Când rasismul ucide sportul de performanță? Trei prieteni își dau mâna pentru același vis comun: arta tatuajelor la The Piercer

La The Piercer, un salon de tatuaje care pulsează de creativitate, poveștile celor trei oameni din spatele afacerii sunt la fel de captivante ca arta pe care o creează zilnic. Alessia, Raluca și Silviu sunt un trio inedit care a transformat pasiunea în profesie și profesia într-o comunitate. De la un vis împărtășit, până la un spațiu dedicat artei corporale, povestea lor este despre prietenie, curaj și o doză bună de energie creativă.

Cum s-au întâlnit, ce le-a inspirat drumul, și cum reușesc să își păstreze autenticitatea în această industrie – aflați în interviul nostru cu cei trei artiști din culisele acestui salon aparte.

Cum v-ați întâlnit voi trei? Vă știți de mult?

Silviu: Eu cu Raluca ne știm de mai mult timp. Întâmplarea face ca eu să fi fost clientă la salonul vechi, acum vreo șapte ani. Iar cu Raluca m-am cunoscut în Cluj, la o convenție de tatuaje.

Și ați rămas în legătură de atunci?

Silviu: Da, cumva ne-am apropiat și după ce m-am mutat în București.

Raluca înțeleg că e din Cluj?

Silviu: Raluca e din Brașov, dar a locuit în Cluj o perioadă. Ne-am cunoscut acolo.

Alessia, tu unde l-ai cunoscut pe Silviu?

Alessia: L-am cunoscut în București. Mai apoi, eu cu Raluca am fost colege la ultimul nostru salon. Ne-am dat demisia împreună.

Alessia, The Piercer: Antrenorul meu a fost rasist cu mine.

Aha, povestiți-mi un pic despre asta.

Alessia: Eu mi-am dat demisia prima. Raluca mi-a zis că și ea vrea să-și dea demisia pentru că nu voia să rămână fără mine acolo. Mi-a propus să ne deschidem un spațiu împreună. Și așa am făcut.

Silviu: După vreo două-trei luni de la deschiderea lor, am venit și eu pe post de colaborator. De fapt, eu cu Raluca mai discutasem anterior despre posibilitatea de a lucra împreună dacă și-ar deschide vreodată un salon.

Deci cumva totul a venit natural?

Silviu: Da. Mai ales pentru că spațiul în care lucram de nouă ani s-a închis chiar în perioada când discutam cu fetele. A fost o potrivire. Am zis: „Dacă tot se închide, o să vin full time cu voi.”

Așa, pe scurt, cam de cât timp funcționați împreună, în această formulă?

Alessia: De șase luni. Eu cu Raluca suntem împreună de opt luni în acest spațiu, unde e azi The Piercer.

Și vârstele voastre?

Alessia: Eu am 22 de ani, abia împiniți.

Silviu: Eu am 31.

Alessia: Iar Raluca are 27.

Foarte tineri! Dar fiecare de unde sunteți?

Alessia: Eu sunt din București. Tatăl meu e italian, mama mea este din Râmnicu Vâlcea. Înainte să fac asta, am făcut sport de performanță și am stat în Elveția, un an și jumătate, la o școală de sportivi de elită.

Ce sport?

Alessia: Am făcut snowboard. Am fost și în lotul României. Da, lotul României este o glumă vis-à-vis de sportul ăsta. Așa că, da, m-am reorientat.

Hm… mă întrebam cum să faci snowboard de performanță…

Alessia: Sunt mulți la noi care practică snowboard, dar mai mult în zona maghiară, să zic așa. Antrenorii și toți ceilalți coeechipieri ai mei de la lotul național al României erau maghiari. Noi, la antrenament, vorbeam în engleză și în maghiară.

Și asta a fost un impediment?

Alessia: Da, pentru că eu știam sigur că vreau să fac sport de performanță la momentul respectiv. Am căutat o școală și având dublă cetățenie, mi-a fost ușor să mă mut în Elveția, pentru că se făceau favoritisme față de italieni, francezi și germani. Mi-am dat niște examene, m-au acceptat și m-am dus.

Și de ce te-ai întors?

Alessia: Pentru că, la un moment dat, a intervenit rasismul. Antrenorul meu a fost rasist cu mine. Timp de un an nu s-a întâmplat nimic, dar la antrenamentul de vară, când aveam 15 ani, a fost un incident. Am ieșit între colegi, în oraș. Un coleg de-al meu, de 18 ani, a fost bătut de antrenor de față cu noi. Am fost singura care s-a băgat.

