Carmen și Andreas Vythoulkas sau povestea de dragoste a unui doctor grec și a unei ziariste românce

Carmen și Andreas Vythoulkas, o poveste de dragoste ca în filme americane. Un doctor și o ziaristă se întâlnesc pe un aeroport și rămân cu cea mai proastă impresie unul despre celălalt: ea, o divă care întârzie la îmbarcare, iar el un tip arogant. Jumătate de an mai târziu, când descoperă unul despre celălalt multe lucruri în comun, dansează împreună la nunta lor. Iar fata poartă în pântece copilul lor, micuțul Andreas. 

Cum v-ați cunoscut?

Carmen: Eu lucram în presă atunci, la Realitatea, iar Andreas era organizatorul care invitase mai mulți jurnaliști la un congres legat de fertilitate, în Grecia. Colega mea care fusese desemnată să participe, nu a mai putut pleca. Iar eu am înlocuit-o. Mi-am făcut bine tema, m-am documentat despre infertilitate, îmi mai găsisem și alte subiecte cu români care lucrau acolo, însă despre Andreas nu știam nimic, nici măcar cum îl cheamă. Am și acum prima notă în telefon, unde îi pocisem numele: Andreas Vythoulkas era ceva de neimaginat pentru mine.

Ce impresie ți-a făcut?

Carmen: Proastă. Bine, eu și cu operatorul întârziasem, am fost ultimii care au ajuns și toți erau agitați, ca orice organizator responsabil să respecte indicațiile de boarding. Iar noi, de la televiziune, totdeauna suntem în întârziere.

Dincolo de asta însă, glumeam cu operatorul pe seama lui Andreas, cum stă el în fiecare dimineață să se dea cu gel pe păr. Râdeam de el. Dar de atunci nu se mai dă cu gel.

Andreas Vythoulkas: Cei de la aeroport îmi spuneau că nu putem îmbarca pe ultimul moment camerele de luat vederi, iar echipa de televiziune întârzia. Iar când a apărut, am văzut-o pe Carmen, cu ochelarii de soare pe nas, și obraznică și în întârziere. Nu mi-a plăcut deloc.

Carmen: Ce pițipoancă e!, a zis el. Și de-atunci așa mi-a rămas numele. (râde) Inclusiv parola de la laptop este asta.

Cum ați scăpat de aceste prime impresii?

Carmen: Acolo am constatat câte lucruri aveam în comun, de la restaurantul preferat la cine știe ce alt detaliu mărunt. Iar asta m-a pus pe gânduri. Ce am simțit în Grecia a fost atât de uimitor încât îmi era frică. Nu știi ce o să se întâmple, nu știi dacă va fi serios, încât tot ce poți face este să aștepți.

Când am ajuns în țară, mi-a dat mesaje și mi-a spus că vrea să mă vadă, dar nu mă vedea. Or, eu nu pricepeam de ce nu se întâmpla. Acum, după ce l-am cunoscut, mi-am dat seama că, să-l vezi pe Andreas, este chiar greu.

Andreas Vythoulkas: Programul meu începe la 6.00 dimineața și se termină pe la 21.00, 22.00, iar atunci făceam gărzi și lucram sâmbetele și duminicile.

Carmen: Eram convinsă că mă minte și că, de fapt, nu voia să mă vadă. Doar că la un moment dat a început să mă caute la serviciu, în pauza de masă, și luam prânzul amândoi. Întârzia și atunci, venea transpirat și într-o fugă permanentă. Și acum e la fel: ne luăm „rămas bun!” și dispare într-o secundă. Și sunt convinsă că profesia îi impune acest ritm.

Cum ai cerut-o de nevastă?

Andreas Vythoulkas: Forțat. (râde) Nu eram de foarte mult timp împreună, iar eu m-am ghidat după instinct. Fă lucrurile la timpul lor, iar asta o înțeleg prin a nu-ți face prea multe calcule, fiindcă riști să te irosești.

După câteva luni, cumva ne-am transmis unul altuia gândul că am vrea un copil unul de la celălalt. Și așa s-a întâmplat.

Carmen: Andreas a mai fost căsătorit o dată și mai are o fetiță, Denise. Eu sunt a doua soție și ultima! (râde)

Atunci am simțit că vreau să am un copil cu acest bărbat.

Andreas Vythoulkas: Și așa a început totul.

Carmen: A organizat totul, iar mie mi-a spus că trebuie să ne întâlnim la un restaurant cu niște prieteni. Și a insistat să mă machiez și să fiu elegantă.

