Cancerul a învățat-o să o ia de la zero. Până la 35 a fost chelneriță, vânzătoare, cameristă, dar nu a știut cum să își gestioneze emoțiile și situațiile limită și s-a îmbolnăvit. Cătălina: Mi s-a spus: „Vă văd și vă simt puternică! și atunci mi-am dat seama ce va urma”
Te-ai văzut cu Răzvan după 23 de ani, te-ai născut într-o zi de 13 și suntem în 2023. Te urmărește 3-ul. Când veți fi 3? Iartă-mă dacă ating un subiect sensibil.
Vorbesc deschis, fără grijă. La recomandarea medicilor, am pus embrioni, însă nu avem deocamdată în plan să devenim 3. Organismul trebuie să își revină, apoi vedem ce vom simți pe viitor. Lăsăm totul să decurgă de la sine.
Cătălina: „Suceava mi-a oferit cel mai prețios lucru: timpul, iar de Pașcani mă mai leagă doar mama”
Cătălina, București-ul ți-a adus vindecare și iubire. Ce ți-a oferit Suceava? Dar Pașcaniul?
Suceava mi-a oferit cel mai prețios lucru: timpul, pe care nu-l voi putea niciodată întoarce. Timpul petrecut cu fratele meu Valentin, cumnata mea Simona, nepoțeii Dominic și Alma și Maia, sora Simonei care are 13 ani care mereu venea în vacanțe la Suceava. Neavând bonă, o perioadă m-am oferit să îi ajut și în creșterea lui Dominic. Nimic nu poate fi mai frumos, decât atunci când îmbini utilul cu plăcutul. Țin minte că în pandemie, am rămas toți închiși la Suceava, timp de două luni jumătate. Ieșeam doar în curte și atât. Doamne, câte amintiri mai avem din acea perioadă! Atunci ieșise toată actoria din familia Gavril, iar noi nu ne-am plictisit o secundă. Dar, în momentele noastre de seriozitate maximă, fiecare făcea fel de fel de treburi casnice. Fratele meu se apucase de plantat gazon în curte, fiecare având apoi program de udat în fiecare zi. A plantat semințe, nu vă imaginați că a pus rulouri de gazon, deci treabă serioasă. Noi, fetele găteam, iar Dominic anima toată atmosfera cu „giumbușlucurile” lui . Parcă a fost ieri. În prezent, îi vizitez cât pot de des sau vin ei la București.
În schimb, Pașcaniul, off, Pașcaniul. Aveam 11 ani când împreună cu părinții și fratele am fost nevoiți să ne mutăm în acest orășel în care a copilărit mama noastră. Până la acea vârstă, am locuit și mi-am petrecut copilăria la Broșteni, Județul Suceava, acolo unde m-am și născut. Da da, exact acel Broșteni menționat în „Amintirile din copilărie” a lui Ion Creangă: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele,[…]parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” Acolo a fost și va rămâne universul copilăriei mele! Doamne, țin minte că am plâns tot drumul de la Broșteni până la Pașcani.
La Pașcani am făcut gimnaziul, apoi liceul unde am cunoscut-o și pe Ana, prietena mea cu care țin legătura și acum. Pot spune că ea mă cunoaște mai mult decât mă cunosc eu. Pe această cale, îi mulțumesc pentru prietenia necondiționată. La Pașcani am trăit cel mai mare amalgam de sentimente și fără să exagerez, în majoritatea cazurilor, am trecut de la agonie la extaz și invers. Pot spune că mama este singura ce mă mai leagă de Pașcani, în rest, tot ce am trăit acolo, prefer să rămână acolo. Am lăsat în urmă orice fel de resentiment, așadar, Pașcaniul mi-a oferit lecții, prea multe chiar și destul de dure.
Cătălina, facem un exercițiu de regresie nimic străin (poate, pentru tine). Împreună vreau să ne întoarcem la Cătălina cea mică. Fie din copilărie, fie din adolescență? Ce moment cu tine îți vine în minte și vrei să îl vindeci, cu înțelepciunea pe care o ai acum?
Fără să stau pe gânduri, mi-aș „vindeca” naivitatea și nu dintr-un singur moment, ci din majoritatea momentelor din copilărie și adolescență. Într-un fel, naivitatea era caracteristică acelei perioade, însă mi-aș fi dorit să gândesc de două ori înainte de a lua unele decizii.