Citește și: Andrei Chiriță, medicul ce desenează pe piele ca pe hârtie. Sau cum pasiunea pentru artă trece de toate barierele impuse de familie și societate și se transpune într-un tatuaj

Și ce a zis antrenorul?

Alessia: Că oricum sunt româncă și ce caut acolo? Pe mine, la 15 ani, m-a afectat foarte tare chestia asta. Am zis stop sportului.

Ăsta a fost singurul motiv?

Alessia: Nu. Am avut și accidentări din trecut, inclusiv o comoție cerebrală. Mi-a fost greu să mă reîntorc la ce făceam înainte.

Cine era antrenorul? Elvețian?

Alessia: Da, un elvețian-italian.

Și a rămas așa?

Alessia: Da, da. Eu m-am întors și el și-a văzut de treabă.

Dar de ce nu a venit tatăl tău să-l ia de guler?

Alessia: Nu a venit. Părinții mei știu ce s-a întâmplat. După aia am mai încercat la o școală din Austria, dar acolo mi-am dat seama că nu mai vreau sport de performanță.

Tatăl tău locuiește în Italia?

Alessia: Da, părinții mei sunt despărțiți de când aveam șapte ani. Mama stă în Otopeni.

Ai o relație cu tatăl tău?

Alessia: Da, vorbim.

Și când te-ai întors acasă, ce voiai să faci?

Alessia: Nu știam exact, dar eram sigură că nu vreau să mă pregătesc pentru un job de birou. Mama e designer de interior și ne-a ajutat foarte mult cu spațiul. Mi-a plăcut ce face ea, dar eram încăpățânată. Așa că am căutat o alternativă și am început să mă pregătesc pentru UNArte. De acolo a pornit pasiunea pentru tatuaje.

Silviu, tu de unde ești?

Silviu: Eu sunt din Brăila. Am venit în București în 2012, la facultate.

Ce facultate?

Silviu: Geografia turismului. Mi-a plăcut ideea de a promova România prin evenimente turistice, 

Și cum ai ajuns să faci piercing-uri?

Silviu: În anul doi sau trei de facultate, am început să fac piercing-uri și să lucrez într-o corporație. Primul job într-o corporație a durat doar două luni, din cauza programului de la facultate. Ulterior, am continuat în corporații până în martie anul trecut, când am decis să stau full time la The Piercer.

Dar acum?

Silviu: Caut un job corporate și să mă împart între birou și The Piercer. Ca piercer full time în România, e greu să ai stabilitate financiară.

Deci, practic, încă ești recepționerul salonului? 😀

Silviu: Da, dar atribuțiile se schimbă de la o zi la alta. E destul de haotic uneori, dar eu și Raluca știm exact ce avem de făcut.

Am înțeles. Dar ce ai făcut în corporație? Sau care e jobul? Ce te recomandă în corporație? 😀

Silviu: Sunt analist achiziții. Am experiență de peste 5 ani în managementul fornizorilor. Optimizarea de costuri.

Silviu, The Piercer: „Spune-mi ce ai nevoie, ce prețuri vrei, hai să încercăm.”

Treaba aia grea cu Excel-uri?

Silviu: Nu neapărat cu Excel-uri. Am lucrat destul de mult și în Excel-uri, dar foarte mult am lucrat în a manageria relația cu fornizorii la un nivel global. Am lucrat aproape 3 ani în Endava, unde am avut ocazia să manageriez foarte multe conturi.

M-aș întoarce un pic la cum te-ai apucat de piercing. Mie nu mi-ar fi dat prin cap să mă apuc de piercing. Cum vine asta?

Silviu: A fost mai mult o sugestie, la un moment dat, din partea unor cunoștințe. Noi am început să ne facem piercing-uri între noi când eram mai mici. Nu exista conceptul de salon și de siguranță sau sănătate. Făceam asta într-un mediu nesteril și destul de dubios, ceea ce nu recomand nimănui.

Păi, dar trebuie să încerci pe cineva, pe prieteni, nu?

Silviu: Da, dar coincidența a fost că mie îmi ieșea cel mai bine. Când mai voia cineva o gaură între prieteni, spuneau: „Hai la Silviu, că lui îi iese bine.”

Și mai târziu, în București?

