Cum a ajuns Ana Oprișan să trăiască într-o țară care, după ce o adoptase, nu mai era decât o expresie contemporană a unei tiranii

Ana Oprișan lucrează la Strasbourg, într-o instituție europeană, dar s-a născut cu un spirit de voluntar. A participat la mai multe misiuni umanitare din lume și și-a cucerit pas cu pas autoritatea în medii tradiționale, masculine, în care femeile nu au neapărat un cuvânt a spune.

La puțin timp după terminarea facultății, Ana a trăit și muncit în Turcia, de unde a plecat în clipa în care a realizat, la ritualul ei matinal, cu cafea și ziare, că țara de care se îndrăgostise iremediabil și care o adoptase nu mai este ce știa ea, ci doar expresia contemporană a unei tiranii.

Când nu lucrează, croșetează, iar când își ia concediu rupe din timp pentru copiii din Pirita, alături de care petrece timp, învață, descoperă.

De ce faci voluntariat pentru copiii din Pirita?

Ana Oprișan: Pentru că i-am cunoscut și, odată ce îi cunoști, nu poți să-i mai lași. Am ajuns la ei prin Claudia. Am urmărit ce face ea și așa am ajuns la ei. Prima dată a fost când am făcut o colectă la instituția unde lucrez și am strâns alimente pentru o iarnă. Era o iarnă foarte grea și orice frig, orice ploaie, orice ninsoare înseamnă o dramă pentru familiile din Pirita pentru că locuiesc în colibe, într-un câmp. Era devastator să vezi fotografiile cu copiii noroiați, care se chinuie să meargă la școală, cu familiile care se chinuie să-și câștige existența de zi cu zi. Nu poți să rămâi indiferent văzând așa ceva. Înseamnă foarte puțin ce am făcut noi, să ducem alimente pentru o săptămână pentru niște oameni, dar puținul contează. Mulți oameni comentează dacă e importantă sau nu o picătură de ajutor într-un ocean. Contează, pentru că Oceanul e făcut din picături.

Revenind, am făcut o colectă, am distribuit niște pachete la familii, dar, de fapt, era un motiv să deschidem niște uși și să îi cunosc. Acolo e o sărăcie lucie, niște oameni uitați și ignorați de toată lumea: de societate, de autorități, urâți de societate. Și asta se întâmplă de decenii. Am găsit niște copii care au un curaj de neimaginat. Faptul că tu reușești să trăiești acolo, în condițiile alea și să fii marginalizat la școală și tu totuși să ai zâmbet și energie și entuziasm… toate astea îți dau o energie de neînchipuit și, mai ales, te face să pui în perspectivă o grămadă de lucruri.

Ai mai văzut așa ceva?

Ana Oprișan: Da. Eu am condus operațiuni umanitare în Iran, Pakistan, Myanmar, Siria, Bangladesh. Îmi amintesc că cea mai mare sărăcie, ceva îngrozitor, am văzut în Bangladesh. O grămadă de lume și o sărăcie atât de adâncă… atât de mulți oameni la limita subzistenței și la marginea societății încât te îngrozești. Dar așteptările mele și șocul sunt diferite în comparație cu România. Pentru că am alte așteptări de la țara mea, care e parte din uniunea Europeană. Bangladeshul era lovit de ciclon. La noi nu s-a întâmplat nicio catastrofă naturală în zona aia. Oamenii ăia sunt sinistrați de societate, de autoritățile care ar trebui să servească cetățeanul, dar care îi ignoră.

Ce face sărăcia din oameni?

Ana Oprișan: Sărăcia transmisă din generație în generație afectează felul în care omul poate judeca, în care poate lua decizii. Nu poți să ceri aceleași lucruri de la omul care trăiește în condiții normale și unuia care trăiește de pe o zi pe alta. Sărăcia devine ca o boală. Ești un om bolnav și nu poți judeca sănătos. Ești aruncat la marginea societății în fiecare zi de oricine: ești murdar, nu ai hainele care trebuie, nu ai încălțările care trebuie, nu ai educație… cum să fii normal după ce treci prin asta în fiecare zi. Ți se spune mereu că e vina ta că ești așa. Dar nu e vina lor că sunt săraci. E transmisă din generație în generație sărăcia.

Ce te trage pe tine în preajma acestei suferințe umane?