Cătălina și lupta cu cancerul: „Mă ambiționam mereu când mergeam la chimioterapie spunându-mi că durerile fizice trec”
Ești un om credincios?
O întrebare extraordinar de bună, evident, ca toate celelalte. În primul rând, pentru mine, credința nu înseamnă să merg în fiecare duminică și sărbătoare la biserică, să țin toate posturile sau să merg mereu mereu la spovedit și împărtășit. Prefer să fiu eu cu mine când mă rog. Întotdeauna când simt, intru în prima biserica ce-mi iese în cale, chiar dacă este goală sau nu este slujbă, mă închin, aprind lumânări și îmi continui drumul. Mereu când plec de acasă îmi fac cruce și îmi spun în gând „Doamne Ajută”! Tot în gând, înaintea fiecărei intervenții chirurgicale, 5 la număr, în decurs de 3 luni, începeam să spun „Tatăl Nostru”. Nu știu dacă apucam mereu să termin rugăciunea pentru că probabil anestezia totală își făcea imediat efectul. Și uite așa, în acel moment, eu îl chemam pe Dumnezeu, iar El începea să lucreze prin intermediul personalului medical.
Ce face mama ta? Iată coincidența….cu ani în urmă îi luam un interviu, iar acum este fiica ei „luată la rost”.
Vai, ce-o să se bucure când va citi întrebarea, se va bucura oricum de tot interviul. Spre deosebire de acea perioadă, când i-ai luat interviul, face mult mai bine. Este mai liniștită sufletește, se bucură că este bunică și nu în ultimul rând, în fiecare zi îi mulțumește lui Dumnezeu că am trecut cu bine peste această „cumpănă”, cum îi spune ea mereu. În ciuda faptului că este o femeie extrem de sensibilă, sunt foarte mândră de ea că a știut cum să gestioneze această situație de a-și vedea fiica bolnavă. Pot spune că ne-am ajutat reciproc; mereu ne repetam una celeilalte: „Dacă tu ești bine, voi fi și eu!” Acest lucru a fost valabil și cu ceilalți membri ai familei sau cunoștințe. Întotdeauna m-am comportat normal și asta i-a făcut și pe ei să nu mă privească doar ca pe o bolnavă. Că au fost dureri fizice de neexplicat, asta este altă poveste. Am strâns din dinți și le-am trăit doar eu pe patul de spital și atât. Mă ambiționam spunându-mi că durerile fizice trec. Din acest motiv, m-am concentrat mult să nu provoc altora dureri sufletești prea mari. Oricum ele au existat și vor exista mereu când ne vom aminti de toată perioada.
Crezi că ai răspuns la întrebarea: „De ce eu?”
Spun Da!, cu toată convingerea! Nu m-am întrebat niciodată „De ce eu?”, ci mi-am spus : „Sigur Dumnezeu are un plan măreț cu mine, după ce voi trece peste tot”! Și chiar așa a fost. Încă de la aflarea diagnosticului, El tot mi-a dat semne, scoțându-mi în cale oameni minunați care au contribuit, din toate punctele de vedere, la vindecarea mea, atât fizică cât și psihică! Doar trebuie să fiți atenți în jur și să observați.
Cătălina și lupta cu cancerul: „Diagnosticul m-a învățat să-mi fac planuri pe termen scurt”
Ce ți-a răpit diagnosticul?
Sincer, sincer? În afară de sâni pentru că deși cel drept a fost cu probleme, pe cel stâng am ales eu să-l scot preventiv, păr, gene și sprâncene, absolut nimic! Mai pe scurt, doar „mi-a dat kilometrajul înapoi”, cum ne place nouă să ne amuzăm.
Și ce ți-a oferit el?
În mod paradoxal, mi-a oferit exact ceea ce m-am așteptat să-mi fure: o putere inexplicabilă de a lupta, un optimism ieșit din comun și o rezistență la durerea fizică de care habar nu aveam. La mine nu a existat întrebarea „De ce eu?”, ci mai degrabă „Oare cum am rezistat”? Am simțit o adrenalină ieșită din comun, urmată de o senzație de „împietrire!”, iar pe tot parcursul acestui diagnostic, parcă eram un roboțel ce răspundea mecanic la comenzile medicale.
Ce te-a ajutat pe tine în toată povestea?
Din start, dorința de a supraviețui! În acel moment, mi s-au activat toate instinctele de apărare, așa mititică cum mă vedeți.
