Când ești fiica Corinei Șuteu, cultura nu e o alegere, e o moștenire. Dar Elvira Lupșa a transformat moștenirea în revoluție: a adus la București prima expoziție majoră despre jocurile video și arta viitorului

Elvira Lupșa este unul dintre acei oameni pe care nu îi uiți ușor. A crescut și a studiat în Franța, apoi în Statele Unite ale Americii, la New York, într-un mediu internațional care i-a format un fel aparte de a privi lumea. Iar de când s-a întors în România „acasă”, cum spune ea cu o sinceritate simplă, Elvira Lupșa își duce viața în slujba artelor frumoase.

Fiică a fostei Ministre a Culturii, Corina Șuteu, Elvira Lupșa a crescut în culisele teatrelor, muzeelor, conferințelor și întregului ecosistem cultural al anilor ’90 și 2000. Acolo s-au format, fără ca ea să-și dea seama atunci, curiozitatea, sensibilitatea și convingerea că ideile, dacă sunt valoroase, merită apărate până la capăt.

Elvira Lupșa, fiica Corinei Șuteu: cultura nu e o alegere, e o moștenire

După ani de studii și proiecte la New York, Elvira Lupșa s-a întors în România și a continuat să construiască discret, perseverent, dar cu impact. A fost coordonator al prezenței României la Bienala de Artă de la Veneția, unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale lumii, și a inițiat sau coordonat o serie întreagă de proiecte artistice, educative și curatoriale.

Cel mai nou dintre ele este și unul dintre cele mai ambițioase: The Art of The Game, primul eveniment cultural de mare amploare din România dedicat jocurilor video și artelor conexe. Curatoriat de Elvira Lupșa, proiectul s-a deschis pe 8 noiembrie și propune o explorare complexă a fenomenului global numit gaming, dincolo de ideea de divertisment. Expoziția aduce în lumină dimensiunile artistice, educative, sociale și tehnologice ale jocurilor video și rămâne deschisă publicului până pe 1 martie 2026.

Pentru Elvira Lupșa, The Art of The Game nu este doar o expoziție, ci o punte întinsă către generațiile tinere, un mod de a le vorbi în limbajul lor, în mediile lor, despre artă, colaborare, creativitate și cultură.

Am stat de vorbă cu ea despre toate acestea, despre copilăria dintre două țări, despre libertatea pe care a primit-o de la mama ei, despre lumea jocurilor video, despre cultura din România și despre expoziția care a reușit ceva rar: să conecteze două lumi care, de obicei, nu se întâlnesc.

Te-aș întreba, în primul rând, despre această expoziție, care mie mi se pare foarte ambițioasă și vie. Aș vrea să știu: care a fost momentul în care ai simțit că trebuie să spui povestea asta despre jocuri video?

Elvira Lupșa: Cred că a fost un cumul de momente, nu unul singur „aha!” decisiv. Dar da, a existat un punct important: întâlnirea cu ARCUB. Pe de o parte, ei își doreau să atragă un public mai tânăr către Hanul Gabroveni și către activitățile lor culturale. Pe de altă parte, voiau să facă ceva în jurul gamingului — nu neapărat strict despre jocuri video, ci despre fenomenul de gaming în ansamblul lui.

În paralel, eu începusem să mă preocup foarte serios de întrebarea: de ce nu mai vin tinerii la evenimentele de artă? Mă interesa în mod special publicul nou și publicul tânăr, mai ales la evenimente culturale de artă. Artele vizuale au fost focusul meu principal în toți anii de lucru, deși am colaborat și cu alte domenii culturale.

Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că tinerii se duc în mod natural către mediul jocurilor video. Și poate că, în loc să ne plângem că ei nu vin către noi, este datoria noastră — ca agenți și producători culturali — să ne ducem noi către mediul lor. Să le spunem povești despre lumea lor, în limba lor, în spațiile lor. Cred că asta a fost rădăcina proiectului: dorința de a vorbi cu un public tânăr, printr-un subiect care îi pasionează deja — gaming-ul.

Într-o discuție cu ARCUB și cu doamna Păun, am realizat că, în timp ce eu începusem deja în capul meu să dezvolt ideea unei expoziții despre jocuri video, ei își doreau să găzduiască ceva despre gaming. Și acolo ne-am întâlnit perfect. Când am simțit deschiderea lor, am dus conceptul mult mai departe și am început să-l construiesc în jurul ideii că jocurile video sunt, de fapt, mediul artistic al viitorului.

Sunt arta cea mai conectivă pe care o avem în momentul ăsta. Cer colaborări creativ-tehnice extrem de complexe — de multe ori mai complexe decât în cinema — pentru că includ și programare, și game design, și logică interactivă, și o mulțime de roluri interdisciplinare. Pe de altă parte, jocurile conectează oameni: jucătorii între ei, jucătorii cu creatorii jocurilor, și creează ocazii de întâlnire și în viața offline, nu doar în cea online.

