Bogdan Dincă, fotograf Documentaria: „Mi-ar plăcea ca ai mei copii să aleagă un mod de a câștiga bani care să-i țină vii, autentici, cum noi am descoperit mult mai târziu că putem munci”

Bogdan Dincă este unul dintre fotoreporterii documentaria.ro, un proiect vizual independent care arată publicului ceea ce nu poate vedea în presa clasică.

La capătul unui an în care am trecut cu toții prin pandemie, documentaria.ro publică o arhivă prin care putem cu toții să vedem cum s-au adaptat oamenii, cum au evadat din discursurile alarmiste ale presei mainstream și cum și-au găsit forța de a trece de anxietate și neputință, de spaima de moarte și de a-i pierde pe cei dragi.

Mai mult decât atât, Bogdan Dincă se află în propriul proces de a se descoperi, un proces de meditație lung, anevoios și dureros, dar la capătul căruia îl așteaptă ceea ce zice el că înseamnă omul autentic, omul viu.

De ce ai făcut Documentaria?

Bogdan Dincă: Eu am început să fac fotografie prin 2005 și am avut norocul să întâlnesc niște oameni foarte buni, Mihai Vasile, care era atunci editor foto la Mediafax, pe Andrei Pungovschi, iar ei mi-au dăruit cred, pasiunea pentru foto-jurnalism.

Am început să lucrez pentru Mediafax, am semnat câteva foto-reportaje și pentru niște publicații, dar ușor-ușor a trebuit să mă duc spre zona mai comercială, fiindcă din foto-jurnalism și din fotografie documentară este foarte greu să-ți plătești facturile.

Era un compromis necesar pe care trebuia să-l fac, așa că m-am orientat spre fotografia de familie, lucru care îmi plăcea, nu pot nega.

Planul meu era să folosesc ce câștigam astfel și să-mi finanțez pasiunea și căutările în zona foto-reportajelor. Dar acest gând s-a dovedit a fi o capcană, fiindcă evenimentele de familie îmi ocupau foarte mult timpul și nu-mi rămânea spațiu mental pentru a gândi alte proiecte.

Așa a apărut gândul că aș putea să cresc un proiect dedicat pasiunii mele și să creez un grup, de oameni ca mine, cu aceleași interese, idei, motivație.

Am început Documentaria prin 2016, am reușit să găsesc o finanțare din partea reprezentanței Comisiei Europene din România, bani cu care trebuia să producem niște materiale legate de recomandările de țară pe care Comisia Europeană le face României.

A durat vrei doi ani de zile până ne-am închegat ca grup, fiindcă începusem colaborarea nu doar cu fotografi, ci și cu jurnaliști, sociologi, antropologi, iar acum suntem în formula: Andrei Pungovschi, Mircea Reștea, Adrian Câtu, Ioana Moldovan și cu mine. A mai fost cu noi și George Popescu, Poque, care, din păcate, nu mai trăiește.

De ce a durat atât și cum s-a coagulat acest grup?

Bogdan Dincă: Probabil că aceasta este dinamica organizațională. Cred că este normal să se întâmple asta într-un grup, să vină, să plece oameni. Dar ce am descoperit atunci despre mine este că mi se pare complicat să coordonez un grup foarte mare de colaboratori, așa cum eram noi la început. Așa că am decis să renunțăm la infograficele pe care le aveam la început, la a-i implica pe sociologi, pe antropologi și să ne orientăm doar pe fotografie documentară.

Care e mesajul pe care îl duceți voi în lume?

Bogdan Dincă: E greu de spus așa în câteva cuvinte, într-un dialog. Dacă mă gândesc la misiunea mea sau la ce-mi doresc acum este să fiu un martor lucid, care aduce oamenilor adevărul așa cum îl percepe el atunci. Nu-mi propun să schimb lucruri, doar cât să aduc publicului ceva la care el nu are acces, fie că vorbim de un protest sau de viața unui om care întâmpină tot felul de dificultăți.

Sigur că și eu, ca noi toți, am convingerile mele politice, idei sau principii pe care încercăm să nu le lăsăm să pătrundă în muncă și încercăm să păstrăm fotografia cât mai obiectivă.

A existat anul trecut, cred, o mare discuție despre fotograful care a surprins un urs în agonie, fără să se implice și să încerce să-l salveze, lucru pe care o parte din publicul internațional i l-a reproșat. Ajunge să fie foarte complicat rolul acestui observator. Tu ce părere ai despre această neimplicare? Și dacă ție ți s-a întâmplat vreodată să te schimbe vreuna dintre situațiile la care ai participat?

