Chirurgul Radu Zamfir, ”salvatorul din Apuseni”: Motocicleta m-a dus la congrese în toată Europa. Costumul, cămăşile şi pantofii veneau cu avionul, prin bunăvoinţa unui coleg, iar eu cu vântul şuierâd pe la urechi.

Radu Zamfir are 44 de ani şi este un chirurg pe care accidentul aviatic din 20 ianuarie 2014, din Munţii Apuseni, l-a transformat într-un subiect de ştire. Au trecut patru ani de la accidentul în care şi-au pierdut viaţa pilotul Andrian Iovan şi studenta Aurelia Ion, iar alţi trei medici şi un pilot au fost răniţi grav. Doctorul Zamfir, cu răni superficiale, a sărit în ajutorul celor care au avut nevoie de el până la sosirea echipajelor de salvare. Acum, patru ani mai târziu, chirurgul a învăţat să ia ce-i mai bun de la viaţă. Îşi adoră familia, iubeşte motoarele şi nu poate trăi fără să intre în sala de operaţii.

Cum a început această aventură? Cum v-a fost copilăria?

M-am născut în Bucureşti, în Balta Albă. Iar la puţin timp după eveniment, ne-am mutat. Aşa încât am copilărit în zona Iancului. Eram un copil ca oricare altul, poate cu nişte preocupări neobişnuite, în sensul că urmăream, cu o curiozitate şi o perseverenţă de neaşteptat pentru vârsta aceea, animale mici şi insecte. Asta nu mă făcea deloc un singuratic. Dimpotrivă, mi-am păstrat până acum prietenii de la grădiniţă.

Îmi amintesc cum plecam dimineaţa cu tata la grădiniţă  şi mă punea pe scară, în faţă, iar el venea în spatele meu, agăţat de bara de la tramvai.  Sau cum să fi uitat coada la carne, de la ora 5, la lapte? Prima dată când am învăţat ce înseamnă coadă a fost când m-a lăsat o mătuşă la rând. Însă eu nu ştiam ce trebuie să fac, aşa că am stat pe loc şi mi-a trecut rândul. Bineînţeles că m-a certat: ce ai făcut, Radule? Ai pierdut timpul? Şi atunci mi-a explicat noţiunea de coadă. Mulţi ani mai târziu, am operat-o când avea 92 de ani şi a mai trăit vreo câţiva ani după aceea. Era sora bunicului meu.

Cum a apărut dorinţa de a deveni medic?

Trebuie să recunosc că de mic urmăream cărţile bunicului meu, Gheorghe Dumitru Grigorescu. A fost chirurg într-un spital din Adjud, un oraş mic din Vrancea, iar la vârsta pensionării s-a mutat cu noi, la Bucureşti. El m-a influenţat decisiv în meseria asta. Am impresia că în mod deliberat îmi lăsa tratatele de medicină la îndemână. Să arunce o nadă. Eu, curios, le deschideam şi nu le mai lăsam din mână. Şi a funcţionat. A fost suficient de subtil încât să nu îmi spună explicit fă asta sau asta, că aşa e bine. I-am pus tot felul de întrebări, până am înţeles ce înseamnă viaţa de medic. Practic, am înţeles esenţialul: că este metoda cea mai directă de a salva viaţa unui seamăn. Şi aşa m-am hotărât să îl urmez. Eram prin clasa a IX-a când eu şi vărul meu din Timişoara i-am promis că o să ne facem doctori. Dintre noi, doar eu m-am ţinut de cuvânt. L-am pierdut prin clasa a X-a, la 84 de ani. A fost ceva fulgerător, a făcut un accident vascular. Nu a apucat să mă vadă la facultate, dar cumva cred că a apucat să mă vadă, mai de departe şi cred că e mândru că am ales meseria de medic.

De unde pasiunea pentru motoare? Există această opinie, poate clişeu, cum că ţinteşte o promisiune a libertăţii atunci când cineva alege să se dea jos din maşină şi să se urce pe motor. Aşa să fie şi la dvs?

La mine, pasiunea pentru motoare a început în studenţie. Mergeam la mare cu gaşca, la Costineşti, şi întotdeauna aveam nişte bani puşi deoparte să mă dau cu ski-jet-ul. De aici e uşor să te duci cu gândul că ai putea să te simţi la fel pe motor. Aşa că mi-am luat permis şi apoi motocicletă. Primele două motoare, nişte producţii sovietice, se numeau Ural şi erau copiile imperfecte ale motoarelor BMW din timpul celui de-al doilea război mondial, însă din materiale mai proaste. Ele au contribuit din plin la perfecţionarea mea în mecanică. Le schimbam piesele destul de des. Iar asta m-a ajutat să mă organizez mai bine. Când plecam la drum aveam întotdeauna cu mine nişte bobine de inducţie, bujii şi platine. Era însă o motocicletă corectă, iar atunci când mergeai cu ea, chiar dacă era mai grea decât cele contemporane, era o maşinărie pe care te puteai baza.

