Ce face un „doctor” în fruntea unei super-organizații de caritate? Cine este Mihaela Nabăr, directoarea World Vision România?

Mihaela Nabăr este directorul executiv al World Vision România, o organizație mondială care luptă pentru combaterea sărăciei și care în țara noastră, de 12 ani, de când Mihaela este implicată în proiect, a derulat proiecte în valaore de 50 de milioane de euro.

Mihaela Nabăr a terminat două facultăți, a făcut un master și un doctorat, a studiat în Cluj și Franța, la Universitatea Marne-la Vallee Paris-Est, a predat în ultimul an colegilor săi și este specialist în studii europene și relații internaționale, cu un doctorat în istorie economică și relații economice internaționale.

Toată atenția pentru studiul academic și pentru studiu i-a adus cel puțin două lucruri: l-a cunoscut pe soțul ei, Sergiu Mișcoiu, care i-a fost profesor și cu care o are pe Teodora, fiica lor de 11 ani, și i-a dat forța de a înțelege mai bine realitatea și de a lupta pentru schimbarea ei în bine.

Iată povestea unui doctor în științe care conduce una dintre cele mai importante organizații de caritate din România.

Să gestionezi bugete de 50 de milioane de euro în zona de caritate pare științe cosmice. Cum ai făcut?

Mihaela Nabăr: Ce ai spus tu este doar o cifră. M-aș uita mai degrabă la ce am făcut cu acei bani și unde au ajuns ei.

Zilele acestea am lansat campania noastră de 30 de ani și ne-am uitat retrospectiv la ce a făcut acestă organizație în toți acești ani, iar concluzia a fost că am ajuns la un număr de 600.000 de copii/părinți în programele noastre și vreo 450 de milioane de dolari la nivel mondial. Așa că cifra de 50 de milioane de euro pare foarte mică în comparație cu întregul sprijin financiar.

De fapt, venirea mea în organizație a corespuns cu reorganizarea World Vision și schimbarea ei către o direcție care să o facă mai atentă la ce se întâmplă în afara instituției. Fiindcă noi suntem internaționali, cu propriile proceduri și sisteme de lucru, finanțările veneau de la niște donatori fidelizați în ani de zile, oameni din diverse țări ale lumii.

Când am venit eu în organizație am aplicat la Cluj, pe o poziție de coordonator zonal, local și la interviu am aflat de la managerul de atunci, care era român, că sunt pregătită pentru o poziție superioară. Concret mi-a spus că dovedeam mai degrabă profilul unui om care vrea să dezvolte, să creeze, nu care să urmeze o rețetă. Asta se întâmpla prin 2007.

De ce ai venit în World Vision?

Mihaela Nabăr: Pentru că veneam după o tinerețe în care nu am făcut nimic altceva decât de a învăța, lucru care mie mi-a plăcut foarte mult.

Veneam după studii la Paris, Franța, unde stătusem și unde experimenatasem tot felul de situații pe care mi le doream aduse în România pentru a realiza ceva și aici.

În plus, veneam după o experiență de ONG, în care lucrasem cu Ministerul de Finanțe, cu Ministerul de Externe și mi se părea că și acolo se întâmplă lucruri dar că rămâne tot dificil să schimbi realmente ceva, să te miști în acel ritm, în care faci cum ți se spune și nu vrei să afli ce se întâmplă dacă nu faci întocmai.

Făcusem foarte multe lucruri deodată; în timp ce finalizam cea de-a doua facultate, dădeam și doctoratul și eram profesorul propriilor mei colegi. În anul II al primei facultăți am început facultatea de Relații Internaționale, amândouă de 4 ani, pentru că am simțit că am nevoie de un echilibru între ele: una era foarte frumoasă, idealistă, iar cealaltă era foarte pragmatică, așa încât am putut să duc lucrurile de la un capăt la altul.

În plus, postura de a fi profesoara propriilor colegi a fost o experiență extraordinară.

Ce ai învățat din ea? Înțeleg că erai într-o postură de autoritate față de niște oameni cu care de fapt erai în relații de egalitate.