Ai mult talent actoricesc și cred că oricine te-a descoperit pe tiktok s-a amuzat de filmulețele tale, fără a ști cine este personajul care îi face să râdă. Te-ai gândit să dai la teatru?
Mulțumesc, din suflet! „Teatru” înseamnă mult mai mult, nu mă consider vreo actriță, dar într-adevăr, îmi place foarte mult să imit personaje și mi s-a spus în repetate rânduri că intru destul de repede în pielea lor. Ghici când m-am apucat de tiktok? Evident, în pandemie, în acele 2 luni jumătate cât a fost Suceava închisă. Dacă mă întrebi, habar nu am ce este în „trend” pe tiktok, ce trebuie să postezi și la ce oră pentru a deveni viral. Live nu am făcut niciodată, ci doar le-am mulțumit în comentarii celor care mă apreciază. Ideile îmi vin mereu spontan și în fucție de stare. Da, se amuză foarte mulți sau se emoționează pentru că am și clipuri mai emoționante. Uneori, mă mai amuz și eu când unele persoane mă confundă cu personajele. „Dacă m-am gândit să dau la teatru” sincer, nu forțez acest lucru, dar nici nu aș spune nu. De când cu diagnosticul, am învățat să-mi fac planuri pe termen mai scurt. Lucrurile vor veni, cu siguranță, în mod natural.
Când plâng ochii tăi albaștri?
Uite că au plâns și la acest interviu care mi s-a părut ca o terapie și o descărcare emoțională. În general, mă emoționez și plâng pentru că mă impresionează poveștile celor din jur și mă afectează mai mult decât propriul diagnostic. Țin minte că eram la o ședință de chimioterapie și în fața mea, un bătrânel a avut o criză de epilepsie. În acel moment, mi-a activat câteva scene din copilărie, adolescență dar și maturitate. Încă învăț să mă detașez, să nu mă mai las afectată atât de ușor. Promit că de acum voi plânge doar când voi tăia ceapa pentru a găti! (râde)
Cătălina și lupta cu cancerul: „Trecând prin foarte multe momente neplăcute pâna la această vârstă, nu am știut cum să îmi gestionez emoțiile și situațiile limită”
Ți-am spus tot interviul Cătălina. Luceafărul este poezia mea preferată, însă tu nu ești personajul principal al operei eminesciene pentru că tu ți-ai depășit condiția. Cum vrei să-ți spunem de acum?
Îmi puteți spune Alexandra, adică al II-lea prenume al meu care provine din grecescul „Aleksandros” și înseamnă protector, apărător al oamenilor. Îmi doresc, prin puterea exemplului, să îi încurajez pe cei care și-au pierdut poate încrederea că pot merge mai departe atunci când se confruntă cu situații limită.
Care este limita ta?
În general, apreciez și țin cont de limita bunului simț. În ceea ce privește diagnosticul și dorința de a trăi, limita este cerul.
Frumusețe cu ochi veșnici, am omis să vorbim despre ceva sau ai fi vrut să-ți adresez o întrebare?
Frumusețe cu ochi migdalați, în cazul acesta, mai putem sta o săptămână la povești, glumesc. Nu ai omis absolut nimic. A fost un interviu cum numai tu îl puteai realiza: ai fost atât de finuță și de discretă în întrebări, subtil, mi-ai dat șansa de a mă exprima cât și cum am vrut. Îți mulțumesc pentru că, la rândul tău, prin exemplul tău personal, m-ai ajutat să îmi prezint boala și altfel. Mi-ai dat curaj și încredere că pot fi frumoasă în orice situație, oricâtă durere fizică aș simți și tot ție îți încredințez puterea de a-mi da povestea mai departe, cu speranța că cei care o vor citi, fie ei pacienți sau aparținătorii acestora, să primească cu inima deschisă, măcar o parte din optimismul meu.
Ce ai învățat tu?
Boala nu te va întreba niciodată câți ani ai, cine ești, ce ești, ce statul social ai. Ea vine pur și simplu și te obligă să îi faci față. Până la această vârstă, am fost și chelneriță, și vânzătoare la florării și cameristă și ajutor de bucătar și supraveghetor la un spațiu de joacă pentru copii. Trecând prin foarte multe momente neplăcute pâna la această vârstă, nu am știut cum să îmi gestionez emoțiile și situațiile limită. M-am descurajat și am renunțat să mai lupt pentru visul meu de a deveni actriță. Am vrut doar să fiu utilă într-un fel sau altul și să pun suflet în orice făceam.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