Andreas Vythoulkas: Da, pentru că o vedeam cum ar fi vrut să-și tragă pe ea o pereche de blugi.

Carmen: Mi-am pus o rochiță pe mine și nu m-am machiat cine știe ce, că nu-mi ardea. Eram deja însărcinată și îmi era rău continuu. Pe drum chiar ne-am oprit de câteva ori să luăm niște covrigi, fiindcă îmi era greață. Iar el mă susținea îndeaproape, probabil și de frică să nu îi ruinez toată surpriza.

Surpriza a fost că Andreas a apărut cântând cu Dalma Kovacs, care a și cântat la nunta noastră ulterior. Era o piesă de la Holograf, iar cel mai important este un  alt detaliu: Andreas nu mai cântase niciodată de la moartea tatălui lui, de zece ani, practic. Nici măcar nu fredona cu mine prin mașină, ori prin duș. Așa încât îți dai seama cum am reacționat când l-am văzut cum intră cântând. Apoi a îngenuncheat, mi-a dat inelul, ca în filmele cu prințese, exact cum îmi imaginam.

De ce nu ai mai cântat de atunci?

Andreas Vythoulkas: Moartea tatălui a fost cel mai greu lucru din viața mea. A murit tânăr, la 51 de ani și mi-a fost greu să trec peste asta, fiindcă el era și cel mai bun prieten al meu. Era genul atlet, mergeam împreună la windsurfing, cu prietenii, cântam împreună, el la chitară, eu la bouzouki, și încingeam petreceri. Tata era prezent în toate astea, iar când s-a dus, șocul a fost atât de intens încât nu am mai vrut să le repet fără el.

Cum îl chema?

Andreas Vythoulkas: Dyonisos.

Carmen: Iar pe fiica lui Andreas, primul copil, o cheamă Denise, fiindcă în Grecia există această tradiție care spune că cel dintâi născut poartă numele bunicului.

Cum ai decis tu să devii medic?

Andreas Vythoulkas: Când m-am gândit prima dată la medicină îmi plăcea ideea de a ajuta un om care are nevoie de tine. Îmi plăceau în școală fizica și chimia ori matematica, iar medicina are o logică a ei.

În plus de asta, unchiul meu avea, pe insula unde locuiam noi, Zakynthos, un cabinet medical de ortopedie. Îl are și acum. Iar eu lucrasem câteva veri cu el în cabinet, încât am ajuns pasionat de treaba asta. Iar pentru că unchiul nu avea copiii, ne-am gândit chiar că acest cabinet ar putea să îmi rămână mie.

De ce nu muzică?

Carmen: Andreas cântă la chitară de micuț.

Andreas Vythoulkas: Eu am un principiu: nu îmi plac lucrurile mediocre. Urmăresc performanța. Adică ori faci ceva pentru a fi campion, ori te lași. Locurile 2, 3 ori 4 nu sunt pentru mine.

Pentru a face performanță în muzică ai nevoie de două lucruri: talent și multă muncă. Mie mi s-a părut că nu am talent îndeajuns pentru a face asta.

Ce profesii aveau părinții tăi?

Andreas Vythoulkas: Părinții mei aveau o firmă de materiale de construcții, pe care le produceau și le distribuiau. În plus, aveau o firmă, împreună cu sora lui, prin care făceau distribuție de medicamente, unde era implicată mai mult mama.

Ție unde îți plăcea mai mult, cu tata ori cu mama?

Andreas Vythoulkas: Eu eram genul independent. Nu-mi plăcea să mi se spună ce să fac. Motiv pentru care, de la 16 ani am început să lucrez și aveam banii mei.

Carmen: Andreas a fost un copil bun în sensul că nu a creat probleme părinților, dar a fost un copil problemă fiindcă nu putea fi controlat.

Și ai tăi cum au acceptat asta?

Andreas Vythoulkas: Nu au acceptat, dar nu aveau încotro.

Din ce câștigai banii?

Andreas Vythoulkas: Vara, insulele sunt pline de turiști și aveai nenumărate oportunități de a face bani. La un moment dat m-am specializat ca barman. Era ceva ce îmi plăcea să fac, fiindcă îmi plac oamenii și îmi place să aud poveștile lor.

Carmen: În jurul barului întotdeauna este aglomerat, iar cei de la bar vor bea exact atât cât le vinde barmanul, nu cât vor vrea ei. Barmanii sunt foarte bine plătiți.

Andreas Vythoulkas: Când am ajuns în București mi-am găsit de muncă la Club 30, care se afla într-un subsol în spatele Hotelului Intercontinental. Noaptea se cânta jazz și era tot timpul plin. 