Silviu: Am continuat să fac asta. Într-o zi, am ajuns într-un cămin în Grozăvești să fac un piercing unei tipe. Ea mi-a zis: „De ce nu te angajezi la un salon?” I-am răspuns că n-am cursuri, nu am portofoliu, o fac ca hobby. Mi-a sugerat să-mi fac un portofoliu și să iau legătura cu cineva. Mi-a rămas ideea asta în cap.

Și ce-ai făcut?

Silviu: Am contactat persoanele pe care le-am piersat acasă, în Brăila, în Vamă, baruri și alte locuri unde am lucrat, mi-am făcut un portofoliu și, din vorbă în vorbă, am cunoscut pe cineva care avea un salon. Tipul mă știa din scena de hardcore metal din București. M-a chemat să discutăm. Mi-a zis: „Spune-mi ce ai nevoie, ce prețuri vrei, hai să încercăm.” Așa am ajuns să rămân acolo 9 ani.

Mișto, ce să zic. Și colega ta, Raluca? Tu ai lucrat cu ea, iar tu, Alessia, i-ai fost clientă lui Silviu?

Alessia: Da, exact. În perioada aceea încă nu tatuam.

Când ai început să tatuezi?

Alessia: Acum patru ani. Tatuez de cinci ani, dar primul an a fost acasă, așa că nu-l contorizez. După un an ca ucenică într-un salon, am început să lucrez ca artist.

Ce presupune asta?

Alessia: Cursuri de medicină a muncii, teste pentru a demonstra că nu ai boli transmisibile. Mai recent, e nevoie și de o acreditare care se obține în urma unui curs de două săptămâni, dar cursul nu cântărește mult, mai ales pentru cineva cu experiență.

La piercing e la fel?

Silviu: Da, un curs de 3-4 zile care se face doar într-un singur salon din România. Foarte sketchy. Cea mai bună metodă e să faci ucenicie într-un salon serios, să studiezi teorie online și să ai cunoștințe bune despre igienă și anatomie.

Alessia: La tatuaje, anatomia contează în alt mod. Trebuie să știi cum arată flow-ul corpului pentru a face un design care se potrivește. La piercing, trebuie să eviți zone vascularizate și să ai precizie tehnică.

Cum merge treaba la salon?

Alessia: Primele luni au fost grele, dar apoi am simțit că lucrurile se stabilizează. Ne-am plătit datoriile, iar atmosfera e foarte bună.

Silviu: Da, e mult mai bine acum. E un proces de adaptare, dar avem perspectivă că va fi și mai bine.

Ce trăznaie v-a fost dată să auziți și să vedeți printre clienți? Ceva ieșit din comun?

Silviu: Eu știu ceva, dar nu pot să spun. 😀

Alessia: Măi, nici nu știu. Adică… Există mai multe tipuri de trăznăi, personal aș zice. Există trăznăile „vechi”, pe care oamenii mai în vârstă vin să le facă, și trăznăile „actuale”, pe care tinerii le vor. Mă rog, tineri-adulți să zicem. Depinde.

Deci nu ai tatuat niciodată ceva foarte trăznit?

Alessia: Nu pot să zic asta. Poate dacă arăt pagina mea cuiva, mi-ar spune: „Mă, ce trăznite sunt toate.” Dar părerile sunt împărțite.

Având un salon predominant cu energie feminină, cum influențează asta?

Alessia: Clar se simte că două fete au creat acest spațiu. Mă bucur foarte tare că nu tatuăm doar chestii feminine, ci și alte stiluri diverse. Întâmplări din viață ne-au arătat că această energie feminină poate fi percepută ca un atu. De exemplu, cineva a remarcat că „se vede că e salon de fete” pentru că avem absorbante la baie. 😀

Sunteți genul de tatuatori care creează designuri sau doar reproduceți ce aduce clientul?

Alessia: Depinde foarte mult de client. La persoanele sub 40 de ani, de obicei, poți sugera alte variante sau ajustări. E important să le demonstrezi cum ar arăta mai bine. La cei mai în vârstă, preferințele sunt de obicei unul la unul, cum găsesc designul pe internet. Respectăm aceste alegeri, chiar dacă nu le postăm mereu.

Silviu: Mai sunt și tatuajele foarte micuțe, gen cifre, simboluri sau scrisuri, care nu lasă loc de ajustări. Dar încercăm să regândim toate designurile împreună cu clientul.

Alessia: Cam 80% dintre clienți acceptă viziunea noastră. Restul de 20%, e imposibil să-i convingem.