Bogdan Mirică: Din inima României rurale pe podiumul de la Cannes. Cum a ajuns un rebel al naturii să cucerească lumea filmului și cum a trecut de la publicitate la cinematografie

Și de unde vine asta cu filmul? Din copilăria alături de unchiul tău cool sau..?

Asta cu filmul s-a dezvoltat destul de organic pe parcursul acestor ani de publicitate pentru că eram destul de implicat și la curent cu ce se întâmplă în muzică, film și așa mai departe, iar filmul mi s-a părut că este demersul cel mai complex la care pot să mă angrenez. Prin complex vreau să spun foarte greu. 

De exemplu și acum mă gândesc dacă o să am vreo șansă să mă reprofilez și să devin psihoterapeut. Cred că e cam târziu să devin arhitect sau astronaut. L-am ales după complexitate, dar nici nu mă miră pentru că am uitat să-ți spun că în liceu am făcut informatică și sunt programator 😊.

Îți dai seama dacă erai programator acum?

Altfel stăteau lucrurile 😊

Să reușești în cinematografia românească mi se pare foarte greu. Cum să te bagi la așa ceva?

Când am dat la Jurnalism erau 12 pe loc. Când am ajuns în amfiteatru am fost pus în primul rând; la un moment dat m-am uitat în spate și am văzut că amfiteatrul acela gemea de oameni așa că m-am gândit imediat că trebuie să schimb mindset-ul: trebuie să mă uit doar în față și să presupun că doar cei de pe rând cu mine sunt contracandidații mei. Și cam așa fac cu tot. Dacă mă gândeam așa nu aș fi încercat, dar când m-am apucat termenii ecuației erau următorii: știu ce sunt și știu cât sunt dispus să muncesc pentru ce vreau să obțin. 

Restul e context. Că sunt o grămadă de greutăți, pârghii, obstacole, oameni, micro sabotaje, cumetrii, bisericuțe, whatever. Lucrurile astea există oricum peste tot. Cred că e mult mai greu să devii notar, din câte știu trebuie să moară unul ca să-i iei locul, aici măcar putem să trăim doi în același timp.

Cam asta a fost atitudinea. Îți pui ochelari de cal, te gândești la ce vrei și go for it.

Serialul Umbre a fost înainte de Câini, nu?

Am făcut întâi Bora Bora, un scurt metraj, apoi am făcut primul sezon de Umbre, Câini, al doilea și al treilea sezon de Umbre și acum Boss.

Umbre bănuiesc că ți-a asigurat un venit decent, cât să nu-ți pară rău că ai ales meseria asta, nu?

Înainte de Umbre am scris destul de mult. Am scris pentru Media Pro foarte multe proiecte, s-au făcut vreo trei. Eu am scris originalul Las Firbinți care era puțin diferit de ce s-a întâmplat, am scris vreo cinci, șase lung metraje, s-au produs vreo două, am lucrat ca scenarist vreo doi ani și jumătate. Pentru că mă frustram constant ca scenarist în interacțiunea cu regizorii, deal-ul a fost să mă lase să fac și eu unul al meu și așa am ajuns să fac Bora Bora.

Care a fost super apreciat, nu?

Nici nu-mi dau seama cum să apreciez aprecierea pentru că știu că într-o parte există festivalurile, într-o parte există publicul. Le respect pe amândouă, dar nu pot să le integrez organic în procesul meu creativ. Apreciez când cineva îmi spune ceva de bine, sau de rău, dar eu trebuie să-mi văd de treaba mea, până la urmă. E ok pentru ego, normal că te bucură, dar nu e o pârghie reală în procesul creativ, dimpotrivă, mi se pare că te poate momi într-o anume direcție, dogmatism, poți presupune că dacă a mers o dată, poate merge și a doua oară.

Aș vorbi puțin despre Câini. E altceva, când e să punem în antiteză cu filmele românești. Ai fost cel mai tânăr regizor român premiat la Cannes, nu?

Nu cred. Am fost cel mai tânăr director de creație în publicitate, nu cred că cel mai tânăr regizor. Eu oricum m-am apucat de film la 30 de ani, când alții erau deja pe baricade. Corneliu Porumboiu cred că era mai tânăr decât mine când a fost premiat la Cannes, eu sunt bătrân.

Ce se simte acolo la Cannes?

Ce se simte la Cannes cred că a fost foarte bine sintetizat în vorbele lui Radu Muntean, pe care mi le-a spus când ne-am întâlnit întâmplător la o petrecere: „Băi e bine aici, e frumos, bucură-te, dar nu o lua ca și cum e un reper pentru tine. Vezi lucrurile pentru ceea ce sunt”. Nu știu ce să zic. Mie îmi place foarte mult să muncesc, nu-mi place foarte mult să…

Ți-e rușine să fii lăudat…

Nu, nu. Dar nu-mi place să fac paradă cu munca. Pentru mine marele trip de adrenalină nu o să fie la premiera filmului, ci a fost tot procesul de facere a filmului: trezitul la 4 dimineața, întâlnitul cu echipa la micul dejun în corturi și apoi plănuitul filmării, discuțiile cu actorii, problemele care apar, toate astea mă motivează pe mine. Restul sunt niște bonusuri care sunt foarte bine venite când se întâmplă, când nu se întâmplă te pot destabiliza puțin pentru că te întrebi: „Oare ce am făcut greșit?”, pentru că tot timpul ne evaluăm prin prisma celorlalți. Cred că sunt suficient de berbec încât să las lucrurile acestea să mă bombardeze, dar nu să mă afecteze real.

La Cannes e un spectacol, te simți mic – când am fost erau și Mungiu și Puiu în competiție și am văzut cât de respectați erau, probabil mai respectați ca în țară – și mi s-a părut și un pic de bubble. Oamenii care vin acolo, regizorii, sunt reali, filmele sunt reale, dar în spatele chestiei ăsteia e un mecanism foarte mare pe care nu-l înțeleg foarte bine încât să vorbesc despre el.