Chirurgii umani salvează un Golden Retriever de la moarte. Operaţia lui Jean, câinele Ilenei Badiu, stârneşte un val de empatie pe internet

Probabil veţi vedea curând pe canalele de documentare măcar un reportaj despre Jean, câinele Ilenei Badiu, şi despre povestea lui de supravieţuire. A fost diagnosticat acum 2 săptămâni cu cancer, tumoarea fiind crescută la nivelul suprarenalei, cu o complicaţie care părea că se va sfârşi cu moartea în câteva zile. Felul în care Ileana şi apoi doctorii şi soţul său, chirurgul Cătălin Badiu (cel care l-a şi operat pe Jean) au ales să meargă împotriva evidenţelor, au dus la salvarea acestui membru al familiei. Câinele a fost operat, da!, chiar de stăpânul său, medic chirurg cardiovascular uman, nu veterinar! Urmează o poveste despre dragostea pentru animale, care vine în contrast violent cu recenta crimă petrecută la Sibiu împotriva unui biet pui de urs… O dragoste care a refuzat fatalitatea şi care o face pe Ileana ca, atunci când vorbeşte despre câine, să-i mai scape cuvinte ca om în loc de animal sau mâini în loc de labe…

Introducere

Am sunat-o într-o zi pe Ileana Badiu. Plângea. Mi-a spus că Jean, câinele ei, un Golden Retriever, are cancer. Am rămas fără glas. O cunosc pe Ileana, cunosc iubirea ei pentru animale, am fost martoră la culesul pisicilor de pe stradă, la ţinut în braţe pufoşenii de te miri pe unde sau te miri care. Am întrebat-o dacă pot ajuta cumva… a rămas că vorbim dacă e nevoie.

În foarte scurt timp am văzut pe facebook o epopee de fotografii cu ea şi câinele la spital şi o solidaritate de share-uri (aproape 8.000) şi comentarii care m-au uimit. Ieri am sunat-o şi am întrebat-o cum se simte. „Epuizată – mi-a zis – l-am adus acasă şi nu poate urca scările, de aia îl urcăm şi îl coborâm noi cu targa şi are 45 de kg! Dar sunt fericită că e bine. Şi sunt uluită, îţi spun sincer, de ceea ce a făcut căţelul acesta pentru noi. Nu noi pentru el, ci invers!”

Am oprit-o din poveste, pentru că felul în care Ileana vorbeşte este unic: trece rapid din poveste în concluzii, se întoarce la firul iniţial, te suceşte şi răsuceşte, nu se lasă până când nu-ţi desenează tabloul complet! I-am propus să ne vedem undeva să vorbim. Iată-ne peste câteva ore la #Moffice – cum îi spune Ana Morodan, prietena noastră, biroului său (căci unde să mergem dacă nu la ea!), #Moffice fiind un loc care a auzit toate poveştile din oraş!

Cuprins

Cum a început totul?

Acum 2 săptămâni când câinele nostru, care este un membru al familie, şi care, chiar şi la cei 12 ani ai săi era bine, cu controalele medicale la zi, a început să… şchiopăteze. Eram singură acasă cu Sasha, cu băiatul meu, Cătălin era plecat la un congres la Barcelona şi- ca de obicei, ştii cum e, lucrurile rele se întâmplă când eşti singur, cel puţin la mine aşa e – conform legilor lui Murphy sau ale cui or fi – am văzut că Jean, câinele, şchiopăta puţin. Casa noastră are etaj, aşa că m-am gândit că şi-o fi luxat piciorul la coborâre sau urcare sau s-o fi lovit pe undeva. Decid să plecăm la medic cu câinele, ne opintim, îl băgăm în maşină, ajungem (eu, copilul şi câinele) la doctor. Acesta, fiind ocupat cu mulţi pacienţi, îmi spune să-l las acolo (câinele era un obişnuit la cabinetului ) şi să vin să-l iau într-o oră.

Şi într-o oră mă sună să-mi spună că piciorul care era fusese puţin umflat era deja imens, că e trombozat, mov la culoare, fiindu-i clar că se întâmplă o obturare sangvină sau ceva de genul acesta. L-am sunat pe soţul meu care este chirurg cardiac şi care ne-a spus să-l punem pe heparină. Asta am şi făcut, numai că, până seara, lucrurile s-au agravat! Aşa că am rămas cu copilul lângă câine toată noaptea, la spitalul veterinar, căci nu era să-l părăsim, nu?

Adică unde ai stat?