Mihaela Nabăr: Cred că acest lucru l-am experimentat și am încercat să îl exprim: niciodată nu am fost pe o poziție de autoritate, tot timpul am încercat să fiu pe poziție de colegialitate cu ei. Și acum sunt la fel în organizație: suntem colegi, lucrăm cot la cot.

Niciodată nu am tratat funcția ca pe o chestiune de autoritate, doar ca pe o situație în care eu învățasem mai multe lucruri și puteam găsi împreună cu ei o cale de a le împărtăși ce învățasem. Eram și foarte tînără atunci, aveam vreo 25 de ani, dar și acum, când încă am ore la facultate, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.

Iar în World Vision e la fel: sunt într-o poziție executivă, cu 500 de colegi și nu mă simt șeful nimănui. Mi se pare că dacă te poziționezi ca șef într-un ONG deja lucrurile se complică și devine imposibil să provoci oamenii să se implice.

Oricât ai spune însă, poziția de coordonare stabilește niște ierarhii firești fără de care lucrurile nu ar avea cum să funcționeze. Deci cum stabilești tu aceste relații cu colegii tăi?

Mihaela Nabăr: Cred că totul pleacă de la modul în care te poziționezi pentru a comunica anumite lucruri sau a fi acolo împreună cu colegii tăi, făcând lucruri pe care ei nu știu să le facă, dar totuși ajung să le facă dacă li le arăți.

În plus, tocmai pentru că suntem o organizație internațională, structura ierarhică este respectată. În toată această relație de 12 ani cu organizația, mulți ani la rând comunicarea către cineva se făcea copiind unul sau doi supervizori în aceste mesaje, pentru a te asigura că lucrurile sunt știute și asumate.

Însă niciodată nu am început comunicarea prin a spune: „eu sunt șeful”, „eu sunt profesorul”, „eu sunt președintele unui board”, mai ales că de-a lungul timpului am ajuns în diverse poziții de conducere: acum sunt Directorul executiv World Vision, președintele boardului Volum, lucrez în tot felul de task force-uri pe poziții de coordonare.

De ce ai ales această organizație?

Mihaela Nabăr: Mi se părea că ea face exact ce trebuie să facă, neînsemnând că celelalate nu făceau. Lucrasem în Franța într-un ONG, acum merg în Senegal și fac voluntariat însă mi s-a părut că ceea ce face World Vision se apropie cel mai mult de misiunea mea.

Era organizația care făcea ce susținea că face. Interacționasem din facultate cu ea și observasem că înainte de a spune că făceau ceva, chiar făceau.

Probabil cel mai cunoscut principiu cu care operează World Vision este lupta cu sărăcia. La noi însă sărăcia poate căpăta nuanțe speciale. Cum ai văzut tu ideea de la început, pe teren, cum a evoluat și cum ai evoluat și tu o dată cu ea?

Mihaela Nabăr: Mergeam pe teren împreună cu unii dintre donatorii noștri și una dintre întrebările lor erau: „cum se face că posesorii acestor mașini scumpe sau ale acestor case pretențioase nu fac nimic pentru comunitatea lor, pentru vecinii lor? Cum de poate exista atâta sărăcie printre aceste bogății?”

Sigur că putem vorbi despre individualismul american, dar cel care punea aceste întrebări era american; comunitatea conta pentru el, pentru cei din fața lui nu conta, pentru acei oameni care nu aveau case dar care dormeau în mașini foarte scumpe.

Atunci am simțit că noi putem să facem mai multe pe această temă fiindcă este vorba despre educație, despre empatie, despre a vorbi consecvent și perseverent despre aceste lucruri și, mai mult decât atât, despre a-i ridica pe cei săraci, care dovedesc de cele mai multe ori o stimă de sine foarte scăzută.