Ana Oprișan: Este datoria tuturor să facem ceva. Cerem să se facă ceva, dar noi nu facem. Întotdeauna am făcut asta. Mai ales pentru copii, că am o slăbiciune pentru ei. În studenție am lucrat, apoi am plecat în Turcia cu un master și am lucrat acolo pentru o fundație. Eu vorbeam limba turcă de când eram în România pentru că făcusem cercetare pe romii musulmani vorbitori de limbă turcă din Dobrogea și am zis că eu merg pe partea asta. Toată lumea a zis că sunt nebună că merg la Istanbul să studiez în franceză, dar eu așa am vrut.

De la ce vârstă ești ong-istă?

Ana Oprișan: De prin 96, cred. De prea mulți ani. Eu lucrez pe foarte multe proiecte cu romi, dar nu pentru că sunt romi, ci pentru că ei sunt, de regulă, cei care trăiesc în sărăcie, cei discriminați. Revenind, în Turcia am făcut un masterat și am făcut foarte multă cercetare. Am luat la pas toate mahalalele de acolo. Numele meu e cunoscut în zona asta de minorități.

Ce ai descoperit acolo încât să te ții de treaba asta?

Ana Oprișan: Era numai nevoie și numai sărăcie. Nu ai cum să renunți, să-i lași baltă. Iar pe mine nu m-a atras niciodată ce e foarte ușor. Dovedești că ești bun și ca om și ca profesionist în locurile grele, nu în cele ușoare. Pe mine nu mă interesează asta. De asta am mers și în Iran. Era după cutremurul din 2003. Lucram cu o fundație din Turcia. Erau un fel de implementatori ai donatorilor care nu pot ajunge la locul care trebuie. Prima experiență a fost foarte grea. Am stat și în cort, și în containere… am făcut management la 850 de familii. Iar ca femeie nu te asculta nimeni și îmi venea să o iau razna. Și mi-am zis că dacă reușesc asta, pot să fac orice. Și am schimbat placa. Să fii drăguță nu era o opțiune. A trebuit să fiu ca un bărbat. Și a funcționat foarte bine. Și în Pakistan la fel. Deja nu mă mai vedeau ca femeie. Îmi amintesc că eram cu șoferul nostru în Pakistan și ne-a oprit Poliția. Și a scos actele să le dea și am văzut poza lui Benazir Bhutto și alături de ea o poză cu mine care făceam ceva în misiune. M-am și bucurat, dar m-am și speriat. Mă gândeam că am tot soarta ei.

Nu ți-a fost teamă niciodată?

Ana Oprișan: Nu cred. Eu acum mă uit înapoi și mă mir că nu mi-a fost frică. Au fost situații foarte grele și foarte periculoase. O să vă povestesc una, care m-a făcut să ies din asta. Nu mai rezistam mental. În Pakistan era, la fiecare sfârșit de săptămână, era câte un atentat cu bombă. Și una dintre colege și prietene foarte bună a fost omorâtă. Iar noi trebuia să fim în același loc. Eram în Islamabad, ne-am întâlnit la birou și am decis să ne vedem la un restaurant. Ea a ajuns înainte, eu am plecat acasă să mă schimb. În același restaurant era o delegație din America și cineva a aruncat restaurantul în aer. Și ea a murit, iar eu am fost cea care a recunoscut-o.

După ce am trimis-o pe amica mea înapoi în Turcia, să fie îngropată acolo, eu am rămas și am lucrat luni de zile ca un robot. Toată lumea îmi spunea să mă întorc. Dar mie nu îmi era frică. Nu mi-a fost niciodată. Cred că datorită adrenalinei sau a faptului că ceea ce faci are sens.

Ăsta a fost un eveniment greu, dar înainte de asta au fost tot felul de conflicte: ne-au sechestrat doi ingineri. Noi eram în misiune în satele din zona înaltă a cașmirului pakistanez, la limită cu cel indian. Eram după cutremurul din octombrie 2005. A fost total diferit față de Iran, unde am stat un an într-un oraș din mijlocul deșertului. În Pakistan stăteam în creierul munților – timp de trei ani și jumătate am stat – unde nu se ajungea cu nimic. Inițial am lucrat cu armata și ne era de ajutor că puteam să cărăm lucruri, că nu mai erau drumuri. Noi am ales locurile grele. Noi aveam contracte de angajat măgari, că doar ei și armata puteau urca. Eu eram singura femeie într-o echipă de 89 de oameni. Pentru scurtă perioadă am avut 4 fete de la ei angajate, dar a trebuit să renunțăm că nu se putea să meargă pe teren. La un moment dat, un camion a fost sechestrat și au cerut să vină femeia de la Islamabad să vorbească cu ei. Adică eu. Și m-am dus și am vorbit cu bătrânii satului, pentru că fiecare sat are un consiliu al bătrânilor.  Le-am explicat, au mers cu mine și nu s-a atins nimeni de noi. Așa am rezolvat conflictul. Uneori viața unora este atât de ieftină încât nu au nimic de pierdut indiferent ce ar face. Plus că ei erau oameni traumatizați, că muriseră foarte mulți oameni acolo, pierduseră familii.

