Carol Ionescu, actor: „Sunt modest cumva, dar am foarte mare încredere în mine, fiindcă mi-am spus tot timpul că sunt foarte bun, chiar dacă realitatea zice altfel uneori!”

Carol Ionescu este actor de teatru, producător de film, organizator de festival și fiul Magdei Catone și al lui Șerban Ionescu.

Carol Ionescu, împreună cu Magda Catone, tocmai a încheiat un festival dedicat tatălui său, derulat în online, în condiții de restricții legate de pandemie, prilej să povestim despre actorie, validări profesionale, căutări și curiozitate, figuri materne și paterne.

Am descoperit de curând clipul de promovare a Festivalului Șerban Ionescu și mă întrebam cum și de ce a venit ideea aceasta?

Carol Ionescu: Ideea a venit din familie, desigur. Și eu, și mama voiam să găsim o cale de a ne aminti de tata într-un mod care să aibă sens și grație.

Sunt o mulțime de oameni care trăiesc absența, dorul puternic față de cineva drag, iar ce am căutat noi a fost să găsim un context în care să putem exprima acest dor intens, dar care să aibă și un sens social și cultural.

Mama a pornit de una singură festivalul; acum 3 ani cred că a făcut o ediție pilot și a trecut prin tot felul de dificultăți, iar anul acesta, când am decis să îl reluăm, cu ediția a II-a, ne-am propus să îl facem mai bine, să îl gândim mai atent.

Din fericire, fiind în lumea, în breasla artiștilor, avem acces la oameni care se pricep la astfel de evenimente, așa că am chemat prieteni de peste tot. Am vorbit cu Andreea Ciocârlan, care a fost colegă de an cu mine, doar că ea era la regie, l-am sunat pe Dan Coza, care a terminat actorie, iar ei doi făcuseră tabără de vară „POT”, pentru copiii orfani, un soi de dezvoltare prin cultură, prin activități artistice.

Au mai venit și Nicu Mihali, alți prieteni de-ai mamei și cu toții am creat acest nucleu al echipei de organizare și ne-am apucat să facem fiecare ce știe mai bine: Andreea s-a ocupat de PR și comunicare, Dan de chestiunile fiscale și legăturile cu sponsori, iar eu și Andrei, de partea video. Dar în general toată lumea a fost nevoită să facă de toate…așa încât nimeni nu s-a ocupat în acest festival doar de meseria pentru care are diplomă de la facultate, ca să zic așa.

Eu și cu Andrei Redniciuc, actor și asociatul meu, alături de care scriu și produc filme, am început să facem aceste sporturi, cum este cel despre care vorbești, fiindcă voiam să găsim o cale de promovare organică și autentică. Am vrut să fie ceva real, autentic, cu mine și cu mama.

Ce-ar zice tatăl tău despre acest festival?

Carol Ionescu: Cred că i-ar fi plăcut foarte mult fiindcă a fost o desfășurare de forțe, cu resurse limitate și totuși a generat un ecou destul de mare în online. Cred că i-ar fi părut totuși rău că e pandemie și că s-a petrecut totul doar online, dar îi plăcea foarte mult să cunoască oameni, să stea printre oameni. Probabil ar fi înțeles până la urmă și nevoia acestei limitări și s-ar fi bucurat că a reușit. Dar sunt convins că ar fi zis că nu are sens, de fapt, „de ce să-mi faceți mie festival?”

Intenția noastră pe viitor este să îmbinăm un curent cultural cu unul social. Nu vrem să punem accentul pe excelență, stimabililor, iată cele mai bune spectacole sau filme din România!, ci încercăm să creăm o comunitate de oameni care spun povești și care fac asta prin spectacole și filme. E important, cred, să punem accentul și pe partea umană a cuiva, dar și pe cea artistică.

Hai să dăm această complexitate și interviului cu tine, să vorbim și despre Carol, dincolo de laturile sale artistice. Citeam că îți doreai să devii astronaut. De ce?

Carol Ionescu: Îmi doream, da. Îmi plăcea de Buzz Lightyear, astronautul din Toy Story. (râde). Apoi, ca pe toți copiii din generația mea, m-au pasionat dinozaurii, spațiul cosmic.

M-am făcut actor însă pentru că acesta a fost parcursul natural.

De ce natural? Putea fi invers, chiar. Toată lumea aceea a zeilor scenei care se perindau pe la tine prin casă, la câte o petrecere, poate fi copleșitoare. Puteai să te opui acestei lumi, nu?

Carol Ionescu: Da, poate fi copleșitor pentru un om care are conștiența valorii acelor artiști. Dar pentru un puști răsfățat și năzbâtios cum eram eu atunci nu prea conta.

