Aventura de personal shopper a Ofeliei Cozma, profesoara de 59 de ani care spune povești de stil ieșenilor

Ofelia Cozma este o profesoară din Iași, care se apropie de vârsta pensionării și care s-a remarcat în social media ca „povestitor, sfătuitor și educator de stil”. Noi i-am zis personal shopper cu povești.

Cum a început aventura ta de personal shopper?
Eu m-am autointitulat „povestitor, sfătuitor, educator de stil”. Treaba asta pe care o fac acum o văd, mai degrabă, ca pe o muncă de mentorat, cu mai multe paliere, menite toate, să compună un ansamblu armonios dar, mai ales, coerent și în acord cu adresantul.
Este importantă o analiză corectă și cinstită, ca să știm exact pe ce construim.

A început prin conștientizarea faptului că prietene, colege, cunoștințe, îmi cereau părerea: cum să se tundă, ce culoare să își vopsească părul, mă întrebau unde merg eu la manichiură, ce cred despre parfumul cutare, ce să poarte la un eveniment, cu ce să combine anumite piese sau mă rugau să le însoțesc la cumpărături. Apoi am început să constat că sfaturile mele, odată urmate, au avut impact pozitiv.

În plus, am remarcat singură transformarea la persoane care, fără să mă întrebe direct, prindeau din tips-urile mele și își afișau noul stil fie în sutele de poze din social media, fie în viața reală. Chiar dacă nu spun sau admit, eu sesizez schimbarea lor și îmi recunosc influența.

Acum mă ocup de imaginea câtorva persoane, reușind, cumva, să le sfătuiesc astfel încât să fie potrivite cu împrejurarea, activitatea, stilul
de viață, personalitatea lor. E cam ca atunci când un arhitect/interior designer amenajează o locuință.

E, mereu am făcut asta cu locurile în care m-a purtat viața, acum o fac cu oamenii. Nu produc clone ale mele, suntem tipologii, persoane diferite.

Este o bucurie să constat că, deși unele persoane nu vorbesc despre faptul că sunt sfătuite, urmează niște sfaturi și idei. Nu este deloc degradant să apelam la cineva care ne-ar putea ajuta. Este ca și cum eu m-aș tunde singură, deși știu să țin un foarfece în mână.

Iar despre coafor, manichiură, machiaj, masaj, antrenor vorbim, dăm recomandări cui ne întreabă, considerând normal să nu ne pricepem. În timp ce, despre mentorul de stil, etichetă, maniere, organizare, ținem secret, ca și cum faptul că nu suntem pricepuți la asta ne-ar defini ca primitivi. Nimic mai greșit.

Unii oameni pur și simplu nu știu ce să aleagă, cum să nu irosească ce au. Eu îi sfătuiesc pe oamenii mei ce să achiziționeze, în ce să investească, pe ce să nu cheltuiască. Consider că am o oarece educație financiară, ceva viziune și un fler care mă ajută să fiu pragmatică și eficientă cu banii oamenilor, că am un simț al proporțiilor, ochi bun și ușurință în asta, fără a avea o școală de design.

Iar atunci când cineva spune, cum mi s-a întâmplat azi, ”am văzut-o pe X., e schimbată în bine”, iar tu știi că tu ești în spatele noii imagini,
devii încrezătoare că faci bine ce faci.

Care a fost prima ta sursă de inspirație în materie de stil?
Mama. Mi-o amintesc mereu dichisită, mergând la școală, la elevi, ca scoasă din cutie. Îmi amintesc cum, fiind în excursie în Germania
(prin anii ‘70), mama și-a cumpărat niște nasturi aurii, bombați, lucrați filigran, pe care i-a montat la un deux-piece pe care și l-a făcut la
croitoreasă, la întoarcere.

În fiecare duminică mergea la coafor (odată, nu mai știu de ce, n-a ajuns la coafor, iar atunci când tatăl unui elev și-a întrebat copilul, a doua zi, ce-a făcut la școală, acesta i-a raportat părintelui că „tovarășa astăzi nu era coafată” 😀 ).