De ce ai venit în România?

Andreas Vythoulkas: Am ajuns aici prin anii 1994-1995, în perioada în care aici locuiau un văr al meu și un prieten bun al lui tata, care m-ar fi ajutat să mă descurc mai ușor într-o țară în care îmi doream să fac medicină.

Aveam două opțiuni atunci: România sau Italia. Grecia nu era una dintre ele, fiindcă sistemul educațional de atunci nu încuraja o piață liberă a muncii, în sensul că erau scoase la admitere exact atâtea locuri cât erau necesare în spitalele de stat ale țării. Acesta a fost motivul pentru care mulți tineri care își doreau să profeseze să aleagă alte țări în care să-și facă studiile. Iar Facultatea de Medicină din București era o opțiune foarte bună, fiindcă aveai prestigiul că se făcea carte.

Cum a fost mutarea?

Andreas Vythoulkas: Grea. Mi-aduc aminte prima dată când am ajuns la București. Era și mama cu mine. Am ajuns pe Otopeni, de unde ne-a luat un autobuz și ne-a dus la Hotel Dorobanți, în Piața Romană. Central, cum s-ar zice.

Am mers noi cât am mers, întuneric beznă dar asta nu ne-a panicat fiindcă știam că aeroportul era în afara orașului. Dar se oprește brusc autobuzul și cineva ne poftește să coborîm. În continuare, afară era beznă, chiar dacă noi eram exact în centrul Capitalei. Nu e lumină? (râde)

Mama a zis că nu mă lasă, iar impresia asta cred că s-a adâncit nu la mult timp după, când în drum spre Facultatea de Medicină, cu un taxi Dacia 1300, exact în curba de la Romană, se deschide ușa din spate a mașinii și era cât pe ce să o pierd pe mama. Cred că asta i-a pus capac. Din păcate eu eram foarte decis să rămân aici și să fac studiile.

Eu sunt genul care își stabilește un obiectiv și, indiferent ce apare pe lângă, nu contează. Obiectivul meu era să termin facultatea aici, mai ales că la nivelul acelor ani, era una dintre cele mai bune din Europa.

Iar acest obiectiv trebuia îndeplinit cu orice sacrificiu. Așa încât, pentru că îmi doream să fiu independent, după câteva luni mi-am găsit o garsonieră și m-am mutat singur.

De unde venea independența asta?

Andreas Vythoulkas: Cred că am moștenit-o. Și bunicul meu, al cărui nume îl port eu acum, o avea. Eu am trăit foarte mult timp cu bunicul și cu bunica. Dintr-un an de zile, 10 luni stăteam cu ei, când părinții erau plecați de acasă.

Carmen: Andreas a fost un copil care nu a crescut cu lipsuri, spre deosebire de mine. Iar Andreas știe de mic un lucru: important nu este să ai bani, ci ce faci cu ei. Andreas nu concepe ca, indiferent de cât câștigi, să nu pui 30% deoparte. Poți să ai doar salariul minim pe economie. Când ne-am cunoscut, Andreas îmi făcea pe hârtie planuri de management financiar, fiindcă plângeam de la lună la lună că nu îmi ajungeau banii. Andreas nu concepe să aibă credit. Nu avem bani pentru televizor, nu ne uităm. Nu avem bani pentru un apartament de trei camere, luăm o garsonieră și ne descurcăm.

Ce faci după ce termini facultatea?

Andreas Vythoulkas: Încep stagiile, așa cum făcea orice rezident atunci și ajung la cel de ginecologie. Atenție, planul meu era să mă întorc în Grecia, la cabinetul de ortopedie al unchiului meu. La ginecologie însă se întâmplă ceva miraculos. Eram într-o seară de gardă, la Municipal. Sala de așteptare era plină până la refuz și toți medicii erau prinși cu câte o urgență. Și apare pe hol o asistentă care țipa: „un doctor, am nevoie de un doctor!”. Eram doar eu și mă ia cu ea. Eu am încercat să-i spun că sunt doar student, dar ea mi-a zis: „mai bine tu decât eu!”. Și am asistat prima naștere. Când a ieșit copilul și am simțit prima lui respirație pe mâna mea, atunci a venit gândul decisiv: „asta este ce vreau să fac!”. 

Când le-am spus părinților că rămân la ginecologie și nu mai vreau ortopedie, au fost șocați, mai ales că era totul pregătit. A venit mama la mine să vadă dacă nu cumva am înnebunit. (râde) Pe de o parte le era frică de mine, fiindcă eram tot timpul plin de surprize, pe de altă parte știau că oriunde mă duc, mă descurc.

