Bogdan Răileanu, scriitor: „Uneori ai senzaţia că înţelegi treaba asta cu moartea, dar apare un atac de panică şi mai violent, care te umileşte”

 Bogdan Răileanu este scriitor și copywriter, autorul mai multor volume de proză scurtă sau roman („Tot spațiul dintre gândurile mele”, „Să nu lași moartea să te găsească”, „Teoria apropierii” sau „Dinții ascuțiți ai binelui”) și promotorul destul de discret al ideii că oamenii puși în diverse situații de așteptare, în spații publice, dacă au acces la cărți, vor citi, le vor folosi.

Cel mai recent volum lansat de Bogdan Răileanu este o biografie a lui Marin Preda, un autor pe care îl găsește fascinant și din a cărui poveste desprinde și arată lumii o frântură.

De ce ai vrut să devii scriitor?

Bogdan Răileanu: Ideea de scriitor a apărut încă din copilărie. În spatele uşii din bucătăria de vară a bunicilor mei de la Buftea găseam întotdeauna foarte multe ziare din vremea comunismului. Eram prea mic să citesc la vremea aia, dar îmi ziceam că atunci când o să fiu mare o să citesc toate ziarele alea şi o să şi scriu la ele. Mă intriga faptul că nu pot să citesc ce scrie, iar mai târziu mi-am dat seama că ar fi fost inutil. Treaba cu scrisul s-a conturat în liceu, când m-am confruntat cu o frică de moarte, cu o anxietate.

Aşa devreme?

Bogdan Răileanu: Da, desi nu cred că sunt singurul care a trecut prin aşa ceva. Aveam nişte dureri şi credeam că am cancer, dar de fapt era o apendicită care se cronicizase.

Am stat aşa vreo câteva săptămâni, timp în care s-au exacerbat nişte chestii în mintea mea şi s-a instalat anxietatea şi ipohondria. E clar pentru mine că frica de moarte a provocat nevoia asta de a scrie, pentru că ţineam un jurnal în liceu, în care îmi ziceam diverse chestii, consemnam stările prin care treceam în fiecare zi. Nu mă rugase nimeni să ţin jurnal, dar mi s-a părut mie că e o chestie bună şi l-am ţinut vreo 2-3 ani.

Ce a mai schimbat la tine această spaimă de moarte, în afară de exerciţiul ăsta de scriere?

Bogdan Răileanu: Foarte multe. Mi-a schimbat comportamentul, modul în care mă apropiam de oameni, modul în care mă îndrăgosteam. Uneori ai senzaţia că înţelegi treaba asta cu moartea, dar întotdeauna apare un atac de panică şi mai violent, care te poate îngenunchea, iar anxietatea ajunge să te umilească. După ce trece şi înţelegi că nu era să mori, ci era un atac de panică, te simţi umilit. Dar moartea nu o înţelegi niciodată pe deplin.

A sta faţă în faţă cu moartea te face mai prudent sau mai inconştient. Cum a fost în cazul tău?

Bogdan Răileanu: Cred că mai degrabă am ales prudenţa. La mine s-a dezvoltat, în paralel cu frica de moarte, şi zona asta OCD, nevoia de a fi în control şi de a crea scenarii, pentru că prin intermediul scenariilor pe care le cream în minte, cumva aveam impresia că puteam să controlez ceea ce urma să se întâmple.

Chiar şi o întâlnire neprevăzută cu moartea puteam să o anticipez dacă puteam să-mi imaginez ce urmează să se întâmple. Cred că acesta este şi unul dintre triggerele importante în scriitura mea, construiesc foarte multe scenario, reuşesc să o fac pe mai multe voci, în sensul în care mă gândesc ce ar fi în mintea unui personaj, preiau de la mine lucruri pe care le pun în mintea acelui personaj. Aşa fac majoritatea scriitorilor – îşi preiau din experienţa personală sau din ce au trăit şi transpun în personaje. Cred că la mine a fost un pic diferit pentru că funcţiona pe baza acestui OCD care se manifesta sub forma asta de a controla o anumită situaţie şi a construi nişte scenarii în jurul unei situaţii.

