"Belle de Jour" este un film despre sexualitate nu despre sex

„Belle de Jour: este un film despre sexualitate nu despre sex. Mai exact despre cunoașterea lumii prin trăirea sexualității. Filmul încununează suprarealismul cinematografic, tot așa cum „Procesul” lui Orson Welles din 1961 este punctul culminant al expresionismului.

Paradoxal, dar ambelor curente estetice le-au trebuit decenii să aștepte maturizarea motoarelor creatoare la doi giganți ai artei filmului pentru a fi reprezentante plenar. Recunosc că în percepția acestui film informația estetică, deci gradul de cultură al spectatorului, joacă un rol important. Nu poți percepe corect, nu poți așeza la locul potrivit în propria memorie senzitivă această peliculă, fără să ai niște date. Și aici intervine rolul criticii, al „introducerilor” pe care mai toate cărțile serioase le au înaintea textului propriu-zis. De ce? Pentru că filmul lui Luis Buñuel este unul special.

Suprarealismul ca idee și stil emerge dintr-un manifest. (Nu cel Comunist) ci al lui Bréton (1924 – Manifest des Surrealismus) care încerca în plan estetic să integreze ideiile lui Marx, Rimbaud și Freud. Primul film surrealist îi aparține tot lui Buñuel (la care a lucrat și Dali): „Câinele andaluz” 1929. Filmul din 1967 este un fel de finisare a acestuia.

Al doilea lucru care trebuie cunoscut pentru a percepe corect filmul, este anul de producție, amintit mai sus și locul apariției: Paris. Opera cinematografică apărea într-o piață artistică în care personalitatea creatorului juca rolul principal. Noul val francez domina în prestigiu (Godard, Truffaut, Resnai), dar marile nume erau, pe lângă Buñuel, Bergman, Welles, Wajda, Pasolini, Antonioni sau (mai ales) Fellini. Deschiderea maximă a filmului către construcția estetică prin implicare socială, dar și prin desăvârșirea mijloacelor de expresie, era vântul care bătea cel mai tare peste lumea filmului în acel an (Tarkovski realiza, tot atunci, încă neștiut și cu mari probleme de cenzură, „Andrei Rubliov” – capodopera absolută a filmului până în această clipă).

„Belle de jour” are o falsă narațiune, ușor melo, ușor film noir, dar o structură onirică perfectă, adecvată modalității de expresie. În fapt, filmul nu ne spune o poveste decât la nivelul primar, terestru, trivial. Dacă e să te iei după plot (rezumatul acțiunii), pelicula pare de o banalitate ucigătoare: Severine, soția unui medic înstărit, are tot felul de fantezii perverse pe care și le satisface într-un bordel, ocazie cu care îi distruge viața bietului soț. Numai că artistul Buñuel nu este unul „moral”, ci unul cu maceta în mână. Modul lui de abordare al realității este cel al sfâșierii cortinelor ipocriziei, complezenței, automulțumirii. Buñuel nu vrea să fie aprobat, el vrea să stârnească, să mute prin repulsie morală stâlpii eticului psihic.

Restul articolului poate fi citit pe CATCHY.