Așadar, am crescut cu o mamă elegantă și preocupată de felul în care se prezintă. Fiind învățătoare într-un oraș mic, era cunoscută și a avut
posibilitatea să „facă rost” de lucruri care se găseau rar spre deloc: am avut fustă de piele, pantofi Guban, cojoc, bluză de buclee, cardigan Shetland, astea reprezentau luxul pe când eram eu studentă.

Mai apoi, plecând în Kuwait, am avut acolo catwalk în mall-uri, la restaurante, peste tot. Toată lumea se îmbrăca frumos, exista o grijă exacerbată pentru asta, iar la magazine vedeai tot ce era mai nou pe planetă și te puteai inspira. Am avut noroc, m-am cizelat, m-am rafinat. Însă am credința că mereu am avut și un instinct care mi-a zis ce și cum să fac.

Ești genul femeii active, care ne inspiră. Cum reușești să baletezi cu grație între storytelling, stil și evenimente?
Haide să zicem lucrurilor pe nume: în curând împlinesc 59 de ani; nefiind încă pensionară, nu mai sunt însă o femeie tânără, ba chiar mă
apropii de senectute.

Mereu am fost o persoană activă, toată viața am muncit mult.

După ce am colaborat cu școli private, anul trecut am decis să mă opresc. Dar nemaifiind nici într-o structură lucrătoare cu program, aveam totuși nevoie de proiect, leneveala nu este starea în care să pot sta mai mult decât pentru odihnă.

Așa s-a născut blogul „www.Askofelia.com”, storytelling-ul devenind, atunci când am ales să nu îmi mai ascund suferința și traumele, declarația mea de putere. Mesajul meu este acela că, dacă eu, un om obișnuit, am răzbit și sunt aici, poate oricine, fiecare este bun la ceva.

Stilul? Chiar cred că asta o fac cu ușurința cu care un om talentat la muzică sau la pictură, cântă sau pictează. Nu știu nici eu cum o fac, însă îmi dau seama că mereu am fost nițel ”outside the box”. Asta și fiindcă nu îmi place și nu vreau să fim la fel (îmbrăcate la fel, parfumate la fel, tunse la fel) și mereu am ”spart” cu ceva tiparele.

Evenimentele? Nu aș putea spune că sunt o mondenă. Merg la concerte la filarmonică, la spectacole de operă, teatru, uneori și la festivaluri.

Am avut privilegiul să fiu invitată la unele evenimente mondene, prin grija unor prieteni care mă îndrăgesc și știu că nu se fac de râs cu mine , însă invitații directe, la evenimente importante, pentru că aș fi eu „cineva” pe scara socială, mai degrabă am primit în străinătate, la recepții la ambasade, baluri, etc.

Nici nu îmi doresc să fiu peste tot, nu rezonez cu tot ce se desfășoară în oraș, merg acolo unde știu că pot zâmbi și veni acasă cu bucuria că am întâlnit oameni cu care mă asemăn.

Povestește-mi despre experiența Kuwait. De ce ai plecat de acolo? Cu ce lecții te-ai întors?
Eu am plecat în Kuwait ca să trăiesc cu soțul meu, care plecase cu un contract guvernamental, cu scopul să adunăm bani pentru un apartament al nostru.
Am clădit acolo o gospodărie, realmente de la lingură și dulap de plastic cu fermoare.

Am învățat cât de cât engleză, cât să pot merge singură în afara casei, apoi am lucrat la o firmă obscură de cosmetice, pentru că, oriunde aplicai, te întreba unde ai mai lucrat în Kuwait. Era un cerc vicios, nu puteai lucra din cauză că nu ai mai lucrat.

Acolo m-a recomandat o amică, a girat pentru mine la patron. Apoi am făcut cursuri de skin care, make-up, manichiură/ pedichiură, coafură, asistent manager și am purces la interviuri.

Am făcut skin-care în trei saloane, am fost manager în toate trei, apoi am lucrat ”home service” pentru familia regală și prietene ale ”protectoarei” mele, Sheikha Maraheb al Sabah.

