Campioană la balet de la cinci ani. Bianca Flueraș: „Când ajungi pe scenă, în momentul acela pe care l-ai visat, nu-ți mai pasă de bube, de dureri, de foame. Nu mai simți nimic”

Bianca Flueraș este balerină, olimpică națională la balet și o adolescentă care visează să cucerească lumea cu rolul ei de suflet, Kitri, din Don Quijote.
Bianca a început cursurile de balet dintr-o întâmplare, când tatăl ei a realizat că fata nu renunța niciodată la un tu-tu pe care-l primise cadou la 2 ani.

Ce îți amintești din ziua aceea în care ai ajuns prima dată la balet?

Aveam 5 ani când am mers prima dată la balet. Mi-aduc aminte că am început să plâng prima dată, pentru că m-am speriat. Era așa de greu, copii care știau tot, iar eu nu știam nimic. Dar pe urmă a fost ok și a început să îmi placă.
Până atunci nu fusesem niciodată într-o sală de dans, nu știam ce înseamnă balet, nu văzusem decât în filme și în desene animate.
Ce vedem noi în filme, pe de altă parte, sunt sacrificiile, durerile, picioarele rănite și așa mai departe. Cum găsești echilibrul în această poveste?
Picioarele rănite, foamea, durerile se întâmplă zi de zi. Sunt acolo, le simți mereu. Dar când ajungi pe scenă, în momentul acela pe care l-ai visat, nu-ți mai pasă de bube, de dureri, de foame. Nu mai simți nimic.
Toată plăcerea de a fi pe scenă, adrenalina, te fac să uiți de durere.

Când ai simțit că baletul este mai mult decât un curs opțional și te acaparează cu totul?

În clasa a V-a mi-am dat seama că vreau mai mult, iar cursurile pe care le făceam de două-trei ori pe săptămână, am început să le fac de câte două-trei ore pe zi. De atunci s-a schimbat radical totul. Dintr-o oră, două, în care mai mult stăteam și ne jucam, a devenit totul o performanță, condiții, cereri. De atunci a început să devină și greu, dar și frumos.

Descoperă povestea unei eroine, Bianca Flueraș, campioană la balet de la cinci ani

Ce înseamnă titlul de olimpică pentru tine? Ce valoare are el într-un CV pe care urmează să îl vedem?

E foarte greu să critici arta, mai ales că fiecare artist are ceva aparte, doar al său, ce este foarte greu de jurizat. Pe de altă parte, au existat olimpiade la care nu am putut să nu particip. Și, chiar dacă pregătirea pentru ele a fost extrem de dificilă, până la urmă a fost frumos. În clasa a IX-a am ajuns pe locul al treilea la nivel național, iar doi ani mai târziu am ajuns pe primul loc la Olimpiada Națională de Balet.

Ce înseamnă asta pentru tine?

Este o realizare, evident. Locul I pe țară contează exact enorm pentru oricine.

Ce înseamnă mai departe performanța?

Pentru mine, ca și pentru sportivi, însemnă multe antrenamente, multă presiune, mult din tot. Dar la balet totul se combină cu arta, în sensul că avem nevoie de o anumită statură fizică, de echilibru, estetică, eleganță. Perfect din toate punctele de vedere.

Și cum gestionezi gândul acesta? La 17, dar și la 12 ani?

La 12 ani nu înțelegeam ce înseamnă, de fapt. Nu puteam să îmi văd greșelile așa cum mi le văd acum, când mă uit în oglindă și îmi dau seama imediat dacă îmi pică mâna ori piciorul. Atunci mi se părea că totul este foarte bine. Până țipa cineva la mine. Iar după mult timp realizezi cum stau lucrurile, de ce țipă profesorul la tine și cum te corectezi singur.

De câte ori ți-ai dorit să renunți și ce ai făcut să continui?

Sunt multe dăți în care vrei să renunți. Te lovesc și criticile și opiniile, și obstacolele. Dar te ridici, te scuturi și mergi mai departe, fiindcă nu este nimic de făcut în privința asta.
Cea mai ușoară cale este să abandonezi, dar mie nu mi se pare asta o cale. Dimpotrivă. Mi se pare cel mai greu să abandonezi acum.

Care este visul tău?

Vreau să fiu pe scenă, oamenii să mă aplaude, oriunde s-ar întâmpla asta, în orice colț al lumii. Aș vrea să fiu acolo, să primesc aprecierile spectatorilor, iar toți anii de suferință să fie astfel răsplătiți cu succes. Nu am muncit degeaba atâția ani.
Îmi doresc să fiu Kitri, din Don Quijote. De când am văzut prima dată spectacolul m-am îndrăgostit de el și este rolul pe care mi-aș dori cel mai mult să îl primesc.
Tu-mi spui cât de ocupată ești, iar eu tot mă încăpățânez să cred că evadezi și tu în niște cumpărături sau ceva de acest gen.
Evident că evadez. Evident că imediat ce am o porțiune mică de timp fug la un mall să mai uit de tot stresul pe care îl am aici.

Ai o pușculiță a ta?

Da, din tot ce am câștigat din proiectele de anul acesta și din bursa de performanță de anul trecut și de anul acesta, care a însemnat câte 3000 de lei. Toți banii aceștia i-am investit în mine (râde). Am mai plecat, m-am mai plimbat, mi-am mai cumpărat haine, multe. Cam tot ce am prins și eu (râde).

E o motivație în sine cea de a câștiga bani?

Da, evident. Când îmi cumpăr un lucru din banii mei parcă e de 10 ori mai frumos, de 10 ori mai bun și mă gândesc de 10 ori dacă e cazul să-l cumpăr sau nu.

Dacă rămânem în zona banilor și a câștigurilor, aș zice că în străinătate există retribuții semnificativ mai mari decât există aici. Ce o să faci în sensul acesta? Vei pleca din țară?

Nu. Aș vrea să rămân aici. Nu vreau să plec și am refuzat câteva ocazii de a emigra. Mereu mi s-a părut că locul meu este aici, lângă familie și lângă toți cei dragi sufletului meu. E greu să pleci singur, de la vârsta asta, într-o altă țară, printre oameni neștiuți.