Așa am ajuns la concluzia că jocurile video sunt astăzi cea mai „conectivă” formă de artă.

Elvira, câți ani ai? Se spune?

Da, se spune. Am 38 de ani.

Mulți înainte. Am întrebat doar pentru că spuneai că trebuie să te raportezi la un public tânăr și eram curioasă. Mie îmi păreai de 25.

E o generație diferită de mine, dar tocmai de aceea mă interesează să pot crea un dialog cu ea.

Ai jucat vreodată jocuri video?

Da, am jucat foarte mult când eram copil — între 8 și 12 ani. Apoi, în perioada liceului, am jucat destul de mult. Și joc și acum, atunci când am luxul timpului liber, care devine din ce în ce mai rar. Am un PlayStation acasă și mă bucur de jocuri în momentele în care nu sunt implicată în proiecte foarte intense.

În perioada dezvoltării expoziției The Art of the Game, nu am jucat deloc.

Ce parte din Elvira-omul — nu Elvira profesionistul, curatorul de artă — simți că se vede cel mai tare în această expoziție?
Cred că se vede cel mai mult curiozitatea mea de a descoperi lucruri noi. Asta se reflectă în diversitatea conținutului și în diversitatea colaborărilor care au făcut posibilă expoziția. Elvira-omul apare în curiozitatea asta a descoperirilor, în bucuria de a combina domenii și lucruri diferite, dar interesante.

Elvira care „potorobește” și găsește tot felul de lucruri drăguțe, apoi le pune împreună pe un raft frumos aranjat, deși ele sunt foarte diferite între ele — acolo mă regăsesc personal.

Cum a modelat relația cu ea viitorul pe care ai decis să-l urmezi?
Cred că în foarte multe moduri. În primul rând, m-a modelat prin libertate. Vorbesc aici despre mama mea. Ea e în primul rând mama, nu doar omul cu care am lucrat de-a lungul timpului și cu care colaborez și acum în anumite proiecte.

M-a modelat prin libertatea de gândire pe care mi-a oferit-o de mică și prin libertatea de a alege ce mă interesează. Inclusiv libertatea de a mă juca jocuri video fără să fiu constrânsă. Poate nu sunt un exemplu universal — fiecare copil e diferit — dar eu am fost copilul care nu a ajuns niciodată în zona de obsesie. Am reușit să păstrez gamingul ca pe o pasiune, fără să afecteze restul lucrurilor importante.

Nu am fost niciodată controlată strict în legătură cu timpul petrecut la calculator sau pe PlayStation. Și nu doar la asta. Am fost lăsată să-mi fac propriile alegeri și să trăiesc consecințele lor. Asta m-a modelat enorm, atât în relația cu mama, cât și profesional — în relația cu Corina, ca profesionist, ca om de cultură, ca diplomat cultural, ca expert.

M-au modelat și întâlnirile pe care le-am avut datorită muncii ei: artiști, oameni creativi, oameni care cred că ideile au valoare în sine. Contactul constant cu astfel de oameni a contat enorm.

Am fost exact acel copil care se juca cu Barbie sub mesele de la conferințe. Stăteam în culise la teatru când mama era director la Teatru Mundi. Am fost copilul care era luat peste tot, în activitatea profesională a mamei. Și a fost un lucru bun.

Nu doar că am văzut cum se fac lucrurile și cât de fantastic este mediul cultural, dar m-a și „forțat” să intru în muzee pe care nu le voiam neapărat la 8 ani. Abia așteptam să se termine și să mergem în parc. Nu aveam răbdare — nici copiii nu au, în general.

Dar toate lucrurile astea te influențează în timp. M-au influențat în dorința de a mă înconjura de frumos și, foarte important, în convingerea că ideile valoroase merită perseverență și reziliență. Expunerea la lucruri interesante și la capodopere m-a ajutat enorm. Am înțeles, în timp, că există multă muncă mediocră, dar și că merită să lupți pentru munca valoroasă — atât a ta, cât și a altora.

Știi, ca o profesoară, le-aș fi zis copiilor mei: „Măi, nu. Fă-te și tu doctor, inginer. Nu mergem pe cultură, că țara asta nu mănâncă cultură. Nu te face profesoară, că n-ai bani să trăiești.” Se pare că tu te-ai dus fix pe „papucii” ei, pe urmele ei. Bine, ai avut într-adevăr o expunere foarte mare în afara țării. Dar totuși, te-ai întors în România, unde nu chiar se mănâncă cultura pe pâine.

Într-adevăr, parcursul meu inițial nu era menit să merg exact pe urmele Corinei, cel puțin nu în sensul de a lucra în același domeniu. Eu m-am înscris chiar la universitate la Business Management. Îmi doream foarte mult să gestionez o afacere, aveam tot felul de idei de business — asta era drumul pe care îl imaginasem pentru mine, încă din liceu.