Ce au zis ai tăi din familie când ai plecat?

Ana Oprișan: Probabil s-au îngrijorat, dar nu contează asta neapărat.

De unde vine acest spirit al tău?

Ana Oprișan: Nu știu. De exemplu, după Revoluție noi aveam o rudă în Franța. Eu sunt din Galați. Ruda asta a adunat ajutoare și au trimis în România după revoluție. Erau multe pachete. Într-o zi îmi amintesc că erau în curte la noi o grămadă de cutii. Cineva trebuia să vină să le ducă la gunoi. Cumva eu m-am șocat, că pe cutiile alea erau adrese, care erau niște oameni, de fapt. Și atunci m-am gândit că nimeni nu s-a gândit să le spune MULȚUMESC. Mi s-a părut șocant că oamenii ăia nu vor afla niciodată unde au ajuns ajutoarele lor și că nimeni nu le va mulțumi. Atunci am rupt de pe toate cutiile hârtiile cu adresa, le-am adunat pe toate și am luat dicționarul de franceză și am scris o scrisoare de mulțumire, pe care am copiat-o de nu știu câte ori, m-am dus la Poștă și am lins o grămadă de timbre și am trimis scrisori de mulțumire. A fost primul lucru în zona asta. Peste ani am văzut scrisoarea mea la cineva care a păstrat-o și m-am îngrozit de franceza în care era scrisă.

La câteva luni, am primit o scrisoare pe numele meu. Era ciudat, la 14 ani. O doamnă de vreo 80 și ceva de ani, într-o poză cu o pisică, în care îmi spunea că ea face de foarte mulți ani asta și că niciodată nu a fost așa impresionată cum a fost de scrisoarea mea. Și m-a întrebat dacă nu vreau să fiu prietena ei. Și asta mi-a schimbat cumva viața mie. În loc să țin un jurnal, îi scriam ei, în Franța. Ea a devenit familia mea. Am și mers la ea în vizită după câțiva ani. Ea a murit apoi, dar mi-a lăsat alți oameni dragi.

Cum ai ajuns la Strasbourg?

Ana Oprișan: Nu am schimbat mare lucru. Am trecut o competiție, examene, etc. Iar acum coordonez un program european dedicat comunităților de romi. Merg și pe teren, mai rar, dar avem echipe care lucrează la firul ierbii.

Cum arată burnout-ul activistului?

Ana Oprișan: În toate felurile arată, dar îl porți cu tine. Eu eram în Turcia și m-am mutat la Strasbourg cu totul în 2014. Turcia a fost țara mea pentru foarte mulți ani. Eu am avut mai multă susținere și recunoaștere din partea Turciei. Ei erau primii care mă sunau dacă se întâmpla ceva, nu ambasada României. Și asta a durut. Spune multe despre cum suntem reprezentați. Dar Turcia devenise ceva ce nu era ce trebuie. Erau presiuni de tot felul să nu faci lucruri, proteste, etc. În momentul în care nu am mai putut să citesc ziarele din Turcia, pentru că era doar propagandă, atunci am decis că nu mai e țară de trăit. Nu mai puteam să respir. Făcusem și doctoratul între timp, dar l-am făcut pentru mine. Să cresc intelectual, ca om, nu să-mi aducă ceva material.

Cum te-au schimbat pe tine aceste interacțiuni la limita de jos a nevoilor și a suferinței umane?

Ana Oprișan: Nu cred că e de schimbare. E de a te ține alert tot timpul. Asta nu se termină niciodată. Este de a face ceva și de a avea sens. Și nu e ok să faci doar pentru ai tăi. Asta te face un bun familist, dar ar trebui să fie mai mult de atât.

Cu ce te mândrești?

Ana Oprișan: Cu oamenii din jurul meu, cu oamenii pe care îi cunosc și pe care îi admir. Mă mândresc cu ei. Cu oameni ca Claudia Costea, de exemplu. Pentru că, cunoscând oameni buni, te fac ei pe tine mai bun.