Am încercat să lucrăm cu donatori și să înțelegem cine susține toată această finanțare, ne-am dat seama că și la nivel mai înalt lucrurile erau cam tot așa și ne-am dat seama că și acolo tot educația este cheia, adică aceea care ne învață că toți copiii sunt egali, de pildă. Iar când am ajuns acolo am constatat că schimbarea era și mai greoaie, fiindcă acolo unde există resurse și informații e și mai greu.

Așa am continuat și așa am ajuns la cifra de 50 de milioane, la partenerii noștri pe care am reușit să îi implicăm în ciuda fireștilor reticențe de la început. Zic firești, fiindcă ne percepeau ca pe o organizație americană care le cerea ajutorul. Lucrurile nu sunt deloc așa de simple cum par însă, fiindcă dacă mă uit la donatorul american, donatorul World Vision este unul cu un salariu mediu, nu vorbim deloc despre cei mai bogați americani ce susțin cauzele ocestei organizații.

A fost o percepție pe care am reușit să o schimbăm în rândul donatorilor locali prin coerență, perseverență și consistență și ținându-i foarte aproape, luându-i cu noi pe teren, oricât de greu ar părea, fiindcă este complicat să iei un donator și să-l duci pe teren, fiindcă nu va înțelege nici de ce o face și nici ce se întâmplă acolo.

Lucrurile au evoluat mult, acum văd un progres, văd o mai mare empatie, o societate civilă mai educată, un donator mai educat, îi văd pe cei care au resurse, mult mai numeroși, cum se apleacă mai bine asupra celor care nu au. Iar când spun resurse nu mă gândesc doar la cele financiare. Văd oameni care vor să facă voluntariat în România, în vreme ce până acum constatam că oamenii voiau să se implice la nivel internațional, sunt oameni care înțeleg că nu este doar o modă, ci chiar o nevoie.

Care a fost impactul terenului asupra ta, omul coborât din mediile academice, civilizate, într-un mediu în care copiii săraci ce răspund unei anume dinamici a donației?

Mihaela Nabăr: În primul rând  mi-a luat ceva timp până am înțeles mai bine. Adică una este să faci rapoarte și să lucrezi cu concepte, să scrii cărți, alta este să mergi pe teren și să pui chip acelor cifre.

Acolo am văzut o realitate, am văzut sărăcia despre care vorbeam în cărțile mele și cât de greu e de fapt să vorbești despre sărăcie, politici de coeziune; am văzut că limba oamenilor din rurarul românesc este foarte simplă, iar corelarea între cum spui conceptual că faci lucurile și cum o faci este esențială. Trebuie să lucrezi foarte mult cu ei, iar ei să aibă încredere în tine.

Să poți spune: vorbesc despre un abandon școlar în România pe care vreau să-l cobor de la 16% la 8% este foarte greu, chiar dacă în cifre pare foarte puțin. E greu să lucrezi cu oamenii respectivi, care au nevoie de tine și care nu înțeleg limbajul academic.

Trebuie să te pasioneze asta, să te încarce chiar dacă la finalul câte unei zile te întrebi dacă nu cumva ai făcut mai mult rău decât bine.

M-au ajutat foarte mult echipele locale, oamenii care lucrau la firul ierbii, cei care înțelegeau comunitatea fiindcă trăiau acolo.

Care au fost primele experiențe pe teren?

Făceam o analiză de nevoi ale unei comunități și realizam că oamenii aveau o resursă extraordinară de energie și creativitate și că știu foarte bine ce vor. Și de fiecare dată ei ne dădeau lecții despre cum ar trebui să facem lucrurile, la ce ar trebui să ne uităm.

Am avut o comunitate la Cămărașu (o zonă cu foarte mulți romi) unde am ajuns cu convingerea că știm foarte bine cum stau lucrurile și cum să facem să nu mai vorbim despre 70% analfabeți în comunitate. Însă de fapt am plecat de acolo cu o cu totul altă abordare, fiindcă acolo problema era despre acces, despre discriminare și nu despre educație.

De fiecare dată comunitatea m-a schimbat și m-a învățat să nu trag concluzii și să merg cu o rețetă.