Acum mă bucur că am avut șansa să cunosc acești oameni de o atare valoare, dar la acea vreme nu conta atât de mult. Dimpotrivă, cum spui, s-a manifestat aversiunea față de acest context teatral, poate și pentru că simțeam că ai mei își petrec tot timpul acolo.

La un moment dat, dându-mi seama că sunt un tip leneș și că nu-mi prea plăcea școala, că am făcut o grămadă de chestii, dar puține lucruri am dus până la capăt, am intrat într-o trupă de teatru, unde am simțit că puteam să fiu eu însumi, eram liber și de folos, am realizat că aș putea să fac asta profesionist.

Ce altceva îți mai plăcea și făceai?

Carol Ionescu: Mi-a plăcut foarte mult istoria în liceu, voiam să fac antropologie, apoi am vrut să-mi fac o trupă, cochetam cu muzica, eram chiar bun percuționist. Dar nu eram deloc studios. Așa că m-am oprit.

Îmi place în continuare sociologia, mă fascinează dinamica aceasta a comunităților, cum, de pildă, trăim pandemia, o criză sanitară care ne-a afectat pe toți, dar care trezește revelații diverse pentru fiecare dintre noi.

Mă interesau aceste lucruri profunde în liceu, dar am realizat că e mult mai ușor să mă prostesc, să atrag atenția celorlalți și lumea să râdă. Iar această plăcere care a început superficial a căpătat între timp substanța și structura unei meserii făcute responsabil.

Unde ai început tu această colaborare cu trupa de teatru? În ce liceu?

Carol Ionescu: Pentru că nu am învățat suficient în gimnaziu, am ajuns în clasa a IX-a la un liceu de cartier, dar destul de drăguț. Veneam din Școala Centrală, unde avusesem parte de tot răsfățul și atenția, dacă era vreo problemă venea mama și vorbea cu profesorii, dar am ajuns la Liceul Constantin Brâncoveanu, unde m-am lovit de lumea reală, cu copiii ai căror părinți erau plecați de ani de zile în Italia, cu copii care vin cu trenul la școală, cu probleme adevărate. Și mi-am zis atunci: „Carol, trebuie să înveți, să te întorci în buricul Bucureștiului din nou! Tu ești un prinț!” (râde)

Am început să învăț, iar în clasa a X-a am fost din nou în Școala Centrală. Am nimerit în clasă cu Fabi Ghenof, care făcea parte dintr-o trupă de teatru de la Liceul George Coșbuc, unde învățase el înainte, trupa Brainstorming București. Am stat vreo trei ani cu ei și mi-a plăcut foarte tare.

Ce a fost mișto? De ce erai tu însuți acolo și în alte părți nu?

Carol Ionescu: Eram eu însumi peste tot doar că nu rezonam la fel cu cei din fața mea. Acolo lucrurile au căpătat un sens, am găsit receptori pentru personalitatea mea.

În vreme de liceu, când toată lumea crește, se schimbă, e confuză, vrea să înțeleagă, eram și eu la fel, un tip neînțeles pe deplin. Aveam puțini prieteni cu care mă manifestam cum credeam că e de cuviință.

În trupă, toți eram într-o continuă căutare artistică. Pretindeam, ne gândeam că facem lucruri mărețe și, chiar dacă nu ieșeau mărețe, ne bucuram de parcurs. Acolo am învățat pe pielea mea ce e “procesul, nu succesul”, faimosul clișeu. Pentru un adolescent o activitate de acest gen, fie că e sport, fie că e teatru, contează foarte mult pentru că își găsește oameni care îi împărtășesc pasiunea și interesele, dar și pentru că își formează o disciplină de lucru.

Mergeam la festivaluri, participam la workshop-uri cu traineri, iar totul era conceput să poți încerca, să primești feedback și să refaci ce nu a mers. Iar asta este foarte folositor pentru un adolescent, fie că urmează să facă teatru, fie că nu. Mulți colegi din acea trupă nu mai au nicio legătură cu teatrul, dar experiența le-a folosit, sunt convins; sunt niște oameni mai siguri pe ei, personalități puternice.

În trupa de actori profesioniști am lucrat cu niște artiști foarte buni, care mi-au ajuns colegi și prieteni ulterior, oameni de la care am putut învăța în timpul repetițiilor și spectacolelor. Dacă la școală învățam într-un mediu mai intim, în trupă puteam să pun în practică totul pe scenă, în relație cu publicul. Trupa asta a fost a doua școală pentru mine, iar întâlnirile de acest gen îmi prind foarte bine.

Cât conta că aveai în spate proiecția personalităților părinților tăi? Șerban Ionescu, Magda Catone, actori celebri?

