„Am ales meseria asta pentru că iubesc lumea. În tot ceea ce facem, ne străduim să descoperim adevărul, să surprindem lumea în care trăim, în cel mai autentic mod cu puțință”, declara Mitică Popescu, actorul adulat de toți cei care l-au urmărit în filme sau din postura de moderator TV.
Discret cu viața personală, actorul vorbea puțin despre momentele care i-au pus inima la încercare. Moartea femeii iubite sau ororile trăite in închisorile comuniste sunt doar câteva dintre clipele care au umbrit cei 86 de ani de viață a lui Mitică Popescu, însă el a înfruntat totul cu zâmbetul pe buze.
Respectul pentru meseria aleasă este acum o lecție lăsată moștenire generațiilor tinere de actori
Mitică Popescu, modest, nespectaculos, cu o tipologie de om simplu, îşi făcea conştiincios datoria pe scena Teatrului Mic şi prin rolişoare de film şi televiziune. În schimb, soţia lui, Leopoldina Bălănuţă, se impusese deja de câţiva ani buni, aşa că în mod tacit era considerat „domnul Poldi Bălănuţă”.
Marea răsturnare s-a produs în 1977, când Mircea Daneliuc l-a distribuit într-unul dintre puţinele sale spectacole de teatru: „Emigranţii”, de Slavomir Mrozek. Tulburătorul său tandem cu Ştefan Iordache l-a propulsat instantaneu la statutul de mare actor pe care, de-atunci, nu l-a mai părăsit.
Chiar dacă în ultimii ani rolurile de valoare l-au ocolit, oferindu-i-se mai mult nimicuri, Mitică a rămas unul dintre acei actori pur şi simplu incapabili să joace prost.
Din afara scenei era acel prieten cald şi charismatic, cu care chiar şi necunoscuţilor le era drag să stea la prima halbă de bere, scria Cinemagia în 2013 despre marele actor.
Cu Moromeții, Mitică reia tipul său de rol predilect: celebrul Cocoşilă al lui Marin Preda, ţăranul sfătos şi isteţ care-i dă replica robustului Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), mereu cu o vorbă de duh şi un zâmbet ironic, în contrapunct cu vitregia unei epoci tulburi şi frământate.
Cele mai importante roluri în film ale lui Mitică Popescu
Gustul şi culoarea fericirii (1978 – Felicia Cernăianu)
Al şaptelea rol al lui Mitică pe marele ecran a fost şi cel dintâi principal, simultan cu consacrarea lui definitivă în teatru. Din păcate, filmul era extrem de slab, dar nu din vina realizatorilor. Mitică acceptase rolul găsind în scenariu resurse consistente, despre adevăruri crude din viaţa de zi cu zi a „oamenilor muncii”, dar cenzura impusese nivelări drastice, înscriind totul pe o linie amorfă şi sălcie – pe care Felicia Cernăianu, o excelentă documentaristă de la Sahia aflată aici la singurul ei contact cu filmul de ficţiune, n-a mai reuşit s-o recupereze dramatic. Au rămas câteva secvenţe reuşite, unele cadre de o mare frumuseţe plastică, şi axul central al rolului lui Mitică – un personaj sensibil şi uman, prins în angrenajul unei societăţi unde nu avea puterea să se adapteze.
Clipa – 1979 – Gheorghe Vitanidis
Secundar ca întindere dar consistent şi important ca pondere, Năiţă Lucean al lui Dinu Săraru releva, cu ajutorul lui Mitică Popescu, resursele de înţelepciune ale ţăranului român – aici, mai ales în ipostaza de răzvrătit şi, apoi, deţinut politic: un autentic ecou, plin de personalitate, al lui Dumitru Dumitru (marele Gheorghe Cozorici) atât ca personaj, cât şi în planul actoriei.
Vânătoarea de vulpi – 1980 – Mircea Daneliuc
Acelaşi Năiţă Lucean a mers mai departe, în timp precum şi în profunzime, devenind protagonistul unuia dintre cele mai bune filme ale lui Daneliuc – ecranizarea romanului „Nişte ţărani”. În cuplu cu Valeria Seciu (în magistralul conte-emploi al Genicăi, nevasta rurală înăsprită de vicisitudinile vieţii la ţară în condiţiile dramatice ale colectivizării), Mitică portretiza dimensiunea tragică a ţăranului român care, strivit sub vremuri, oscilează între păstrarea verticalităţii morale şi conformismul necesar pentru a-şi apăra familia. Imediat după aceea, subiectul şi rolul au fost preluate în dramatizarea aceluiaşi roman de către Cătălina Buzoianu, pe scena Teatrului Mic.
Lumini şi umbre (1981 – Andrei Blaier, Mircea Mureşan, Mihai Constantinescu)
Popularul serial de la începutul anilor optzeci, care oscila mereu între substanţă şi clişee, între complexitatea scenariului şi neglijenţele regizorale, între consistenţa creaţiilor actoriceşti şi simplismul formatului filmic de televiziune, i-a dăruit lui Mitică Popescu unul dintre cele mai interesante roluri ale carierei sale: „Împăratul”, fiul rătăcitor al familiei din centrul acţiunii, un om inteligent şi plin de resurse care, în condiţiile vitrege din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a devenit liderul din umbră al bandelor infracţionale din oraş. Anti-eroul său combină empatia cu lipsa de scrupule, umorul şi cruzimea, farmecul cuceritor şi versatilitatea angoasantă.