Bogdan Dincă: Istoria fotografiei este plină de astfel de exemple. Cred că cel mai cunoscut exemplu este fotografia lui Kevin Carter, iar discuția în jurul acestui subiect a fost atunci foarte lungă și complexă. De altfel, Carter s-a și sinucis după câțiva ani, desigur, nu din pricina acelei discuții, dar s-a întâmplat.

Discuția este lungă, iar exemplele numeroase.

Cred că fiecare alege cum să-și facă treaba ca jurnalist, fotograf și am văzut și oameni care au ales să observe detașat, dar și oameni care au renunțat la misiunea lor de observatori și s-au implicat.

Eu am fotografiat foarte multe comunități vulnerabile, am întâlnit oameni cu nevoi tulburătoare, iar modul meu de a mă implica cumva în a le face mai bună viața, a fost să încerc ulterior să strâng niște bani, să strâng lucruri de care aveau nevoie și să le ofer ca donație.

Au fost cazuri în care am plecat de pe teren cu emoții copleșitoare. Îmi vine în minte acum ceva ce mi s-a întâmplat acum câțiva ani, când se discuta intens despre problema câinilor, iar eu trebuia să fac o documentare în niște adăposturi.

Condițiile pe care le-am văzut acolo m-au afectat în așa măsură încât nu m-am mai putut întoarce acolo și fotografia.

Ce era atât de apăsător? Cruzimea lucrurilor pe care le vedeai, neputința ta de a face ceva pentru animale? Fiindcă se zice că obiectivul camerei este o barieră bună pentru fotoreporter.

Bogdan Dincă: De cele mai multe ori, aparatul funcționează ca un filtru pentru emoție. Dar exact în cazul despre care îți spuneam, cred că nu mai era suficient, fiindcă din structura mea, mi-e imposibil să accept sau să asist la suferința animalelor. Iar asta am văzut acolo: suferință și neputință, iar asta m-a făcut să nu duc la bun sfârșit reportajul.

De ce ai ales să devii fotograf?

Bogdan Dincă: Nu cred că a fost o alegere rațională sau revelatorie. La acel moment lucram în IT, făcusem vreo 10 ani de consultanță în acest domeniu și era o slujbă care-mi plăcea și-mi aducea și destul de mulți bani. Dar mi-era clar că voiam să fac altceva și îmi doream mai multă independență și să atașez un sens și un scop muncii mele.

Atunci am simțit nevoia să mă apropii mai mult de viață, de realitate.

Am primit un aparat foto și am început să-l pun la treabă, iar asta m-a făcut să pricep cât de mult îmi plăcea acest rol. Pe teren mă simt foarte viu, e locul în care simt că trăiesc cel mai intens.

După un proces de vreo doi ani, am ajuns la această decizie: renunț la IT pentru freelancing în fotografie.

Te-a ghidat cineva?

Bogdan Dincă: Din fericire, da. Îți pomeneam mai devreme despre Mihai Vasile, cred că ultimul editor foto adevărat din România. Avea un simț fantastic pentru fotografie, iar el cred că a fost ghidul multor fotografi de la noi.

Apoi au fost și alții. Am început să particip la niște ateliere, la unul dintre ele l-am cunoscut și pe colegul meu, Andrei Pungovschi, care tocmai se întorsese de la studii în SUA. Mi-amintesc că eram undeva prin Timișoara și a trebuit să mergem pe teren.

Eram prin 2005, iar ce trebuia să facem noi atunci mi s-a părut cel puțin șocant: trebuia să mergem pe stradă și să batem la ușile oamenilor și să-i întrebăm dacă vor să fie fotografiați. Era ceva dincolo de nivelul meu de confort.

O dată ce am intrat în această lume, oportunitățile au început să apară.

Dar, ca să mă întorc la întrebarea ta, cel mai mult le datorez lui Mihai Vasile și colegilor mei de acum: Andrei, Ioana, Mircea, Adi. De la toți am învățat câte ceva.

E o meserie artistică, vocațională, care presupune, desigur multă muncă, disciplină, organizare. Dar, în esență, fotografia este despre a vedea o realitate tridimensională și a o transpune într-o bucată de hârtie bidimensională ce să le placă sau să impresioneze și pe alții. Cum ți-ai dat seama că ești pe drumul cel bun, că ai talent și că nu trebuie să te întorci în IT?

Bogdan Dincă: Despre vocație și talent în fotografie, ai dreptate. Dar cel puțin în contextul în care funcționează media independentă din zilele noastre cred că talentul, vocația și disciplina de a scrie și fotografia contează într-o măsură mai mică decât mă așteptam eu.