Nu mă gândeam neapărat că voi lucra în cultură. Dar am avut o întâlnire… aș putea spune providențială, cu Mihai Pop, la Bienala de la Veneția, când aveam 18 ani. Am fost asistenta lui în cadrul unei expoziții organizate la Pavilionul României, și acolo am descoperit cu adevărat lumea artei contemporane. Mai intens și mai profund decât o descoperisem alături de Corina.

Lumea artelor vizuale, arta contemporană, piața de artă, felul în care funcționează toate — m-au fascinat complet, tocmai pentru că era o lume pe care nu o înțelegeam. De aceea am decis să studiez istoria artei. Mi s-a părut că un univers paralel mi s-a deschis în față la Bienala de la Veneția, la 18 ani, și acela a fost momentul pivot în care am știut că mă voi dedica culturii.

Și când m-am întors în România, a venit firesc să continui. Începusem să lucrez deja la New York, în zona de film și arte vizuale, deci nici nu-mi mai puneam întrebarea dacă voi lucra sau nu în cultură.

Dar întotdeauna am fost interesată și de partea de dezvoltare de organizații, dezvoltare de afaceri, de parteneriate. Cultura, pentru mine, nu e doar un loc al lipsei de fonduri — deși această lipsă este cât se poate de reală și putem vorbi ore întregi despre provocările sistemice ale domeniului cultural în România. Este și un loc plin de oportunități și ocazii.

Inclusiv expoziția The Art of the Game este o astfel de ocazie. Întâlnirea cu o instituție suficient de deschisă și vizionară precum ARCUB mi-a permis să depun un efort imens pentru a construi o expoziție de 1.000 de metri pătrați, care arată conexiunile dintre jocurile video și arte, precum și potențialul jocurilor video de a deveni arta principală a viitorului.

Da, există oportunități în România în zona culturală.
Dar dacă aș avea un copil… nu știu dacă l-aș încuraja neapărat să pornească pe acest drum. Depinde. Poate dacă aș fi eu însămi mama mea, m-aș uita de două ori. Dar, în același timp, nici nu știu ce voi face eu în viitor.

Aceste expoziții m-au adus în contact cu industria jocurilor video, care este un domeniu aflat la granița dintre cultură și industriile creative. Deci nu pot garanta că voi lucra doar în cultură în viitorul apropiat.

Elvira Lupșa a transformat moștenirea în revoluție: a adus la București prima expoziție majoră despre jocurile video și arta viitorului

Ce drăguț! Spune-mi așa, sunt lucruri pe care nu le știu și sunt convinsă că mi le vei clarifica. Tu te-ai născut în România?

Da, m-am născut în România.

Și ai plecat cu mama ta la ce vârstă?
La vârsta de șapte ani. Eram în clasa întâi când am plecat în Franța.

Am locuit acolo 12 ani, în Dijon și apoi în Nantes. Nu am locuit niciodată în Paris. Mi-am terminat studiile acolo, am dat bacalaureatul francez. Și în momentul acela aveam opțiunea să rămân în Franța, să merg la universitate acolo.

Dar, pentru că aplicasem și în Statele Unite și am intrat la o universitate bună din New York, iar Corina avea în perioada aceea posibilitatea să lucreze și să se stabilească în New York, am ales să mă mut. Așa că m-am mutat cu totul din Franța în Statele Unite, unde am locuit timp de opt ani.

Tot voi două ați fost?
Da, tot noi două. Am fost la universitate și apoi am lucrat în diferite proiecte. Mi-am terminat licența în New York — în istorie, arte și filozofie — la Baruch College, care face parte din sistemul Universității din New York (CUNY).

După aceea a urmat o altă decizie majoră: dacă să continui să lucrez în America sau nu. Era foarte complicat, mai ales legal, pentru a rămâne acolo ca cetățean non-american. Eu am în continuare cetățenie română.

Așa că am decis să mă întorc în România, din multe motive. E o țară pentru care, oricum, aș fi păstrat o formă de nostalgie sau de curiozitate. Nelocuind în România după vârsta de șapte ani, cred că aș fi rămas mereu cu întrebarea: „De unde vin, cu adevărat?” Și aș fi păstrat acea nostalgie a unei vieți netrăite.

Întrebări de genul: de unde provin, care este locul părinților mei, cine sunt bunicii mei — toate aceste lucruri. Așa că acești zece ani petrecuți în România mi-au oferit ocazia să mă lămuresc, să pot spune că înțeleg puțin țara din care mă trag.

