Lunetist la 18 ani, manager la 25, la 42 de ani cetățean român cu examen. Povestea lui Keren Temelie, o israeliană stabilită în România

Lunetist în armata israeliană la 18 ani, manager de restaurant la 25 de ani, Keren se simte acasă în România.

S-a născut lângă Nazareth, în nordul Israelului, acum 42 de ani, și a trăit până la 18 ani în Moshav Zipori, locul în care s-a născut, conform tradiției creștine, Fecioara Maria.

Își amintește cu drag despre copilăria la țară, la ferma părinților ei. Keren este mezina familiei și este singura care a plecat din Israel. La 18 ani s-a înrolat în armată și, înainte de a începe studiile universitare, a emigrat în Europa, unde l-a cunoscut pe soțul ei, Danu, un canadian de origine română.

La sfârșitul anului trecut a dat și a luat examenul de cetățean român, unul dintre cele mai grele examene de cetățenie a acestei zone a Europei.

Urmăriți povestea israeliencei care se simte acasă doar în România, în 12 minute de lectură. Și nu ratați o rețetă specială de mâncare, Sakshuka. 🙂

Povestește-mi despre locul unde te-ai născut și ai crescut.

Am venit pe lume într-un oraș de lângă Nazareth, în Afula. Acolo era maternitatea.
Am crescut însă la țară, în Moshav Zipori, locul pe care voi îl știți din Biblie, pentru că acolo s-a născut Fecioara Maria. Acolo tata avea o fermă care pentru mine a însemnat libertatea absolută. Aveam animale, îmi făcusem prieteni, practic copilăria mea a fost perfectă.

Tata a fost profesor și a fundat prima școală profesională din Nazareth, lucru extrem de important pentru el, cu atât mai mult cu cât comunitatea arabă din oraș este semnificativă, iar aceste tipuri de școli le dădeau o șansă celor care terminau liceul și nu își doreau să continue studiile. Practic aveau o profesie.

Aceasta este contribuția tatălui meu la dezvoltarea societății arabe din Israel.
Îl admir pentru ce face și este o misiune îndeplinită care contează foarte mult pentru el.

De ce ai intrat în armată?

Israelul este o țară tânără, nu ca România. Noi avem o existență de 70 de ani, iar tradiția noastră vine dintr-o religie comună a majorității. Altfel însă, Israelul conține creștini, musulmani, evrei, ortodocși, catolici, protestanți, druizi și credincioși Bahai. Israelul este țara tuturor acestor religii, evreii sunt doar majoritari.
Eu m-am născut și am crescut ca israeliană, adică în ideea unui patriotism absolut, o dragoste fără rezerve față de țara mea.

La 18 ani am intrat în armată și am servit țara timp de doi ani. De ce am făcut-o? Pentru că îmi iubesc țara. Dacă noi nu am face asta, ea nu ar mai exista.

Știi cum se simte asta? Gândește-te, e ca atunci când ai un copil. Și simți că trebuie să îl protejezi. Chiar și atunci când are 40 sau 50 de ani. Pentru tine el va rămâne tot timpul vulnerabil și simți că trebuie să îl aperi. Țara mea este vulnerabilă, oricând poate dispărea dacă nu este protejată.

Așa că am mers în armată și am antrenat soldați pentru luptă. Eram lunetist. În acei ani se făceau doar antrenamente. În zilele noastre fetele merg și în luptă. Iar dacă întrebi ce aș fi făcut dacă se punea problema de luptă, pot să-ți spun că m-aș fi dus fără ezitare. Pentru că am abilitatea fizică și psihică pentru face față, știam să fiu un luptător.

Am să-ți povestesc ceva ce mi s-a întâmplat de curând aici în București, când cineva mi-a zis că noi, evreii, ne-am obișnuit să trecem drept victime. Am explodat în sinea mea: eu nu sunt o victimă, sunt o războinică.
Iar faptul că nu mai vezi tragedii la știri nu înseamnă că nu se întâmplă, înseamnă doar că cele mai multe dintre ele sunt dejucate și oprite de oameni care luptă să asigure acea protecție despre care vorbeam.

Așa stând lucrurile, cum ai decis să pleci din Israel?

După ce am terminat armata, tata m-a înscris la universitate, m-a dus la internat dar, în scurt timp, mi-am dat seama că nu este locul unde aș vrea să fiu. Așa că am fugit. Am ajuns în sudul Israelului, în zona turistică, în Eilat, unde am descoperit o altă lume.

M-am angajat la un restaurant, da nu am rămas mult timp chelneriță pentru că managerul mi-a spus într-o zi că are nevoie de mine la restaurantul pe care îl avea în Praga.

Nu am stat mult pe gânduri, m-am urcat în avion și am ajuns în Europa. O fată de 20 de ani din Israel ajunge într-un loc în care nimeni nu vorbește engleză și trebuie să se descurce să pună pe picioare o afacere care nu mergea.
Așa că am început să învăț, pas cu pas, limba. Am înlocuit toți angajații și, în scurt timp, am ajuns să avem un loc plin de clienți. Dar eu lucram din zori până noaptea, nu reușeam nici să văd orașul în care mă mutasem.
Apoi a apărut soțul meu.

Venea la restaurant, se așeza la o masă și se prefăcea că citește presa. Dar mă spiona din spatele ziarului. Pe mine mă pufnea râsul când vedeam una ca asta. Dar nu s-a lăsat bătut, așa că a rugat un prieten israelian să vină la mine să îmi spună că ar vrea să mă cunoască. Tipul a venit la mine și mi-a zis.
Ce am răspuns eu? Că nu am timp.

Soțul tău este român. Cum s-a întâmplat să vă întâlniți acolo?