Acum este nevoie ca fotograful să aibă o multitudine de alte abilități la care nici nu m-aș fi gândit: marketing, social media, project management.

Aș îndrăzni să spun că degeaba știi să faci ce faci, dacă nu ai și aceste aptitudini, fiindcă nu mai vine nimeni din exterior să-ți aprecieze valoarea și gata: „tu ești extraordinar de bun, iar noi te vom plăti de acum înainte cât să nu te stresezi cu vânzarea muncii tale!”

În zilele de glorie ale presei scrise, existau roluri pentru toate aceste munci: fotograful revenea în redacție, preda materialele, iar de acolo cineva se ocupa să le pună în context, să le promoveze, să le vândă. Acum nu mai există oameni pentru fiecare nivel, ci le face fotograful. Cel puțin în media independente, într-un grup cum suntem noi, Documentaria.

Așa stând lucrurile, te-ai gândit vreodată să ieși din proiect, să faci altceva?

Bogdan Dincă: Nu. Sunt 15 ani de când fac fotografie, iar acum simt că încep să înțeleg mai bine munca asta. Tendința mea până acum a fost să mă concentrez foarte mult pe vizual, dar în ultimii ani și mai ales în anul acesta, am realizat că se petrece un proces pe care mi-e foarte greu să-l pun în cuvinte.

Cred că am învățat să stăpânesc mediul de expresie și acum aș vrea să mă concentrez mai mult pe subiect, pe temă, pe ce vreau să surprind. Să găsesc în lume acele lucruri pe care să le dau mai departe prin fotografie.

E un proces de transformare pe care l-am simțit foarte acut anul acesta.

Nu cred că m-aș întoarce la un job de birou doar obligat, probabil. Îmi place foarte mult libertatea freelancing-ului, care vine la pachet cu o grămadă de stres, dar tot mi-e greu să renunț la ea. Cred că această libertate este unul dintre cele mai de preț lucruri câștigate de mine.

Ce crezi că le lai copiilor tăi din această muncă? Ce crezi că vor primi ei din ea?

Bogdan Dincă: Nu știu ce vor lua ei, dar ce mi-ar plăcea mie să-și ia este exact această apropiere de viață, despre care vorbeam mai devreme. Nu vreau să mă înțelegi greșit, dar în munca dintr-o corporație, într-un birou, există multă artificialitate pe care este greu, de la un punct încolo, să o integrezi. Or, în orice muncă creativă, în fotografie, în locul ei vine multă trăire, autentic, viață.

Mi-ar plăcea ca ai mei copii să aleagă un job sau un mod de a câștiga bani care să fie aproape de viață, nu foarte artificial.

Ție ți-a dat cineva vreodată această lecție?

Bogdan Dincă: N-aș zice. Când aveam 18 ani și trebuia să aleg o facultate, ai mei m-au ghidat către ceva care să-mi aducă un job clar, din care să am un venit și să-mi fie bine.

E foarte multă nesiguranță și incertitudine în freelancing, oricare ar fi domeniul în care te afli. Iar filozofia de viață a părinților și bunicilor mei a fost să mă asigur că sunt cât mai bine înfipt într-un sistem care să-mi ofere niște bani.

Incertitudinea, neclaritatea și alegerile proprii nu erau neapărat în sistemul lor de valori.

Ca să înțelegi, eu am făcut facultatea de contabilitate, patru ani de zile și am terminat-o în 2000, dar nu am profesat niciodată. Dar am avut job-uri fixe.

De ce ai scris acest eseu în DOR. Arată ca o eliberare. Cum ai simțit că este momentul oportun să te dezvălui lumii?

Bogdan Dincă: A fost tot un proces, la debutul căruia nu-mi închipuiam că voi scrie acest articol.

Am avut o serie de fotografii care vorbeau despre niște povești despre meditație și mindfulness din care am făcut parte și voiam să le public. Și am început să scriu un text care să stea lângă ele. M-am așezat la masă și am început să scriu, iar ce a ieșit este o bucată din finalul textului publicat și care suna foarte confesiv.

Nu-mi imaginam că voi scrie astfel, am fost un pic șocat și mi-a trebuit să-l arăt cuiva care m-a îndemnat să scriu mai departe și să-l duc mai departe către Cristi Lupșa, editorul DOR. Iar Cristi mi-a dat ultimul impuls.

Nu știu cum a ajuns el la oameni, dar pentru mine a fost un proces terapeutic, mai ales că nu sunt un om al cuvintelor.

