ţin minte toată viaţa şi, aşa cum am zis şi atunci, o să avem un film.

Ce s-a întâmplat cu filmul?

Vladimir Drăghia: Ne-am întors în ţară, mai aveam vreo 2.000 din banii pentru acest proiect pentru montaj şi să fac vreo 1.000 de CD-uri pe care să le pun la vânzare. Montajul l-am făcut în următoarele 2 luni, apoi am făcut CD-urile – am făcut tot ce mi-am propus – dar apoi mi-am dat seama că nu mai are nimeni CD Player în casă. Nu mai cumpără nimeni CD-uri. Filmul a fost la un moment dat în lanţul de librării Diverta, dar nu am mai făcut nimic apoi cu el.

V-aţi mai întors acolo de atunci?

Adi Grecu: Nu.

V-aţi mai întoarce?

Vladimir Drăghia: Nu prea mai ai de ce. Noi am mai avut două săptămâni la dispoziţie după ce am terminat filmul şi am vizitat plaje, am făcut surfing.

Nu avem de ce să ne întoarcem. Sunt atâtea locuri de văzut în lumea asta că nu ai de ce să te întorci acolo. Mai ales că locul ăla e cu adevărat periculos –  acolo nu există turişti. Există foamete, trafic de droguri, de persoane… e un loc cu adevărat periculos.

Adi Grecu: Poate doar la casa la care am stat duminicile, să o văd, să trec puntea către junglă, dar apoi să mă întorc repede în civilizație.

O experienţă ca în 2011 nu aş mai încerca.

Vladimir Drăghia: Eram şi foarte tineri atunci, nu aveam nimic. Acum avem ceva construit, nu ne mai asumăm riscul de a sta într-un cort cu nişte străini, să te înţepe ţânţari cu malarie şi să faci duş în râu, să mănânci orice, de la șerpi la porci de guinea sau să porţi aceleaşi haine în fiecare zi pe care le usuci seara… e o nebunie ce am făcut noi acolo.