Bogdan Mirică: Din inima României rurale pe podiumul de la Cannes. Cum a ajuns un rebel al naturii să cucerească lumea filmului și cum a trecut de la publicitate la cinematografie

Te-aș întreba care dintre regizorii noștri îți place și te inspiră, dar nu cred că o să-mi răspunzi…

Pot să-ți răspund. Îmi plac unele filme – nu toate în mod egal -, dar îmi place foarte mult libertatea în care a ajuns Radu Jude. Faptul că este ludic, că riscă, că se duce dintr-o parte în alta, încearcă foarte multe forme, toate presărate cu personalitatea lui. Asta nu înseamnă că toate filmele lui îmi plac la nebunie. Cred că mai mult decât filmul apreciez demersul din spate al omului și oricând m-aș uita la un film imperfect, dar curajos și original, decât să mă uit la un film care este perfect, dar care pare o ciorbă reîncălzită. Pentru mine filmul e și o chestie de curaj. De fapt arta în general mi se pare că deschide drumuri și e menită să ridice întrebări, nu să fie dogmă și să dea răspunsuri.

Citeam undeva că pentru Câini te-ai inspirat foarte mult din copilăria ta, iar trailerul de la Boss spune că e inspirat dintr-o poveste reală. Ai putea să-mi explici puțin aceste două surse de inspirație?

La Câini m-am inspirat foarte mult din copilărie, dar nu la modul factual, ci copilăria pe care mi-am retrăit-o printr-o lentilă nostalgică, încercând să-mi recuperez emoțiile de pe vremea în care eram la țară la bunică-mea unde, e adevărat că am asistat la niște secvențe violente și pe care le-am metabolizat într-un fel. Odată cu trecerea timpului am rămas cu o senzație din asta de violență primordială care mocnește în elemente, nu numai în oameni. Mi s-a întâmplat să văd ceața ridicându-se dimineața de pe un lac și să-mi aduc aminte de violența aia din copilărie care era foarte arbitrară, imprevizibilă în desfășurarea ei. Am văzut câteva chestii, dar ele nu sunt punctual recuperate în Câini.

Cumva asta s-a întâmplat și cu Boss. Felul în care scriu e unul mai degrabă intuitiv, plec de la niște emoții puternice. 

Fac o mică paranteză: Nu știu cum e pentru alții, dar în mod normal faci un film la 3-4-5 ani. Ca să fii onest cu tine (cel puțin așa e la mine), pârghiile sunt emoționale mai degrabă decât raționale. Dacă am o emoție puternică acum, șansele sunt mari să o am și peste trei luni, sau măcar să știu despre ce e vorba. Pe când o idee se poate altera. Atunci scriu pornind de la un nucleu emoțional, încercând să transmit o formă de emoție, e clar că am niște laitmotive care nu țin de o anumită direcție dramaturgică, ci mai degrabă țin de personalitatea mea. 

Hai să vorbim despre Boss. Te-aș lăsa pe tine să-l prezinți…

Boss a pornit de la un vis pe care l-am avut acum opt ani, în care participasem împreună cu alți trei bărbați la un jaf, scăpaserăm, era totul bine și eram undeva pe autostradă, ploua torențial, lumina era albastră și am avut revelația faptului că nu contează că a reușit jaful, ci ce e mai important este că din punctul acela până la finalul vieții o să mă uit încontinuu peste umăr de frică să nu fiu identificat, prins și pedepsit. Când m-am trezit aveam o senzație viscerală de frică și de anxietate care a stat cu mine zile întregi, nu puteam să scap de ea și m-am gândit atunci că aș putea să fac ceva cu chestia asta.

Mi-a dat poziționarea temporală și am zis: „Dacă fac un film care se petrece după jaf și văd ce se întâmplă atunci cu un om care începe să devină paranoic că i se întâmplă lucruri?”.

Un alt lucru este stilistica. Pentru că atunci când m-am trezit aveam în cap mirosuri, culori și texturi și pornind de la asta am dezvoltat cum vreau să fie și am realizat că mă duceam spre noir: „Ok, atunci mă folosesc de lucrul acesta”.

Mi-a mai dat o chestie visul și anume raportarea dintre mine și șeful grupului. Aveam senzația clară că mă domină din punct de vedere biologic, social, din perspectivă darwinistă și mi-am propus să-l domin pe omul care mă domină. Mi s-a părut că ăsta e un exercițiu care are în el ceva aproape aritmetic de cum poți să-ți păcălești propria biologie ca să domini o persoană care te domină. Și de aici mi-a venit o altă componentă a filmului, structura asta foarte concretă, carteziană a psihologiei personajelor. Mi-am dat seama că vreau să construiesc niște personaje negative care nu sunt victimele propriilor patologii, cât mai degrabă niște oameni super inteligenți care au algoritm de funcționare socială. Ceea ce, bineînțeles, dintr-o anumită perspectivă sunt psihopați. 

La câțiva ani după ce am visat, peste asta, m-a lovit o știre că a fost un jaf în Munții Gutâi, în 2009, care a fost super spectaculos din tot ce am citit și am văzut și niște interviuri cu Ioan Ursuț care era super articulat și cu o privire clară – ceea ce mi se pare înspăimântător. Omul, între timp s-a sinucis în pușcărie, dar pe scurt, am urmărit îndeaproape tot ce s-a întâmplat și la un moment dat mi-a plăcut că au apărut niște zvonuri conform cărora creierul nu ar fi fost Ursuț, ci o altă persoană atât de bine camuflată în structurile de stat, că nu putea fi urmărită. Ăsta deja e un trop de film noir cu eminența cenușie care e băgată în fibra vieții. 

Acesta a fost probabil ultimul element pe care l-am integrat în conceptul filmului.