Cum ar putea să influenţeze această spaimă de moarte modul în care te îndrăgosteşti?

Bogdan Răileanu: Cred că se diminuează, pentru că treaba asta cu iubitul şi cu îndrăgostitul te transformă şi te propulsează. E un soi de medicament, dar depinde de cât de mult e împărtăşit sentimentul respectiv, cât de mult echilibru există, să nu exgerezi de unul singur în privinţa sentimentelor şi să te trezeşti de unul singur, deznădăjduit şi abandonat pentru că se poate transforma rapid într-o catastrofă. Dar cred că e important să găseşti un partener care să înţeleagă frica asta de moarte şi ipohondria, deşi e foarte greu pentru partenerul respectiv.

La tine cum a fost? Ai găsit? Şi cum înveţi să trăieşti cu asta?

Bogdan Răileanu: Da, mi-am găsit. O bună parte din tinereţe, între 18 şi 30 de ani, mi-am petrecut timpul căutând acest partener. A fost o alergare înspre cineva, spre o iubire fantasmagorică. Până la urmă am găsit o persoană care mi s-a părut că e ce am nevoie, suntem şi acum împreună, doar că între timp mi-am dat seama că trebuie să modific şi eu nişte lucruri. Nu pot să vin cu toate problemele astea şi să le pun în cârca celuilalt.

Aşa înveţi să trăieşti cu panica?

Bogdan Răileanu: Da, reuşeşti. Dacă ai echilibru e mai simplu să treci peste panică şi anxietate.

Cum reușește anxietatea să îţi hrănească scriitura sau cum ţi-o împiedică?

Bogdan Răileanu: Nu m-au împiedicat până acum anxietatea şi frica de moarte să scriu. Dimpotrivă… mi s-a părut un exerciţiu util să pot să râd de situaţie inventând personaje care împrumută din trăsăturile mele, dar de care râd din când în când pentru că asta mă ajută şi pe mine şi face şi textul mai suportabil. Dacă te iei prea mult în serios nu e bine. Eu oricum am senzaţia despre mine că sunt un tip prea serios. Ar trebui să fiu mai relaxat. Uneori îmi iese, deşi dacă mă uit la cărţile pe care le-am scris, pot să identific o traiectorie de la o zonă mai relaxată, comică în primele cărţi către o zonă mai gravă şi mai nostalgică în ultima carte pe care am scos-o acum doi ani – “Să nu laşi moartea să te găsească”. Dar mă ajută relaţia asta personală pe care o am cu moartea şi cu toate fricile astea. A fost un combustibil bun pentru scris.

Cum arată burnout-ul scriitorului?

Bogdan Răileanu: Cred că trec printr-un soi de epuizare acum, un soi de burnout. În cazul meu vine dintr-un cumul de lucruri – timpul petrecut pe un proiect, cum a fost biografia lui Marin Preda la care am lucrat vreo 2 ani şi a trebuit să citesc foarte multe materiale biografice, mi-a fost şi greu să identific zona în care vreau să mă duc cu cartea asta la care s-a adăugat şi toată treaba cu pandemia, cu boala asta interminabilă din jurul nostru şi cu starea generală a lucrurilor, plus o etapă a vieţii în care mă aflu. La 42 de ani pare mult mai dificil să-mi ating scopul profesional. Mă încarcă negativ şi grija asta cu ce urmează să se întâmple cu mine în cariera publicitară, că din scris nu ai cum să câştigi bani decât dacă lucrezi în mass-media sau în publicitate. Eu lucrez în publicitate. Sunt într-o agenţie şi sunt îngrijorat de ce îmi rezervă viitorul. A contribuit şi asta la instalarea acestei epuizări. Vreau să plec în vacanţă, să mă relaxez 2-3 săptămâni.

Pari prins în chingi. De ce?

Bogdan Răileanu: În principiu e vorba de chestiunea asta profesională care mă macină de câţiva ani: ce urmează să se întâmple şi unde o să ajung. Asta mă chinuie foarte tare şi mă face să stau prins în nişte chingi. Sunt blocat în asta şi nu ştiu cum o să ies. De obicei contruiesc scenarii, acum nu pot. Sunt în dificultate.