Pe o pătură, acolo, lângă el, la acest cabinet, la Blue Vets, unde am ajuns acum ceva vreme, recomandaţi fiind de vechiul doctor care se ocupa de animalele noastre şi care, nemaiputând să consulte, ne-a îndrumat aici. Ceea ce fireşte că a fost iar un lucru extraordinar, fiindcă dacă nu ajungeam aici, nu puteam opera câinele.

De ce?

Oamenii aceştia au investit  în cabinetul lor 700.000 de euro de curând şi şi-au făcut un spital care e pregătit pentru intervenţii grele.

Am înţeles…

Am stat acolo toată noaptea de duminică, sigur supoziţiile erau sumbre, dar nu atât de sumbre, mă gândeam eu… Luni a trebuit să merg cu el la un doppler şi la o doamnă doctor cardiolog de câini – nici nu ştiam că există aşa ceva – şi diagnosticul a căzut ca un fulger, aşa cum se întâmplă ca în cazul tuturor fiinţelor dragi din preajma ta când afli că au cancer. Am aflat că are cancer, dar nu numai că are cancer, ci că are o tumoare pe suprarenală care a cuprins şi vena cavă, aceasta fiind o venă care alimentează cu sânge întreg corpul. Nu se vedea pe doppler cât de mult a prins vena cavă, dar în ritmul în care evoluau lucrurile, în 2 zile câinele ar fi trebuit să fie eutanasiat… Ştiu că e o practică, am văzut-o în filmele americane, dar nu mi-am închipuit că voi ajunge eu să fac acest lucru! Şi, ştii? Îmi puneam întrebarea, apropo de legea eutanasierii oamenilor…. Nu poţi lua decizia asta nici măcar pentru un animal, dar pentru un om? Pentru că, uite dovada: reacţia mea la ce mi-au spus doctorii veterinari – cum că nu sunt şanse şi că trebuie eutanasiat – l-a întors pe Jean din drumul clar către moarte! În fine, să reiau… Doamna doctor mi-a spus că nu se poate face nimic, că tumoarea nu poate fi operată, că, dacă era doar pe suprarenală se putea extirpa aceasta cu tumoare cu tot, dar pentru că e pe vena cavă şi arată cum arată, nu e nicio şansă. Văzând că plâng, că sufăr şi nu pot accepta ideea, îmi spune că… poate doar un chirurg cardiovascular experimentat, care operează oameni, ar avea succes, deşi există o şansă la un milion să reuşească… Atâta mi-a trebuit! L-am sunat pe soţul meu care era la congres împreună cu colegul său cu care operează de obicei la Municipal şi la Monza şi, din momentul acela, a început o sarabandă incredibilă! El mi-a explicat că dacă ar avea un pacient cu vârsta echivalentă celor 12 ani ai câinelui, care ar avea acest diagnostic, în acest stadiu, nu l-ar opera, pentru că omul nu ar rezista pe masa de operaţie! Iar eu i-am spus că simt că acest câine vrea să trăiască. Aşa simţeam! I-am mai spus că oricum nu avem altă şansă, pentru că altfel va trebuie să-l eutanasiem în 2 zile sau să moară el în chinuri în 5. Aşa că am mers mai departe. Veterinarul nostru ne-a spus că sigur, el operează până ajunge la tumoare, dar numai dacă chirurgii cardiaci umani merg mai departe.

Şi au mers…

Da. Am ajuns apoi la un computer tomograf unde am găsit un alt doctor care l-a examinat 2 ore şi care mi-a spus că tumoarea nu este în metastază, mi-a dat diagnosticul perfect, mi-a spus că tumoarea are 4.5 cm, atâta a şi avut, mi-a spus tot, dar nici el nu ne dădea nicio şansă. Când a văzut că nu accept rezultatul, că plâng cu disperare, a dat dovadă de o incredibilă umanitate: a intrat pe intranetul medicilor veterinari din toată lumea, căutând un caz asemănător care să fi existat în lume. A găsit un articol scris de un medic american care a operat un câine cu aceeaşi problemă şi care a supravieţuit operaţiei făcute, e drept, împreună cu un chirurg uman. Îi scrie, seara la 9, acelui doctor din America, îi cere sfatul, acesta, culmea!, răspunde şi spune că da, trebuie încercată operaţia, că el a avut un caz asemănător cu un Retriever care, iată, a trăit! Treaba asta îl face pe Cătălin, soţul meu, să spere (de la el am învăţat o dată în plus, că o viaţă trebuie salvată, oricum ar fi, oricui ar fi, că merită să lupţi dacă există o cât de mică şansă). A avut imediat acces la intranetul respectiv, a citit o noapte întreagă despre acest tip de operaţie, a aflat că există 50 de câini operaţi de asta, din care numai unul a supravieţuit. Se întoarce de la congresul unde se afla, vine împreună cu doctorul Vasilescu, colegul său şi se duc la clinică. Trebuie să-ţi spun că aici, la această clinica veterinară, doctorii vorbesc animalelor cum ar vorbi unor oameni mici, unor copii. Adică le spun ce urmează să se întâmple, le iau capul în mâini, li se uită în ochi, îi ţin de lăbuţe, sunt incredibili! Aşa au vorbit şi cu Jean, mi-au spus şi mie să fac la fel…