E un dublu tăiș în modul în care donația și fapta bună ajung în comunitățile sărace. Binele poate fi uneori la fel de toxic ca și răul. Cum ai preluat tu toate aceste lecții?

Mihaela Nabăr: Cum îți ziceam, la începutul muncii mele în organizație mă întrebam uneori dacă nu am făcut mai mult rău decât bine.

Am întâlnit odată un băiețel, într-o familie foarte săracă, cu 7 copii, la care mergeam cu mesajul că este esențial să citească, să învețe, să meargă la școală. La început i-am dus cărți, dar ulterior am primit mesajul de la colega mea din comunitate: „doamna a venit, mi-a dat o carte, mi-a plăcut, dar eu am terminat cartea aceea. Și ce fac mai departe? Vreau să scriu, să-i trimit o poveste dar nu am cu ce!”

Atunci mi-a fost foarte clar că dacă intri într-o astfel de familie trebuie să te uiți în foarte multe locuri și din foarte multe unghiuri. Ce vreau să spun este că mi se pare în  regulă să încerci să transmiți mesajul unui copil că e bine să fie educat și să răzbată din sărăcie, dar ar trebui întâi să te uiți dacă o poate face, dacă are resursele interioare și de context pentru asta.

Faptul am dus o carte și ceva părinților a fost o picătură într-un ocean, am creat o așteptare acolo și o frustrare, motiv pentru care imediat ce colega mea mi-a spus despre asta am revenit în comunitate cu gândul cât este de important să fii acolo unde e nevoie de tine, iar când intri într-o familie să încerci să o cunoști și să fii coerent și constant. Asigură-te că acel copil are acces la bibliotecă, dacă  nu poți să ajungi să îi duci cărți, mi-am zis mai departe.

Cum faci diferența între marile și micile gesturi? Suntem toți tentați să schimbăm radical viața unui copil, dar în realitate schimbarea este una măruntă. El tot în comunitatea săracă rămâne după ce pleci tu. Și tot ce poți face este să-i dai niște impulsuri ca el să discearnă între pește și undiță.

Mihaela Nabăr: Ne dăm seama că suntem prea mici, prea săraci pentru a fi lângă cineva făcând asistare permanentă. Iar acesta până la urma urmei nu este ajutor. De-asta am încercat de fiecare dată să mă uit în jurul copilului, în comunitate și să înțeleg care ar putea fi contextul care ar putea să-i fie de folos în dezvoltare, cum se poate ajuta.

Am avut surpriza să vedem la copiii de grădiniță care ne-au surprins că au învățat ce să ceară, unde să meargă să obțină ce au dreptul și nevoia să primească.

Ca organizație și ca om am încercat să aduc informația care dă accesul la ceva nu neapărat acel ceva. E foarte greu să faci asta, care este limita între micile și marile gesturi, dar cu timpul vine și asta.

Cum monitorizați voi impactul în comunitate, asupra acestor copii? Câți dintre ei chiar își schimbă condiția socială?

Mihaela Nabăr: Programele noastre se derulează pe durate foarte lungi și ce pot să-ți spun acum este că cei mai buni parteneri ai mei de advocacy, de discuții, de lobby sunt foștii beneficiari ai acestei organizații.

Ei devin colegii mei care mă ajută să merg în această bătălie a susținerii drepturilor în educație. Este vocea lor acolo, a celor care au trecut prin toate acele blocaje, alături de vocile noastre. Ei sunt acum avocați, medici, antreprenori în comunitățile lor și pot vorbi despre toate prin câte au trecut pentru a avea acces la educație.

Cum faci tu diferența, emoțional vorbind, între alturism și nevoia de a dărui care poate deveni la un moment dat toxică?

Mihaela Nabăr: Habar nu am cum te-ai simți să o faci din egoism. Dar să o faci din altruism e foarte complicat și nu cred că este o pasiune să faci bine. O faci pentru că este o misiune și e parte din tine.