A fost un exercițiu de mare încredere să scriu aceste cuvinte și să le arăt și altcuiva.

Cumva, în ultimii ani, am simțit că trebuie să mă apropii de mine și să fiu cât mai autentic cu mine în modul în care mă arăt celorlalți. Nu am avut prea multe dubii să arăt varianta finală a textului, atunci când am ajuns la ea, fiindcă știam că eu sunt acela de acolo, din momentul în care am scris și mi-am asumat cu multă încredere și lejeritate publicarea.

De ce ai mers către meditație și nu ai încercat terapia, ca orice bucureștean ce simte această încărcătură emoțională?

Bogdan Dincă: Am făcut și terapie, dar ce m-a dus către meditație a fost o suferință, dacă pot să-i spun așa, foarte multe emoții care se revărsau după ani de zile în care eu nu am avut deloc această practică a identificării trăirilor mele. Mă simțeam ca o oală sub presiune.

Divorțul a fost cred elementul care a declanșat această nevoie, a dat capacul la o parte și mi-amintesc de atunci foarte multe zile și nopți în care simțeam că nu puteam respira. Nu eram nici pe departe funcțional, iar mintea și corpul meu mergeau absolut independent de mine. Așa părea. Și mi se părea că nu se termină niciodată.

M-am îndreptat cu disperare către orice instrument mi-ar fi dat șansa să ies de acolo. Așa că am citit niște cărți, am ascultat niște discursuri pe youtube, am întâlnit niște oameni și am găsit calea să ies din ce trăiam.

Dacă ne întoarcem la Documentaria și la anul acesta pandemic pe care îl trăim, te-aș ruga să vorbim un pic despre ce reflectă acest proiect, Un an în pandemie. Ce a scos din oameni acest lock-down?

Bogdan Dincă: Proiectul este inițiat de întreg grupul și suntem 6 oameni care au lucrat la el. Celor cinci oameni despre care îți povesteam mai devreme, li s-a alăturat și Lavinia Cioacă.

Cred că începutul pandemiei a fost pentru noi toți un șoc: au dispărut job-uri, totul era neclar, noi nu mai puteam ieși pe teren deci totul era tulburător.

Ușor, ușor am început să mișcăm lucrurile, am început să mergem pe teren, ne-am alăturat și noi eforturilor unor organizații care făceau eforturi de strângere de fonduri pentru spitale; Ioana Moldovan a plecat în țară cu o rulotă, care-i dădea o oarece siguranță, dar și prezența pe teren; Adi Câtu și-a fotografiat experiența personală, din casă, în izolare; Mircea Reștea a continuat să meargă pe Pirita, comunitatea de romi din Baia Mare, unde el fotografiază deja de câțiva ani; Andrei Pungovschi a găsit o modalitate foarte creativă de a continua și a ales să vadă lumea prin luneta mașinii. Deci, fiecare a găsit o modalitate de a continua ce știam să facem.

Prin luna iulie, după ce am realizat câte materiale avem deja, am aplicat la o bursă (este un obicei pe care ni l-am educat în ultima vreme, să aplicăm la burse și granturi) și am primit un grant de 5000 de euro care ne-a dat ocazia să creăm o arhivă cu toate materialele adunate în pandemie, așa încât oamenii să poată avea acces la ea ani mai târziu.

Ni s-a părut necesar să rămână undeva aceste mărturii despre primul an de pandemie în România, mai ales că în media mainstream accentul cădea dramatic, alarmist pe impactul asupra sănătății.

Așa că am creat această arhivă, cu ajutorul și al celor de la Inquam Photos, care cuprinde materiale de prin 42 de localități și care se concentrează pe viața de zi cu zi a oamenilor și cum s-a schimbat ea sau dimpotrivă.

Ce ați aflat, dacă rezumăm? Ce s-a schimbat, dacă s-a schimbat ceva?

Bogdan Dincă: Oamenii s-au adaptat, și-au găsit soluții. În primele luni de pandemie a fost absolut impresionant pentru mine să văd cât de mulți oameni s-au activat ca să ajute. Am stat 5 zile acasă și mă simțeam golit de orice energie, deprimat și îngrijorat de ce urma să vină. Apoi am ieșit pe teren și am văzut oameni care lucrau 12-16 ore zilnic să împacheteze echipamente medicale în propria sufragerie, pentru ca apoi să le expedieze prin curier în țară. Apoi vedeam oameni care mergeau prin comunități vulnerabile și împărțeau produse alimentare și de igienă. Această energie pe care o simți în cei de lângă tine nu are cum să te lase indiferent, apatic.