Nici despre tatăl tău nu știu nimic și nici n-am făcut research, recunosc, dar cred că ai spus tu ceva.
Da. Tatăl meu este fotograf. Este pensionar acum, în sensul că nu mai activează profesional, dar a fost fotograf de presă toată cariera lui. A lucrat pentru Agerpres și chiar pentru Președinția României. Deci a fost, cum se spune, „jurnalist ca la carte”.

Sorin Lupșa îl cheamă. Și tot acești ani petrecuți de mine în România mi-au dat ocazia să-l cunosc mai bine, pentru că nu am mai locuit împreună după vârsta de șapte ani.

Cum a fost? La ce vârstă te-ai întors în România? Sau acum câți ani?
Să mă gândesc… Cred că aveam 25 sau 26 de ani când m-am mutat în România. Eram deja adultă.

Citește și: La povești cu Corina Șuteu, femeia care a dus cultura românească peste cele mai îndepărtate hotare și care s-a luptat să o reabiliteze în guvernul Cioloș, din funcția de ministru al culturii

Deja adultă încât să fi simțit cum e să trăiești în altă parte și cum e să te lovești de ce îți pune la dispoziție România. Cum ți s-a părut? Cum te-a primit țara asta?

 Voi răspunde din suflet. Dar e un răspuns cu multe nuanțe și poate merge în multe direcții.

Când m-am întors în România, am avut norocul să cunosc deja mulți artiști datorită activității mele la ICR New York. Asta a ajutat enorm. Nu am venit aici fără a cunoaște pe nimeni. Iar acești artiști m-au primit foarte bine. Am putut intra rapid în activitățile artistice și culturale ale Bucureștiului, fără un efort extraordinar. A fost un lucru bun.

Ce a fost foarte greu, însă, a fost să-mi găsesc un loc profesional. Traseul meu este unul de freelancer, iar în domeniul cultural, în România, lucrul acesta e complicat. Poate nici nu cred că specializarea mea sau capacitățile mele ar fi fost puse în valoare într-un post fix, într-o instituție sau într-un ONG. Așa că am rămas freelancer. Nu am fost niciodată angajată „cu carte de muncă”, cum se spune.

Și asta este, încă, o dificultate. Căutarea proiectelor, dezvoltarea proiectelor care chiar se concretizează. Se întâmplă enorm de multe lucruri care nu ajung nicăieri. Și cred că asta este o problemă sistemică în România: lipsa de seriozitate în inițierea proiectelor. Se vorbește foarte mult, se promite mult, dar se face foarte puțin. Am tras concluzia asta destul de repede după ce m-am mutat.

Pe de altă parte, în continuare văd oportunități și talent. Sunt oameni extrem de motivați, dacă își găsesc contextul potrivit. Mă uit la generațiile mai tinere, cu 10 ani mai mici decât mine: au o motivație extraordinară. Doar că le lipsesc contextul valoric, mediile în care munca lor e apreciată. Sunt lucruri sistemice, nu simple coincidențe.

Dar… sunt aici. România m-a vrut, nu m-a vrut, m-a primit.
Și cred că speranța moare ultima.

Nu vreau să vorbesc în numele mamei mele, dar cred că am simțit că, la un moment dat, ea a avut în sfârșit un rol pe care nu doar că îl merita, dar care putea să facă bine contextului cultural din România. Cred că a făcut maximum cu ce se putea face într-o birocrație atât de rigidă și într-un sistem foarte complicat. Rămâne satisfacția Roșiei Montane — faptul că a reușit ceva care părea imposibil.

Recunosc că atunci aveam mai multe speranțe decât aș avea acum. Eram mai puțin realistă despre cum funcționează România, sistemic, decât sunt astăzi, după zece ani. Mi-a luat timp să am o imagine clară despre ce se poate face, ce nu, unde sunt probleme structurale care nu pot fi depășite — nu în generația mea, oricum, și sigur nu dintr-o poziție independentă.

De ce să venim la Gabroveni să vedem expoziția?
Să veniți la Hanul Gabroveni pentru că este o expoziție cu totul unică. Nu doar prin subiect — pentru că se învârte în jurul jocurilor video ca fenomen social, tehnologic și cultural — ci și prin modul în care a fost construită.

Expoziția e rezultatul unor colaborări intense și foarte diverse: munca cu Alina Rizescu pentru arhitectură, cu Pisica Pătrată pentru întreaga lui colecție, cu Georgiana Toea pentru programul TAG EDU. Diversitatea aceasta a conținutului se vede de la primele minute. Este o expoziție atipică pentru România.

Mi-am dorit enorm să fie engaging — să atragă, să captiveze. Indiferent de vârstă sau de obișnuința cu spațiile culturale. Să fie o expoziție jucăușă pentru cei care caută ludic, interactivă pentru cei care vor să se implice, plină de descoperiri pentru cei curioși.

Un loc în care, realmente, oricine — la orice vârstă, din orice mediu — va găsi ceva interesant și fascinant.