Te duci într-o comunitate, iar asta te costă, este foarte clar că acolo lași ceva din tine și e o promisiune pe care o faci. Dacă intri în casa unui copil, într-o comunitate mi-am asumat o promisiune față de ea. Nu merg acolo doar pentru o poză.

În momentul în care fac o astfel de promisiune trebuie să merg cu ea până la capăt. Este consumator, te identifici cu ce faci dar îți oferă o satisfacție extrordinară să faci promisiunea și să te ții de ea.

De ce ai plecat la studii în străinătate?

Mihaela Nabăr: Voiam să văd cum fac alții și ce fac alții. Iar în România accesul la informație, la resurse educaționale era mai limitat.

De ce nu ai rămas acolo?

Mihaela Nabăr: Pentru că am priceput că putem schimba ceva și aici, să facem ceva cu lucrurile pe care le învățăm. Iar România este locul unde poți face foarte multe lucruri, mai ales la vârsta aceea. Și cred în continuare, cu efort, perseverență și oameni potriviți în jurul tău, poți să faci schimbare.

Dar Franța rămâne un loc drag, la care mă întorc, am prieteni acolo, merg la universitate acolo.

Cum a fost schimbarea, adaptarea?

Mihaela Nabăr: Nu a fost foarte complicată. Mă adaptez foarte repede când vreau ceva.

Uite acum, de pildă. Familia mea este în Cluj, World Vision are biroul la București, iar eu trebuie să fiu tot timpul plecată în divese țări din lumea asta. De fiecare dată, indiferent de cât de greu mi-ar fi să plec, să mă asigur că sunt și mamă, și manager și soție și ce oi mai fi, indiferent de cât de greu ar fi mi-amintesc acel moment cu bine, cu starea necesară de a face și data viitoare acealași lucru.

Mă uit la studiile tale și mă gândesc ce frumos ți-ar fi stat ție într-o carieră diplomatică!

Mihaela Nabăr: Așa este. Dar în toate job-urile pe care le-am avut și misiunile asumate munca mea a presupus negociere, poziționare și cred că și acum jumătate din munca mea înseamnă asta. Nu sunt diplomat de carieră dar încerc să exersez foarte mult negocierea, poziționarea, relaționarea.

Lucrezi pe politici publice cu parteneri europeni pentru scăderea sărăciei. Ce schimbări reale ai putea face de fapt?

Mihaela Nabăr: Întâi de toate mi-aș dori ca oamenii să vorbească despre sărăcie și să cunoască ce înseamnă ea, dimensiunile ei, că atunci când vorbești despre ea nu vorbești doar despre lipsuri materiale. E adevărat, în primul rând e vorba despre sărăcie materială. Dar nu la asta se rezumă de fapt. De-asta mi-aș dori foarte mult ca oamenii să înțeleagă că un copil nu mănâncă doar de Paște și de Crăciun și nici educația nu se face doar atunci.

Cum impactează ea demintatea copilului și cum reușiți voi să vă implicați continuu?

Mihaela Nabăr: Dacă mă uit la ce înseamnă sărăcia într-o comunitate foarte săracă văd stima de sine foarte scăzută a adulților și a copiilor care o preiau. Este un efect al sărăciei și se vede foarte des acolo sub forma unei neîncrederi. Omenii și-au pierdut speranța că ceva se mai poate schimba pentru ei.

Dar este și o chestiune culturală. Am fost de curând în Mexic și în Filipine. În Mexic oamenii sunt extrem de săraci, ca și la noi sau uneori chiar mai săraci, dar sclipirea de a face ceva și de a ieși din sărăcie încă mai există acolo. În România, dacă mergi într-o comunitate săracă foarte greu reușești să vezi speranța că pot ieși din starea în care se află.

Dacă vrei să scoți pe cineva din sărăcie nu te duci să-i duci ceva la poartă sau îi duci rechizite, pastă de dinți și săpun. Cu toate că e foarte greu să-i spui să facă carte în toată această perioadă în care școala a fost închisă când el nu are pe ce să scrie ori îi spui să se spele pe mâini când nu are cu ce. Dar dincolo de asta, doar prin a duce saci cu alimente sau saci cu rechizite în fața porții nu rezolvi nimic.