Carol Ionescu: N-a prea contat. (râde)

Am primit sfaturi de genul: „ai grijă, e numele părinților tăi în joc, să nu-i faci de râs!”

Dar nu-mi prea păsa de asta, sincer. Dacă trăiești într-o lume reală realizezi că noi aici, în România, nu suntem nici Humphrey Bogart, nici Brad Pitt. Da, sunt Magda Catone și Șerban Ionescu, dar dacă întrebi pe cineva de pe stradă despre ei probabil nu-i mai știe și nu e ceva rău, ci o realitate în care trăim.

De aici și până la „nu face de râs numele părinților!” este o mare distanță. Dacă ar fi să mă preocupe ceva este gândul de a nu face de râs numele meu sau pe mine, în fine. Dar nu mă preocupă asta pentru că eu nu cred în rușine. Și cred că e în dezavantajul meu să trec prin viață cu rușine, mai ales ca actor.

Poți să crezi că actoria este o meserie sfântă, dar în realitate tot ce trebuie să faci este să o tratezi bine, să nu-ți bați joc de ea.

Bine, înțeleg că nu vrei să crezi în cuvinte mari. Atunci cu ce îi dai reverență meseriei de actor?

Carol Ionescu: Cred că partea sfântă, îngerul care se pogoară, există doar în momentul actului artistic, un soi de credință soră cu cea a unui preot care se roagă la Dumnezeu în chilia lui. Am momente, Slavă Cerului!, când mi se întâmplă și mie acest lucru.

Dar acesta este idealul și acolo găsești sfințenia, în rest, actoria este o meserie pe care poți să o faci ca să-ți câștigi pâinea. Fără îndoială trebuie să o faci bine, iar ce e frumos este că spui povești. Asta îmi place mie cel mai mult și asta am început să facem, eu și Andrei Redniciuc, facem filme: am scris cu el, am produs, el a regizat și nu am mai fost actorul din fața camerei, ci o rotiță dintr-un mecanism care face posibil lucrul cel mai important: povestea spusă.

Sentimentul meu este că generația părinților tăi a lucrat foarte mult cu simboluri, cu vorbe mari, frumoase, cu multă intuiție și talent…

Carol Ionescu: Și asta mi se pare frumos la acea epocă. Asta cerea „epoca de aur”, când teatrul a avut o altă viață, într-o eră comunistă, groaznică. Dar erau alte căutări atunci, într-un sistem care te cenzura, te opresa, te băga în sperieți.

Realitatea de acum pare și mai complicată, cu constrângerile sale economice, culturale, din care pare că nu poți evada.

Carol Ionescu: Cred că opțiunea cea mai bună în meseria asta este să o tratezi cu concretețe: ești, nu ești talentat, trebuie să uiți puțin de greutatea cuvintelor și să faci ce vrei, să-ți faci treaba dar bine, să scoți barca la liman.

Nu cred în ziceri de genul: „eu nu pot să mă compar cu Dinică!”. Ba da, poți! El a trăit într-o epocă, tu în alta, iar cu această comparație nu îi negi talentul sau valoarea.

Ce ai primit de la ai tăi?

Carol Ionescu: Eu am primit contextul potrivit.

Față de mulți dintre colegii mei, lăsând la o parte disciplina muncii sau talentul, m-am bucurat de o înțelegere, o căldură și o libertate specifice unei formări într-o familie de artiști.

Ce înseamnă că ai fost răsfățat?

Carol Ionescu: Să zicem că pe lângă iubire am primit acest strat în plus de răsfăț. Primeam ce-mi doream, dar nu doar asta. Am fost educat în sensul de a nu-mi dori ce era mai mare sau mai scump; voiam o mașinuță, nu cea mai mare, cea mai scumpă, cea mai strălucitoare, o primeam. Dar am primit o căldură de la ei și un context potrivit de creștere, în ciuda întregii gâtuiri și alergături între sălile de sport pe unde ajungeam în copilărie. (râde)

Ce s-a schimbat pentru tine din momentul în care a plecat tatăl tău?

Carol Ionescu: Știi cum se zice că suntem suma întâlnirilor noastre. Cu siguranță asta a cântărit cel mai greu dintre toate întâlnirile din viața mea.

Când tata n-a mai fost, a apărut o mare absență în figura paternă și-mi amintesc că niște ani am tot căutat asta și am găsit-o în colegi mai în vârstă decât mine, în oameni cu care am lucrat.