Am mai schimbat vreo două-trei până m-am oprit la ce am acum, un Suzuki Hayabusa şi încă una, ceva mai mică, KTM LC4 Supermoto. Suzuki m-a dus cel mai departe la Valencia, apoi la Barcelona, Budapesta, Berlin şi la Cannes, unde portarul se minuna văzându-mă că ştiu să schimb plăcuţele de frână. Am combinat drumurile cu motocicleta cu diverse congrese medicale din Europa. Costumul şi pantofii, cămăşile veneau cu avionul, prin bunăvoinţa unui coleg, iar eu mă limitam sa iau câteva lucruşoare într-un rucsac mic.

Mersul cu motocicleta la drum lung îţi dă, e adevărat, senzaţia de libertate, care este cu atât mai intensă cu cât vântul te bate cu mai mare putere sau mirosul de iarbă crudă după ploaie este mai aproape. Iar astea sunt senzaţii care în maşină îţi sunt inaccesibile. Sigur, motocicleta ar putea părea mai instabilă, în comparaţie cu maşina. Lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă, motorul te obligă să fii mai atent şi să adaptezi viteza şi conduita de mers la condiţiile drumului. Motociclistul este obligat să fie mai prudent. Din maşină nu simţi diferenţele dintre un asfalt uscat şi unul pe care tocmai a plouat puţin. În ciuda a ceea ce cred toţi despre motociclişti, după o curbă de învăţare în care poţi să îţi iei suficiente căzături  sau niciuna, înveţi să ai control asupra ta. Vorba zice că motocicliştii se clasifică două categorii: ”cei care au căzut şi cei care nu au căzut. Încă.”

Eu fac parte din prima categorie.

Accidentul aviatic din Apuseni v-a adus pe ecranele televizoarele, în breaking news. Cum resimţiţi, după patru ani, ce s-a întâmplat atunci? Ce vă mai amintiţi?

Îmi amintesc tot dar caut să mă îndepărtez cât mai mult de tot ce s-a întâmplat atunci pentru că orice întoarcere la acele momente doare.

Este regretabil ce s-a întâmplat. Eu am reuşit să depăşesc momentul acela doar prin faptul că am făcut 200% din ce putea să facă un om pus în acea situaţie. Şi am realizat acum ceea ce mi-au spus pacienţii în tot acest timp: domnule doctor, dumneavoastră aţi scăpat să ne scăpaţi şi pe noi! Pentru asta cred că m-a lăsat Dumnezeu în viaţă. Aş mai completa că m-a lăsat să fiu alături de familie, să îmi văd copiii crescând.

În după-masa aceea mi-am văzut de câteva ori moartea cu ochii. Nici nu am avut timp să îmi fie frică. Am fost doar spectator neputincios al prăbuşirii. Nu am avut nicio reacţie. Şi, reluând statistica accidentelor aviatice, am realizat că am fost în afara statisticii. Poate că pe alţii i-ar fi schimbat lucrul acesta, în bine, în rău, cine ştie? Dar eu sunt acelaşi.  Am operat la două săptămâni de la accident, iar pacienta de atunci a venit câteva luni mai târziu la control şi mi-a amintit. Am acelaşi loc de muncă, am aceeaşi familie, chiar puţin mai numeroasă, de când a apărut şi Sonia. Sunt acelaşi om. Poate un pic mai înţelept. În sensul că am devenit omul care conştientizează că trebuie să se bucure de fiecare moment din viaţă.

La ce visaţi acum? Ce vă doriţi?

Îmi doresc să am timp liber şi să îl  petrec cu familia. Fiica mea cea mare, Lavinia, are o pasiune pentru muzică. Nici nu ştiu de unde vine, pentru că nu a fost nimeni cântăreţ în familia mea.  Cea mica are aproape 2 ani şi trage pisicile de coadă. Avem doi pisoi salvaţi, Silver şi Vio. Fuseseră părăsiţi de mama lor înainte să facă ochi. I-am hrănit cu pipeta. Un coleg care a făcut şi medicină veterinară a fost medicul lor curant şi chiar l-a resuscitat pe unul dintre ele. Şi mai avem un ponei, Carlos, pe care şi l-a dorit Lavinia şi l-a primit cadou de 7 ani.

Iar toate astea îmi încarcă viaţa. Iar dacă îmi mai rămâne timp, urmăresc cu nesaţ filmele bune, de festival, care ajung la noi şi fac, la fel ca în studenţie, sporturi acvatice. Am luat cursuri de scuba diving şi am descoperit, sub ape, un univers extraordinar. Chiar şi la Marea Neagră, unde toată lumea spune că este nisip şi nu se vede nimic. Sunt zile senine, în care nu bate vântul, şi poţi vedea chiar şi un căluţ de mare.

Şi aş mai vrea să fac ceva pentru că mi-a rămas în minte bunicul şi visul lui de a merge în Africa. Nu ajunsese niciodată acolo, evident, dar avea o imaginaţie nemaipomenită şi, când eram eu un ţânc, îmi vindea nişte poveşti extraordinare despre călătoriile lui de vânătoare acolo. Povestea atât de convingător încât m-a determinat ca acum, măcar pentru el, dacă nu şi pentru mine, să încerc un safari în Africa.