Când am depistat că am cancer, m-am oprit. Atunci când m-am făcut bine, eram un alt om. Voiam altceva. Să fac ceva cu educația mea academică, să las urme, să ajung la oameni. Deja limba engleză nu mai era o problemă, cât timp am făcut pauza de boală am învățat-o bine.

Am lucrat întâi ca teacher assistant, apoi, după câțiva ani, în care am pus nu doar umărul, ci și cărămizile la temelie și la construcție, am devenit profesor în Catedra de Design & Technology la The British School of Kuwait, o școală te top, în care m-am simțit ca peștele în apă. Acolo am fost fericită, fiindcă vedeam că pot, vedeam și că alții văd că exist, că pot, că fac bine. Ăsta a fost motorul isprăvilor mele ulterioare.
Noi nu am emigrat în Kuwait, nici nu ar fi fost posibil. Nu am vrut să emigrăm, altfel am fi fost de mult în Australia sau în Canada.

Așa a fost viața noastră, ca mereu să intervină ceva care să nu ne lase să venim acasă: ba nevoia să câștigăm ca să ne cumpărăm cele necesare, apoi boala mea, apoi iar nevoia de bani, apoi boala soțului meu, care făcea dializă.

Noi ne calculaserăm să ne întoarcem în 2017, el să facă o firmă de consultanță, eu un after-school. Am fost acolo 19 ani, o viață de om; aici, cu dosarele noastre medicale și la vârsta noastră, fără nici o ancoră, unde se schimbase aproape totul, am fi fost asistați social; iar acolo am muncit, ne-am plătit aceste nevoi medicale (care sunt subvenționate pentru cetățenii lor, nu pentru expats), ducând o viață activă și normală, în limitele impuse de job, dializă, recuperare, etc.

M-am întors la un an după ce soțul meu a murit. Nu m-am întors imediat, întâi de toate pentru că aveam un job stabil, unde eram respectată și, oricum, era în timpul anului școlar și apoi pentru că școala rămăsese singurul punct de stabilitate, singurul palier al vieții mele pe care nu trebuia să-l soluționez atunci, în degringolada din viața mea. Așa că am început încă un an, dar a fost ultimul.

Voiam să mă întorc „la bază”, acolo oricum era un provizorat, așa că l-am scurtat și am decis să-mi iau „one way ticket”.

Cu ce lecții m-am întors? Eu am devenit alt om, acolo. Un om conștient de el, un om mulțumit, relaxat. Dar și un om debusolat, cu un soi de
candoare, fără orgolii mari, optimist, dar prudent.

Am învățat toată viața, nu numai din școli, ci din toți oamenii, din toate locurile, din toate experiențele, bune și greșite. Acum chiar cred că îmi datorez să am grijă și de mine și de ce vreau eu; să fac ce îmi place și mi-e drag, să nu fac ce mă chinuie, mă apasă, mă încarcă negativ.

De ce ești mândră?
Chiar dacă nu m-am priceput niciodată să produc profit material, îmi place să cred că produc un profit social, că fac ceva pentru a crește comunitatea, societatea. Așadar, mă consider și eu un fel de antreprenor, în felul meu. Oamenii evită să se devoaleze, mai ales în public.

Mai grav e că nu se devoalează nici cu ei înșiși. De aici cred că apar crizele. Eu mi-am depistat și analizat și punctele bune și cele slabe, iar asta mă ajută să pot să-mi apăs butonul ăla de pre-criză, înainte să apară o criză. Astfel, am devenit un om mai bun, mai organizat, mai mulțumit.

Revenită după mulți ani într-un Iași schimbat, cu oameni schimbați sau străini, la o vârstă la care nu mai contezi pe piața muncii (mai
ales dacă nu ai fost parte din ea), femeie singură, vulnerabilă, cu panici, cu totul nou, faptul că am reușit ca, având în portofoliu doar reputația și
educația mea, să fac din Ofelia un „brand” care să însemne calitate, seriozitate, nu-i de ici de colo. Chiar simt că îmi pun amprenta, fără a avea
pretenția că sunt ceea ce se poate numi un „influencer”.

Iar acest interviu este, și el, un motiv de mândrie personală.