Danu, soțul meu, este născut în Canada, dintr-un tată român și o mamă de origine germană. Iar, după ce a terminat școala, s-a întors în Europa ca profesor de engleză, întâi în Londra, apoi în Praga.

Trebuie să îți spun că, în momentul în care am decis să ies cu el, am simțit că el este omul potrivit pentru mine. E greu să îți explic cum se simte asta, dar trebuie să mă crezi pe cuvânt, era ceva ce nu mai avusesem până atunci. Am simțit că nu mai există cale de întoarcere.

Am închis toate restaurantele din zonă până dimineața și am vorbit despre toate. Iar la puțin timp ne-am mutat împreună. Mi-am dat demisia de la restaurant și am început să trăiesc, ceva ce nu făcusem până atunci, când aveam prea mult de lucru.

Am hotărît să îi sun pe ai mei, pentru că la noi căsătoriile cu non-evrei nu sunt permise. Iar mama m-a luat peste picior: „de câte ori mi-ai spus cu cine ieși?”, mi-a spus. Și m-am liniștit.

Deci v-ați căsătorit.

Întâi am decis să mă întorc la Universitate, în Israel. Am făcut trei ani de economie și finanțe, chiar dacă nu îmi plăcea deloc ce făceam, dar eram bună la cifre și calcule. Eu visam să am o patiserie a mea. Și am reușit să o am, aici în România. Am făcut și cursuri de specialitate, la Londra, unde m-am mutat cu copiii și bona, timp de un an, cât au durat cursurile. Acum sunt absolvent la Cordon Bleu London Culinary School. Dar asta este altă poveste.

Eu eram studentă în Israel, Danu venea tot timpul la noi. L-am prezentat părinților mei, care l-au plăcut de la prima întâlnire.

Tata în special mi-a zis despre el: „tot ce trebuie să faci este să te sui în tren, pentru că Danu conduce acest tren și îl conduce bine”. (râde) L-am ascultat pe tata.

Danu avea o afacere cu arhive de documente în mai multe țări din Europa. DocuGuard se numea, între timp a vândut-o celor de la Iron Mountain. Dar până să o vândă, a decis să deschidă un birou în România. Așa că ne-am mutat aici

Prin apă și foc de treceam, eram alături de el.

România. Ce știai despre acest loc?

Nu știam nimic despre acest loc, chiar dacă majoritatea evreilor din orașul în care am locuit până la 18 ani erau de origine română.

Ne-am mutat în România și, după puțin timp, am intrat ca voluntar într-un proiect extraordinar, Cow parade. Despre ce era vorba? Mai multe vaci din fibră de sticlă au fost instalate în București, pictate de artiști fabuloși și ulterior cumpărate de companii cu foarte mulți bani, fonduri care au ajuns pentru susținerea câtorva cauze caritabile.

Vaca noastră era pictată în culorile curcubeului, era instalată la televiziune, exact unde este statuia lui Charles de Gaulle acum. Toată lumea adora vaca asta, deși nimeni nu părea să știe la acel moment că erau culorile mișcării LGBT.

Am vrut să o cumpărăm noi, dar o companie de vopsele a licitat o sumă enormă pentru ea și am cedat. (râde)
A fost un proiect senzațional.

Povestește-mi despre examenul de cetățenie. Cât de complicat a fost?

A fost foarte dificil.
Nu a fost o selecție, am învățat tot: geografie (munți, câmpie, floră, faună, râuri), istorie (toți domnitorii, toți anii, înainte de Hristos), literatură, constituție, tot. Sute de nume care semănă între ele. Acum, când trec pe câte o stradă și mă uit la nume, realizez să știu tot despre fiecare. (râde)

Am avut 120 de întrebări pentru fiecare subiect.
Anul trecut întrebările sunau așa: numiți trei domnitori din Țara Românească. Simplu. Anul acesta era așa: numiți un domnitor din Țara Românească și spuneți tot despre el: când s-a născut, ce a făcut, ce bătălii a pierdut, ce a câștigat și așa mai departe.

Am învățat singură, fiindcă nu am avut voie să am profesor.
Anul trecut am învățat bine, dar am picat examenul. Și cumva eram relaxată la gândul că va fi aceeași materie și anul ăsta. Greșit. Anul ăsta am avut dublu de studiat.

O lună de zile am uitat de copii, de prieteni, de familie, m-am închis în casă și am învățat. Dar am reușit. Acum câteva zile am depus jurământul, care sună ca jurământul pe care îl depune Președintele țării, cu mâna pe Biblie.

De ce ai ținut atât de mult să iei cetățenia?

Aici e casa mea și nu vreau să fiu cetățean străin în această țară. Soțul meu este român, copiii sunt români, noi vrem să locuim aici. Mă simt bine și mă simt în siguranță aici. România este casa mea.

Am rugat-o pe Keren să ne detalieze o rețetă a unui fel de mâncare de care era îndrăgostită când era mică. Ne-a dezvăluit însă o rețetă a unui preparat pe care l-a perfecționat ea și de care sunt îndrăgostiți copiii ei, shakshuka.

300 de grame de roșii, decojite și tăiate în cubulețe mici
2 linguri de ulei de măsline
O jumătate de ardei iute, tăiat felii
3 căței de usturoi, felii
4 ouă și un praf de sare

Se încălzește bine o tigaie în care se adaugă uleiul. În uleiul încins punem usturoiul și ardeiul pe care le perpelim 2 minute. Apoi adăugăm roșiile și sarea. La foc iute le lăsăm să fiarbă și mai amestecăm fără să acoperim deloc tigaia. Când fiertura a scăzut adăugăm ouăle, iar când gălbenușurile sunt aproape întărite shakshuka este gata.
Poftă bună!