Înghiţitorul de săbii (1981 – Visarion Alexa)
Din nou un personaj secundar/principal: sergentul care, în secvenţa finală, îl provoacă pe „Maistru’ Michel Gherlaş” să-i înghită sabia, provocându-i moartea. Unul dintre cele mai percutante roluri negative (dar lipsite de orice schematism) ale lui Mitică, finalizând aroganţa limitată a militarului (temă centrală a întregului film, dezvoltată anterior de către George Constantin în secvenţa pivot a chefului ofiţerilor) care, menit să-şi apere compatrioţii civili, sfârşeşte prin a-i ucide. Se remarcă în special unda de umanitate care răzbate prin rânjetul lui strepezit şi suficient în momentul când, începând să înţeleagă că a mers prea departe, îşi recuperează arma însângerată şi se retrage ca un laş, lăsându-l pe eroul condamnat să-şi dea sfârşitul între vitele care au invadat păşunea.
Stranietatea aspră şi dizarmonică din trăsăturile uşor caricaturale ale lui Mitică Popescu s-au combinat cu inepuizabilele sale resurse de compoziţie şi expresie
Glissando (1984 – Mircea Daneliuc)
La fel de straniu şi neliniştitor ca întregul film, nebunul cu apucături marţiale ale lui Mitică Popescu reprezintă o imagine cvintesenţială a lumii delabrate pe care Daneliuc a plasat-o în ambianţa interbelică, dar şi cu trimiteri clare spre contemporaneitate. Mişcărilor lui agresiv-dezordonate de pe stradă, stârnind amuzamentul crud al celor din jur, li se opune contrapunctul secvenţei din baia publică, unde zâmbetul sarcastic devenit deja de ani buni o marcă a fizionomiei lui Mitică sugerează un filon de luciditate nebănuită, ascunsă sub masca demenţei.
Sper să ne mai vedem (1985 – Dumitru Dinulescu)
Altul dintre puţinele roluri principale ale lui Mitică Popescu, şi din păcate tot într-un film neînsemnat: o poveste poncifă din lumea satului socialist, având măcar meritul de a-i oferi marelui actor şansa de a construi un primar cumsecade şi plin de umor, care ştie să rezolve cu o vorbă bună toate problemele clişeaticei lupte între bine şi mai bine, proprie filmelor din ultimii ani ai regimului comunist.
Secretul armei secrete – 1988 – Alexandru Tatos)
Stranietatea aspră şi dizarmonică din trăsăturile uşor caricaturale ale lui Mitică Popescu, combinată cu inepuizabilele sale resurse de compoziţie şi expresie, se suprapun perfect peste contextul în care evoluează personajul său în acest insolit film dinspre finalul carierei lui Tatos – o imagine caricaturală a anomiei comuniste, sub masca unui basm bizar în cheie satirică.
Moromeţii (1988 – Stere Gulea)
În cel mai bun film al lui Stere Gulea, punând o notă discordantă, prin calitatea sa, pe fundalul amorf al cinematografiei româneşti de la sfârşitul anilor optzeci, Mitică reia tipul său de rol predilect, impus încă de la Năiţă Lucean: celebrul Cocoşilă al lui Marin Preda, ţăranul sfătos şi isteţ care-i dă replica robustului Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), mereu cu o vorbă de duh şi un zâmbet ironic, în contrapunct cu vitregia unei epoci tulburi şi frământate.
Cel mai iubit dintre pământeni – 1993 – Şerban Marinescu)
Deşi pornit cu stângul sub aspect scenaristic, în secvenţa de deschidere a filmului (complet neverosimilă în ceea ce priveşte procedurile Securităţii în obsedantul deceniu), personajul lui Mitică Popescu se sublimează la a doua apariţie, când securistul complet amoral de la început este umanizat tardiv, pe patul de spital unde-şi aşteaptă pedeapsa divină – până la care, însă, are de suportat confruntarea cu soţia (Mariana Mihuţ) şi fiul pe care şi i-a traumatizat definitiv. Regăsim aici două dintre chipurile tipice ale lui Mitică: în prima mişcare, sarcasmul fermecător pe sub care se simte colcăiala dezumanizării, iar în cea de-a doua, vulnerabilitatea sfâşietoare a omului prăbuşit nu numai în moarte, ci şi în umilirea supremă.
În ianuarie, 1998, când Poldi apărea pentru ultima oară în faţa publicului, dormindu-şi somnul de veci pe scena Teatrului Mic, în ambianţa sonoră a propriilor ei recitaluri, Mitică, împietrit de durere, mărturisea că, în urmă cu scurt timp, cei doi mari actori şi soţi de nedespărţit îşi spuneau unul altuia: „Eu numai pe tine te am… Şi eu, pe tine… Fără tine, ce m-aş face?”
Pe aceeași temă
Citește mai multe