Sărăcia înseamnă că ia altcineva decizia în locul tău și te obișnuiești cu asta.

Ce îi spui tu copilului tău despre munca ta? Cum v-au fost aceste luni de izolare?

Mihaela Nabăr: Copilul meu are 11 ani și trece în clasa a V-a. Iar aceste trei luni în care am stat în casă, alături de Teodora și de soțul meu, Sergiu, au fost primele 3 luni petrecute neîntrerupt cu ei. Nu am stat niciodată atât de mult împreună, să ne înțelegem! (râde)

Este deja o ciudățenie că eu sunt atât de mult timp în casă! Nu pentru mine, ci pentru ei. Ei se obișnuiseră cu mama care în general în weekend-uri este la Cluj, dar altfel este plecată.

E drept că și această perioadă am stat mai mult în biroul de acasă, cu căștile pe urechi, dar eram acolo. Iar Teodora, după primele luni, mi-a spus: „e absolut incredibil că te văd în fiecare dimineață! Câteodată mă sperii când te văd în birou.” (râde)

Soțul tău ce muncește?

Mihaela Nabăr: Soțul meu este profesor de științe politice, coordonează doctorate în Franța și în Africa. Avem o comunitate de prieteni africani, iar la noi acasă tot timpul există cineva de culoare, de-asta și spuneam că și el este foarte mult timp plecat, de aceea pentru noi perioada asta a fost absolut șocantă.

De unde și până unde Africa a ajuns în Cluj?

Mihaela Nabăr: Avem un masterat pe care l-am terminat și eu, este pe studii europene comparate, este în co-tutelă cu universitățile africane și iată cum s-au făcut legăturile. Avem și un centru de studii africane la Cluj de unde încercăm să ne implicăm foarte mult în comunitățile africane vorbitoare de limba franceză, în general.

Tu și Sergiu unde v-ați cunoscut?

Mihaela Nabăr: Soțul meu mi-a fost profesor de relații internaționale, de gândire politică și am lucrat cu el în anul III și IV. Ne-am întâlnit la facultate, după care el a plecat în Franța, i-am urmat și eu și așa ne-am descoperit. Relația noastră a început când eu eram deja la doctorat, iar el terminase.

Și acum râdem pe temă, când era profesorul meu la una dintre facultăți, era un profesor foarte temut, era exigent, fiind și foarte tânăr, iar noi râdeam de el.

Cum râdeați de el dacă era temut?

Mihaela Nabăr: Era foarte temut fiindcă era foarte exigent, cunoștea foarte multe sisteme externe, predase prin alte țări, avea niște standarde și dădea note foarte mici.

Acum fiică-sa se distrează foarte tare când îi povestesc despre asta.

Cât de mult au contat aceste titluri academice în munca ta?

Mihaela Nabăr: Foarte mult și îți spun de ce: ele m-au ajutat să înțeleg mai bine realitatea. Din acest motiv nu am vrut să rămân la universitate, pentru că am simțit că vreau să aplic lucrurile pe care le-am învățat, că vreau mai multă adrenalină.

Pentru mine este foarte important ca atunci când vorbesc despre ceva să înțeleg și fundamentul logic al acestora, să fac niște conexiuni cu abordările lor practice, dar foarte important rămâne înțelegerea lor dincolo de asta.

Unde o să fii peste 10 ani?

Mihaela Nabăr: Tot în zona în care să lucrez cu oamenii, combinând ideea de formare cu cea de dezvoltare.

Și mi-aș dori ca după ce termin lucrurile pe care mi le-am propus aici să ajung înapoi în Franța, de unde să pot contempla și nu lucra. (râde)

Dar acum dacă mă întrebi de mi-aș lua un an sabatic aș refuza.

World Vision România este o organizație cu impact pe combaterea sărăciei și educație în cele mai vulnerabile zone și comunități din România. Programele pe care le derulează organizația le găsiți aici.