Ce îţi place în lumea publicitară?

Bogdan Răileanu: Îmi plac foarte mult începuturile, dar am învăţat să nu-mi pierd prea repede entuziasmul. Când zic începuturi mă refer la ocazia pe care o ai într-un proiect nou să faci ceva mişto, solid, creativ, cu impact, cu relevanţă. De multe ori se transformă în ceva banal, dar nu poţi să faci de fiecare dată ceva care schimbă lumea.

De ce ai scris cartea asta? Ce te-a fascinat la Marin Preda?

Bogdan Răileanu: Cartea asta am scris-o nu pentru că era un proiect la care visam de când eram mic, deşi Marin Preda mă preocupa la un nivel superficial, în sensul că ştiam că murise în condiţii suspecte, la Mogoşoaia.

M-am întâlnit acum doi ani cu editorul meu de la Polirom, după ce am lansat la Gaudeamus Teoria Apropierii, iar Adrian Botez mi-a povestit despre acest proiect cu biografii romanţate pe care îl avea în lucru, mi-a dat o listă de personalităţi şi m-a invitat să-mi aleg pe cineva despre care să scriu. Preda era în capul listei şi l-am ales din start, fără să mă gândesc prea mult. Ulterior mi-am dat seama de dificultatea misiunii mele, pentru că Preda reprezintă cei 50 de ani de istorie a literaturii din perioada comunistă. Eu am terminat Jurnalism, nu Filologie, şi mi-a fost greu să gestionez atât de multă informaţie literară.

Ce ţi-ai luat tu din scrierea acestei cărţi şi ce ai descoperit despre el?

Bogdan Răileanu: Biografia romanţată înseamnă că autorul poate să brodeze pe lângă faptele biografice, poate crea scenarii.

Aş menţiona o discuţie dintre doi securişti. Unul dintre ei povesteşte că a întâlnit-o pe Marilyn Monroe şi a întrebat-o cine e Arthur Miller pentru ea, iar ea spune simplu că e un super-star. Iar securistul spune că exact asta e şi Marin Preda pentru literatura din România şi că, dacă trăia în America, probabil că era însurat cu Marilyn Monroe.

Viaţa scriitorilor în perioada comunistă cred că era mult mai bună, în ciuda perdelei de fum ideologic pe care trebuiau să o înghită cu toţii şi care îi transforma pe mulţi în altceva, din scriitori în purtători de cuvânt ai sistemului.

Ce-ţi place la Marin Preda şi ce îţi displace?

Bogdan Răileanu: Îmi place că era extrem de muncitor. Avea o putere de muncă extraordinară în comparaţie cu ceilalţi scriitori ai epocii. Când se apuca de o carte, era ca un tsunami care mătura pagini şi cuvinte, tot rescria texte până i se părea că au ajuns la o formă cât de cât rezonabilă. Dar niciodată nu era mulţumit în totalitate de cărţile lui.

Ce nu-mi place? Era o persoană destul de morocănoasă, mai ales în ultima parte a vieţii. Cred că dacă m-aş fi întâlnit cu el, în ciuda admiraţiei pe care i-o port, m-aş fi lovit de un zid, aş fi întâlnit un om neplăcut. El se lăsa descoperit greu. Trebuia să meriţi cu adevărat că să îţi ofere intimitate.

Cum i-ai rezolvat moartea?

Bogdan Răileanu: Nicicum. Singurul lucru pe care l-am rezolvat a fost că i-am permis acestui personaj Marin Preda, care apare în biografie, să-şi cunoască, de fapt, denunţătorii. El era turnat în permanenţă la Securitate de prieteni, oameni în care avea încredere. Ştia că i se întâmplă asta, chiar spunea la un moment dat că înţelege ideea de a întocmi un raport dacă îţi cere Statul, dar să torni la Securitate i se părea o chestie foarte greşită. Asta îl durea foarte tare pentru că ştia că vor ajunge să discute, în întâlnirile lor, despre starea vremii şi nu despre lucruri importante, pentru că cineva avea să-i toarne.