Între timp, cazul ia amploare pe intranetul veterinar, află din ce în ce mai mulţi medici de această situaţie, iar un doctor din Portugalia se oferă să asiste la operaţie prin Skype!!! Şi omul asta a şi făcut – fără niciun ban! 5 ore a durat operaţia, iar el a asistat printr-un telefon ţinut deasupra plăgii. Mai făcuse această intervenţie de câteva ori, dar fără succes pe termen lung. În cazul nostru, operaţia s-a terminat la 5 dimineaţa, am stat împreună cu Cătălin lângă Jean până când l-a băgat la terapie intensivă. Ceea ce a urmat a declanşat o solidaritate pe care eu nu am mai văzut-o niciodată în ceea ce mă priveşte, fiindcă, e adevărat, nici nu am cerut ajutorul public vreodată… Una din lecţiile pe care am primit-o de la acest câine a fost „cere ajutorul, dacă ai nevoie!” Oricum, din momentul în care am postat pe facebook situaţia în care mă aflam, am primit sute, sute de mesaje, Cristina! Sute de mesaje pe zi care îmi umpleau inboxul! Mesaje venite de la oameni pe care nici măcar nu-i aveam în lista de prieteni… Mi-au scris oameni care au trecut prin situaţii similare cu oameni sau cu câini! Mesaje de încurajare, de solidaritate…

Dar ce s-a întâmplat apoi?

După trei zile de terapie intensivă, câinele  început să piardă sânge. Avea nevoie de sânge! Nu mă aşteptasem la asta, nici nu mă gândisem că se va ajunge la asta… Era nevoie de o anume grupă de sânge, numai de la Golden Retrieveri… Şi ce să fac? Că nu era sânge! Am zis să încerc pe facebook! Am postat o poză cu mine stând aşa, lungită pe jos lângă câine, sub care am scris – nici măcar lacrimogen – că e nevoie de sânge. Şi, de aici, nu ştiu cum să spun, în 2 minute erau peste 650 de share-uri! În câteva ore 7.800 de share-uri!!! Mesaje, oameni care mi-au scris şi care au ajuns cu câinii lor la o bancă de sânge din Piaţa Amzei! Mă sunau cei de acolo să mă întrebe ce se întâmplă, au venit 200 de căţei! A fost incredibil, o spun din nou… Am avut sânge în 2 ore! Şi cât timp i-a fost perfuzat sângele, am stat lângă el. Am citit rugăciuni, talismane pe care mi le-au trimis oamenii prin mesaje… M-am rugat în mod continuu! Şi, după ce i-a fost administrat un tratament care era de fapt pentru oameni, hemoragia s-a oprit. Încet, încet a ajuns la linia de plutire.. Mai trebuia doar să mănânce. Nu voia nimic. O doamnă doctor ne-a spus că ar fi bine să-i luăm nişte ficăţei, că miros mai puternic şi s-ar putea să îl tenteze… Aşa că, iată scenă: m-am dus la Cocoşatu, că era aproape, am luat caserole întregi de ficăţei şi mici. M-am întors şi ne-am petrecut weekendul stând pe jos, cu doctorii şi cu Sasha care era cu iPadul şi picta lângă câine, cu câinele, toţi mâncând ficăţei şi mici, ca să-i facem poftă lui Jean. Şi uite că, în final, a luat şi el vreo 3, ceea ce a însemnat începutul drumului spre mai bine. Azi este acasă, au trecut 10 zile de la intervenţie, nu e în afara oricărui pericol, dar ne rugăm.

Încheiere

O ultimă întrebare. Ce te-a uimit la toată această întâmplare?

Că am primit o lecţie de viaţă de la câinele meu. Că iubirea este cel mai important sprijin pentru orice fiinţă. Că Sasha, copilul nostru, este mai înţelept şi mai echilibrat decât noi, adulţii. Că rugăciunea este puternică şi că puterea solidarităţii umane mută munţii. Şi am învăţat că dacă am nevoie de ajutor, e suficient să-l cer. Te rog să mă crezi, am ieşit foarte schimbată din această experienţă.