Cum ai continuat?

Andreas Vythoulkas:Am găsit o oportunitate de a începe o școală de management, una dintre cele mai bune din lume. Însă aveam nevoie de bani. Cursul de un an și jumătate costa 120.000 de euro. M-am dus la tata, iar el mi-a spus că nici prin gând nu-i trece să mă ajute, câtă vreme eu urma să devin medic, nicidecum manager. „Și gratis dacă era, nu te-aș lăsa să mergi! Cu atât mai puțin, să-ți dau 120.000 de euro!”, a zis tata. Când am auzit asta, m-am dus la bunicul. Atunci a fost singura dată când am luat credit.

Carmen: Bunicul i-a dat casa în care crescuse el să o ipotecheze, pentru a avea banii de studii.

De ce ar face asta?

Carmen: Bunicul lui era foarte mândru de Andreas și știa bine că nu i-ar fi pus niciodată casa în pericol. Andreas fusese olimpic la matematică în copilărie, a apărut în ziare, deci îți dai seama cum s-a simțit bunicul când și-a văzut numele în publicație.

Andreas Vythoulkas: Când am terminat studiile m-au recrutat cei de la Telekom, nemții care voiau să intre pe piața românească și să cumpere Cosmote. Nicio legătură cu medicina. Iar pentru că eu fusesem în România, știam limba și făcusem facultatea aici, m-au plătit pentru o muncă de consiliere în boardul companiei. Ideea este că acest salariu indecent mi-a permis să plătesc într-un an de zile împrumutul la bancă și să scot casa bunicului de sub ipotecă. Avem mașină cu șofer, un salariu de nabab, dar trăiam cu 400 de dolari lunar, fiindcă aveam un obiectiv.

După ce am achitat creditul m-am reorientat spre meseria mea, cea de medic. Și am început să caut locuri în Europa în care să pot face supra-specializare pentru ce fac eu azi: fertilitate. Și am găsit trei locuri posibile: în Spania, în Anglia și în Grecia, la dr. Pantos. Sigur că doctorul Pantos mi s-a părut cea mai bună idee, fiindcă era la mine acasă.

Am început să dau telefoane, să trimit emailuri, nu-mi răspundea nimeni. Nu avea timp să învețe studenții, el avea treabă de făcut. El avea de condus cea mai mare clinică din Europa pentru fertilitate și FIV.

Când am văzut că mă ignoră, m-am urcat în avion și m-am dus peste el. Am ajuns la clinică la 8.30 dimineața și m-a primit abia la 8.30 seara. cred că i s-a făcut milă de mine când m-a văzut tot la recepție.

La prima întâlnire cu el a fost dragoste la prima vedere. Chiar dacă prima dată mi-a zis că el nu are nevoie de angajați și nici de ucenici. Iar eu i-am zis că muncesc pentru el și îl și plătesc, numai să mă ia. Atunci a zis să revin a doua zi. Din acel moment cred că doar la toaletă l-am lăsat să meargă singur. Munceam 14 ore pe zi acolo. În primele 3-4 luni i-a fost și lui greu, fiindcă nu știam procedurile, dar după aceea făceam exact ce făcea și el.

Ce ți-a plăcut la el?

Andreas Vythoulkas: Două lucruri: era sincer, nu ocolea pacienții, le simțea durerea, în plus și el, ca și mine, nu voia decât să fie pe primul loc.

Nu sunteți în concurență acum?

Andreas Vythoulkas: Nu. Am stat împreună doi ani și jumătate, când a apărut oportunitatea de a consulta în România, unde ideea de FIV nu era foarte avansată. Eram angajat la clinica Medsana și, după ce au început să apară rezultatele, popularitatea clinicii din Grecia a devenit suficient de mare încât să fie nevoie să deschidem aici clinica. Iar acum lucrăm împreună cu doctorul Pantos, care a devenit nașul nostru între timp, și nu îmi imaginez să nu lucrăm împreună.

Doctorul Pantos mi-a acordat încredere când eu nu aveam nimic. După ce m-am ridicat mi se pare absolut firesc să rămânem tot împreună. Cum s-ar zice, și la bine, și la greu. Așa mi se pare normal. Fiecare are locul lui, ne completăm, dar este o chestiune de principiu: împreună am pornit, împreună o ducem până la capăt. Și îți spun asta cu sinceritate: când faci bine lucrurile, se vor așeza. Acum este nașul nostru, ne-a botezat copilul, suntem o familie.