Aveam 16 sau 17 ani când a plecat tata și a fost esențial pentru mine faptul că era perioada în care dezvoltam o altfel de relație cu el. Nu mai eram fiul și tatăl ci prieteni cumva, puteam să vorbim și despre alte subiecte, aveam și eu curajul să vorbesc despre grijile și fricile mele de adolescent, iar asta a făcut ruptura să fie și mai greu de dus. Însă a ajutat și ea la formarea mea, deși mi-a lăsat mari carențe pe care încă le umplu când le mai descopăr prin mine, dar mi-a pus și un strat de cărămidă puternică, solidă.

În plus, am căutat să îi replic părțile bune, virtuțile care până la urmă s-au cernut și a lăsat în urmă personalitatea mea. Am căutat să preiau multe dintre lucrurile pe care le consideram valori la un bărbat sau la un artist.

Acum sunt mai preocupat mai mult de a fi un om bun, mai mult decât de a fi un artist bun. Și-mi place, nu vreau să spun că mi-a dispărut interesul față de meserie, doar că mă interesează mai mult de atât.

Cu mama ta cum s-a schimbat relația?

Carol Ionescu: Cu mama am avut mereu o relație puternică de prietenie. Cu ea vorbeam mereu de școală, de pildă. Nu-i spuneam lui tata dacă luam nota 4, ci ei. Exista un soi de confidență acolo…

Complicitate…

Carol Ionescu: Da, dar pozitivă, sănătoasă.

Desigur că în lipsa lui s-a făcut o permutare și eu am căpătat rolul bărbatului în casă, ceea ce a fost și bine, și rău. Pe de o parte, puteam să vorbesc deschis cu ea, fiindcă și aici evoluase relația și puteam să am curajul de a tranșa niște lucruri sau trăiri, dar pe de altă parte (iar aici cred că este o grijă valabilă pentru oricare „băiatul mamei”) s-a distorsionat un pic relația, fiindcă se proiecta și imaginea tatălui pe mine, ea mai vorbea și cu el cum vorbea cu mine. Asta am simțit, ceea ce nu a fost neapărat bine. Slavă cerului!, acum ne-am mai reglat. Suntem eu, Carol, și ea, Magda.

Pe de altă parte, mă gândesc la dorința ta de a face de toate: actor, luminist, producător, șofer, dacă e nevoie, și mă întreb dacă nu devine istovitoare dincolo de pofta de a explora?

Carol Ionescu: Cred că nu va înceta niciodată căutarea. Apropo de valori, a venit odată la noi, la facultate, domnul Mircea Albulescu și ne-a spus că cel mai important lucru la un actor este curiozitatea.

Eu aș merge și mai departe. Te contrazic, dragă Mircea Albulescu! (râde)

Curiozitatea, dar căutarea e cea mai importantă calitate a unui om, nu doar a unui actor.

Și confirmarea, validarea pe care o așteptăm toți?

Carol Ionescu: Confirmarea cred că e importantă dar nu sunt sigur despre validare. Nu știu exact ce mecanism are fiecare fiindcă mi se pare că are și ceva latură negativă la mijloc.

O alimentare nesfârșită a ego-ului?

Carol Ionescu: Hai să ne uităm la o cronică de teatru care mă desființează după un spectacol. Eu trebuie să o iau ca atare și să o văd ca pe imboldul ce va îmbunătăți următorul produs. Folosindu-mă de busola interioară care va ști exact de ce are nevoie, nu de toată critica, voi evolua. La fel, dacă iau Premiul UNITER, mi se pare important să fiu conștient eu întâi de toate, cu busola interioară, care este exact meritul meu acolo.

Pe de altă parte, reacția unor actori consacrați de tipul: nu-mi spuneți maestru! Sunt un actor, cu căutările sale!” este din ce în ce mai des întâlnită. Este o modestie exagerată sau cuvenită?

Carol Ionescu: Eu pot să zic despre mine că sufăr de o modestie de bun simț. Dacă vine cineva și zice: „Ai fost bun!”, eu am să răspund simplu: „Mulțumesc!”. Uneori însă această reacție pare prefăcută, superficială, o cerere și mai mare de atenție. Dar toate astea depind de om și poți să-ți dai seama privindu-l.

Pentru un om modest, validarea celorlalți este un gest frumos, îl apreciază, îl interiorizează și îl lasă să-l cuprindă, dar s-a terminat. Un altul, cu un mecanism de validare nesănătos, care are nevoie de validarea celorlalți, ceea ce e toxic pentru un artist poate ar răspunde cu o modestie mai superficială.

Modestia cred că este o virtute, ar trebui să o păstrăm, dar nu știu să spun care e nivelul la care să ne oprim.

Eu cred că sunt un tip modest dar am foarte mare încredere în mine, pe care mi-am format-o spunându-mi că sunt foarte bun, chiar dacă realitatea îmi poate indica în anumite momente că nu este adevărat întru totul. Dar asta este borna mea.