Cătălina Gărdescu, project manager Joblandia: "Dacă te opreşti un pic din ideile preconcepute și dacă încerci să dai puțin la o parte filtrele astea de „eu sunt deștept că sunt mai mare” îți dai seama pe ce pun valoare acum tinerii aceștia."

Ne plângem frecvent de problemele din societatea românească: de sistemul de sănătate, de birocraţie, taxe sau problemele din învăţământ. Şi avem o mulţime de motive să fim nemulţumiţi. Din fericire, există oameni care trec pragul nemulţumirilor şi caută soluţiile. Aşa a făcut şi Cătălina Gărdescu, care după 20 de ani de lucru în sistemul de educaţie privat, s-a alăturat acum unei iniţiative menite să le arate tinerilor la ce se pot aştepta când intră în câmpul muncii. În mod practic, Joblandia este o platformă care le facilitează acestora accesul în companii dintre cele mai diverse, astfel încât să observe cum se întâmplă lucrurile acolo, ce presupun diferite locuri de muncă şi, mai ales, dacă le-ar plăcea un astfel de mediu. Pe de altă parte, reprezentanţii companiilor află, la rândul lor, care sunt interesele şi nevoile tinerilor care se pregătesc să iasă de pe băncile şcolii.

Am profitat de ocazie ca să vorbesc cu Cătălina Gărdescu şi despre povestea ei de viaţă, o altă lecţie importantă despre felul în care pot afecta ideile preconcepute parcursul unui om, dar mai ales despre puterea şi determinarea de a-şi găsi drumul în viaţă, profesional şi personal.

Cătălina, povesteşte-mi puţin despre acest proiect de care te ocupi acum.

Este un proiect al Asociaţiei Profesionale HR Club, un proiect căruia m-am alăturat imediat cum am aflat despre el, iar ideea principală este să le oferim copiilor oportunitatea de a vedea ce înseamnă cu adevărat să munceşti. Sigur, ne uităm la filme, ne place ce vedem în Law&Order, de exemplu, dar cât înţelegem cu adevărat despre ce înseamnă să fii poliţist sau avocat?

Problema nu este însă doar a copiilor, în mod evident. Mereu sunt mai multe faţete, iar oamenii din HR sunt implicaţi în mod direct în această situaţie. Au nevoie de oameni potriviţi, cu anumite aptitudini, cu o anumită structură şi nu întotdeauna reuşesc să ajungă la ei. Pe de altă parte, nici în şcoli situaţia nu arată mai bine. Avem un consilier la 1.000 de copii, care trebuie să se ocupe şi de zona de suport psihologic şi de îndrumările profesionale şi de multe altele. Iar între toate acestea există o prăpastie pe care noi încercăm să o astupăm sau măcar să o diminuăm.

Spuneam mai devreme că m-am alăturat aproape instantaneu proiectului, după ce am auzit despre el. A contat şi asocierea pe care am făcut-o la acel moment, cu un citat pe care l-am găsit într-o carte a lui Desmond Tutu, care zicea că la un moment dat te oprești să mai scoți oamenii din apă, pe cei care se îneacă şi te duci să vezi cine îi aruncă. Mi s-a părut întruparea acestui proverb.

E prea târziu să mă duc să văd ce îi trebuie unui om de 30 de ani ca să îl angajez. Putem, în schimb, să mergem la liceu și să ne dăm seama ce e important să le arătăm copiilor. Am aflat, de exemplu, că la Politehnică rata de continuare, după anul întâi, este de sub 50%. Ţi se face pielea de găină! Ce se întâmplă cu copiii aceştia în aceste condiţii pentru că cifrele arată că nu se regăsesc nici în şcoală, nici la muncă?

Aşa a apărut ideea acestei platforme, care să pună în legătură companiile cu liceele, copiii având astfel ocazia să meargă și să viziteze companii cât mai diverse. Dar nu doar să viziteze, să vadă efectiv ce presupun diversele locuri de muncă din cadrul respectivelor instituţii, ce au nevoie ca să ajungă acolo, îi atrage sau nu direcţia respectivă. Şi asta facem în momentul ăsta. Am avut, ce-i drept, şi destule surprize, unele plăcute, altele mai puţin plăcute.

Hai să vorbim de cele plăcute prima oară!

Înainte de toate a fost reacţia companiilor, care au primit ideea cu foarte mult entuziasm. Noi am lansat platforma către companii cu 2 zile înainte să fie lansată public și cam în 2 zile se înregistraseră deja 30. Am discutat înainte cu fiecare dintre reprezentanţii acestora, le-am explicat ce ar trebui să le arate copiilor, că scopul nu era să îi ducă acolo, să-i aşeze pe scaun și să le vorbească. Asta primesc şi la școală, nu? Le-am spus să le arate efectiv ce se întâmplă acolo, cum se desfăşoară lucrurile în cât mai multe departamente, iar entuziasmul cu care am fost întâmpinaţi mi-a arătat că există o ocazie extraordinară pentru copii.

Foarte plăcut impresionată am fost şi de reacția Ministerului Educației, unde recunosc că m-am dus destul de reticentă. Am fost primite cu deschidere, ascultate şi, mai ales, sprijinite. Mai mult, ei au fost primii care au popularizat anunţul, chiar înainte să facem noi publică platforma. Ea încă nu era deschisă şi ne sunau profesorii să afle detalii pentru că fuseseră anunţaţi de existenţa ei de către inspectorat.

Surpriza mai puțin plăcută a fost legată de faptul că profesorii nu au fost la fel de atraşi de idee. Deşi am aşezat totul pe tavă, am planificat exact ce era de făcut, trebuia doar să apese un buton, lucrurile nu au funcţionat în această direcţie aşa cum ne-am imaginat. Noi ne gândeam că o să avem 5000 de copii într-o primă fază. E puțin la nivel de țară, dar consideram că e un început bun. Însă în acest moment abia dacă ajungem la 2000 de elevi. Nu reușim să implicăm profesorii și nu reuşesc să înţeleg care este motivul.