Celus Tarpan este medic ginecolog şi unul dintre cei trei români care au participat la finalul anului trecut la Maratón Des Sables, Perú, primul ultramaraton din deşertul Ica, situat la 300 km Sud de Lima.
#MDSPeru2017 înseamnă 250 de km de nisip, dune şi arşiţă, cu rucsacul de 10 litri în spate. Cei trei romani, Celus, soţia sa şi o prietenă comună, au participat la competiţie cu scopul de a strânge fonduri pentru trei mini proiecte sociale, iniţiate şi derulate de voluntari în Prahova. Unul dintre susţinătorii lor a fost firma de avocatură Biriş Goran.
Celus Tarpan, alături de soţia sa Katerine Tarpan şi Nicoleta Mănescu au reuşit să termine acest maraton după ce s-au pregătit fizic şi psihic intens şi pot spune că şi-au îndeplinit obiectivul propus. Cu o pregătire intensă de numai şase săptămâni, Celu şi-a îndeplinit unul dintre visele sale şi a contribuit şi la strângerea de fonduri pentru proiecte educaţionale. Visează să mai alerge în deşert, visează să bifeze şi alte performanţe, dar pentru că alergatul este o pasiune pe care şi-o urmează frumos, spune că alege numai trasee care îl provoacă şi care îi oferă privelişti excepţionale. Iată povestea celui care a lăsat pentru câteva zile bisturiul în sala de operaţii şi a plecat să alerge în deşert. De fapt, aleargă ori de câte ori are timp, chiar şi între o consultaţie şi o naştere.
Cum un medic ginecolog şi-a descoperit această pasiune pentru sport?
Nu am făcut sport niciodată până acum vreo 5 ani.
Cum a pornit totul?
Au crescut copiii, mi-am dat seama că stăteam prea mult în maşină şi duceam o viaţă sedentară. Soţia mea, la un moment dat a fost foarte inspirată şi mi-a făcut cadou de ziua mea o întâlnire cu un tip, despre care eu nu ştiam nimic, de fapt nu ştiam nimic despre acest domeniu. Acest om era un soi de legendă printre alergători.
Soţia alerga?
Nu. Dar, revenind, am avut o întâlnire cu acel om, după vreo două luni de tergiversare şi am stabilit un soi de înţelegere cu el. Mai avusesem încercări de a face sport în zona outdoor, dar nimic concret. A fost prima situaţie în care nu mai aveam cum să dau înapoi. Am început să alerg şi, treptat, în luni, ani, gradual, am început să facem tot soiul de lucruri împreună, am început să cunosc alţi oameni din zona asta…
Înţeleg că e o intreagă comunitate de alergători…
Da şi se sprijină unii pe alţii, se informează…
Şi aţi început să alergaţi în Bucureşti?
Da, am început cu alergări în jurul parcului, după care am trecut la semi maraton, la maraton…
Dar ce v-a motivat? Simţeaţi o îmbunătăţirea a stării fizice?
Depinde de moment. Sunt momente şi momente. Un lucru foarte bun era faptul că, pe lângă ameliorarea stării fizice, era şi satisfacţia atingerii unor obiective.
Care a fost recordul aici înainte de a merge în deşert?
Noi am mai făcut ture de tracking, iar ulterior s-a apucat şi soţia de alergat. E greu de descris şi sintetizat în câteva cuvinte toate etapele prin care am trecut, dar după câţiva ani am făcut un maraton şi în deşertul Sahara. A fost o conjunctură, cu nişte români din această zonă a activităţilor de outdoor, am aranjat o tură la maratonul din Maroc, cu un multiplu campion la acest maraton De Sable şi cu echipa lui.
Nu v-a fost teamă să plecaţi la un asemenea maraton în deşert?
Frică de ce? De exemplu, acum în Peru singurul lucru de care mi-a fost frică a fost faptul că am plecat şi eu şi soţia şi copiii au rămas singuri în ţară. Ne gândeam că dacă e să se întâple ceva la cursa asta, ar fi foarte nasol să fim amândoi în acelaşi loc.
Dar ce ar putea să se întâmple rău?
Nu ştiu, să pice avionul. În timpul cursei nu are ce să se întâmple nimic. Cel mai nasol e să nu mai poţi şi să abandonezi.
În rest, nu are ce să se întâmple, noi am ales deşertul din Peru şi din Sahara pentru că ne place la căldură.
Cum a fost maratonul acesta din Peru?
Au fost şapte etape, din care şase zile au fost de maraton şi pentru că una dintre zile a fost mai lungă, am parcurs 68,5 km, am avut o zi de refacere după. Ei de la început ne-au cerut să ne autodefinim ca alergători sau ca walkeri. Asta din raţiuni logistice, de organizare a cursei. Noi am fost la trakers.
Cum ajungi să participi la un asemenea maraton?
Soţia mea a fost în septembrie, s-a înscris la un half ultra maraton, de 125 km în Insulele Canare, a intrat la un balotaj şi a primit 10 înscrieri gratuite la MDS Peru. Iar eu am plătit înscrierea.
Cât costă?
Păi taxa de înscriere a fost de 2000 de euro, plus restul costurilor logistice legate de transport şi echipament. Asigurarea o fac ei.
Am înţeles că acest maraton a avut şi un scop umanitar?
Da, practic, am cuplat evenimentul acesta cu o strângere de fonduri. Soţia mea vine din zona ONG-urilor, de fapt lucrează într-un ONG şi are o prezenţă constantă în zona strângerii de fonduri. Ea organizează de 5 ani de zile o cursă de mountain bike la Câmpina, cu banii strânşi acolo au finanţat un proiect adresat tinerilor de liceu din zona respectivă. S-au gândit apoi că o continuare a acestui proiect educaţional ar fi bine foarte bună, aşa că am legat şi maratonul nostru de acest proiect.
Aţi reuşit?
Nu cât ne-am propus, dar am reuşit.
Cu copiii alergaţi vreodată în parc?
Nu, fiecare e cu sportul lui. Fiica mea are 12 ani şi face echitaţie şi înot, iar fiul meu este puţin mai leneş în zona sportului. Bine, e şi mic, are 8 ani, a încercat tenisul de câmp şi acum e la un club de mountain bike.
Înţeleg că sunteţi o familie de sportivi…
Da. Facem sport.
Deci nu vă uitaţi la filme în fiecare weekend?
Nu, nici măcar nu avem cablu şi vreo 13 ani nu am avut nici televizor. Simpatic este că atunci când am plecat în Peru, ei au stat cu soacra mea. Şi nişte prieteni de-ai noştri i-au dus şi i-au adus de la şcoală şi pe la unul pe la altul au descoperit televizorul. Erau absolut facinaţi de cât este de tare să ai un televizor şi chiar i-au cerul Moşului să le aducă şi lor un televizor.
