Cine este Ina Biebel, tipa cu „futu-i” de pe tricouri: „Pe mine m-au ajutat rețelele de socializare. De acolo îmi luam susținerea, elanul și critica”

Mai mult decât o înșiruire de nume-clasic, urban, sport, boho și lista poate continua, stilul vestimentar este modul în care o persoană se exprimă prin alegerile sale vestimentare. Suntem iubitori de fashion sau nu, avem o viziune proprie atunci când punem o haină pe noi și defilăm cu ea prin societate pe lângă educație, valori, considerente. Ina Biebel, fondator Tombabe, este bucată din domeniul fashion-ului.

Dacă a îmbrăcat tutuuri când era mică, nici măcar. A preferat dintotdeauna o garderobă minimalistă. Este selectivă când vine vorba de a așeza ceva pe ea. Până și business-ul pe care îl are a început de la ideea că ce e bărbătesc, oversized îmbracă o femeie în cel mai sexi mod. 

Ina e tipa „aia nesimțită” cu „futu-i” de pe tricourile care s-au vândut extrem de bine încă de la lansarea lor. Mai multe despre cine este ea, cât de ușor sau greu i-a fost să se confeseze declarând că au fost unele dintre cele mai personale declarații pe care le-a oferit despre ea, în rândurile de mai jos! Exercițiul de introspecție pe care l-a făcut odată cu acest interviu i-a ieșit minunat ca și brandul pe care l-a creat cu câțiva ani în urmă. Să o cunoaștem și noi odată cu mărturiile sale!

Povestea brandului pe care l-ai creat a început de la șase tricouri și trei greșeli. Când și cine ți-a insuflat motivația de a da naștere acestei traiectorii, unui brand în viața ta?

Încerc să îmi amintesc dacă a fost cineva anume. Dacă a existat o discuție, un moment decisiv, dar cred că, de fapt, foamea te împinge să faci orice. Și mă refer aici la foamea aia lirică, la nevoia de a demonstra ceva, chiar dacă nu ai și cui să demonstrezi. E de ajuns să faci ceva, orice, să nu stai degeaba. Iar brand nu cred că mi-am dorit niciodată să am. Dacă e totuși ceva ce țin minte, e fix când ziceam că nu mi-aș dori niciodată un brand de tricouri. Mi se părea că toate lumea face tricouri. Așa am învățat eu să nu spun niciodată niciodată. 

Ce te-a motivat să crești ideea, să o materializezi într-un business?

Foamea. Asta, și presiunea socială. Pe mine m-au ajutat mult rețelele de socializare. De acolo îmi luam și susținerea, și critica, și energia, elanul. Nu cred că aș fi reușit fără rețelele sociale. Sau nu așa cum am parcurs drumul până acum. 

Și clienții (care la început erau doar prietenii mei) m-au împins de la spate să fac un srl. Să fac magazin online. Să semnez contracte. A fost ca un bulgăre de zăpadă pe care l-am început eu, dar pe care nu l-am împins eu la vale ca să se facă tot mai mare, l-au împins tot cei care au fost pe lângă mine. Eu m-am mai uitat din când în când la el cum se rostogolește și se mărește și am mai dat – ocazional – câte o mână de ajutor. 

Începuturile au fost ușoare sau grele? Cum privești acum, la ceva ani distanță?

A fost ușor că nu știam cât de greu poate fi. Eram cumva naivă. Și singură. Așa că orice decizie luam, era decizia bună. Cine să mă contrazică? Poate și din cauza asta am avut curaj să fac tricoul cu “futu-i”. Acum, uitându-mă înapoi, sunt ușor nostalgică, dar poate fi și de la vârstă :)) Parcă era mai ușor tocmai pentru că nu erau atât de multe responsabilități și atât de multă birocrație. Dar acum sigur e mai antrenant.

Ți-a trecut prin minte faptul că vei ajunge atât de mare și cunoscută?

Nu cred că sunt mare. Și nici cunoscută. Dar vreau ca Tombabe să fie mare. Să ajungă la cât mai multă lume, să treacă granițe, să vorbească și pe alte limbi, la fel de nonconformist și cu atitudine. Mi-ar plăcea să normalizez aroganța celui / celei care citește, înțelege, își atribuie și își asumă un mesaj gândit fix pentru asta. E nevoie de curaj. Și de inteligență. La genul ăsta de oameni vreau să ajung eu. La cât mai mulți dintre ei. 

La cine au ajuns primele tricouri și care a fost feedback-ul pe care l-ai primit? Ce reacție au avut?

Știu exact la cine a ajuns primul tricou – la Rali (care mi-a scris la o secundă după ce am postat prima poză cu primul tricou pe Instagram “îl vreau eu”). De fiecare dată amintesc de numele ei, pentru că a avut prima curaj și imbold să spună “tricoul ăsta e despre mine”. Cred că prima încurajare – sau primul șut în fund – nu se uită niciodată. Iar apoi mesajele au continuat să curgă cu aceeași reacție: “asta e despre mine”. Și azi, cea mai des întâlnită reacție e fix asta: “tricoul ăsta e despre mine”. Când de fapt, fiecare tricou e despre ce am simțit, trăit, văzut, citit, ascultat eu. Și să știu că atât de multă lume simte ca mine, asta da încurajare. Sau șut în fund. 

Dar a ta care a fost?

A mea a fost “Serios?! Mai e cineva care s-a săturat să îi corecteze pe alții când vorbesc?” Și apoi au urmat întrebările și mirările existențiale: “Oare suntem mulți? Oare pot să cresc numărul? Oare pot ajunge și la prietenii prietenilor lor? Oare pot să merg și în alte direcții? Oare pot și în alte limbi? Oare pot să mai pun textele astea și pe altceva? Oare mai știu și alții texte așa bune?” Și cu fiecare întrebare începea și căutarea. Care a dat roade de fiecare dată. 

Cu ce bani ai început, Ina?

Cu 0. Z E R O. Știu, știu, și eu urăsc poveștile alea fantastice cu am pornit de la zero, din garaj, de pe canapea, cu nimic, doar cu o idee, încă nu mi se par plauzibile. Dar la mine chiar așa a fost. Am primit cele 6 tricouri inițiale cadou, am zis că vând trei și îmi păstrez eu trei. Le-am vândut pe toate. Pentru că a fost cerere și am zis mereu “lasă că îmi fac eu altele apoi”. Cu profit 100% pe care l-am reinvestit. În 12 tricouri. Și apoi în 24. Și așa mai departe. Am avut noroc că nu îmi era chiar atât de foame și am putut să dublez mereu producția. Acum calculele se fac puțin diferit, dar încă dublez mereu producția, vreau să văd până unde pot să o duc.

De fapt, până la a te căuta în buzunar, știai pașii pe care trebuie să-i faci pentru a porni afacerea?

Recunosc, aveam o idee. Am lucrat în marketing vreo 10 ani. Știam ce presupune un brand, o afacere, bănuiam cum stă treaba cu cifrele, chiar dacă am studiat litere și jurnalism. Dar nu am studii în direcția asta, m-am bazat mult, mult pe instinct. Ce și cum simțeam, așa făceam. Și mulți pași mi-au fost impuși. Știi tu, de șuturile în fund de mai sus. Unii pași i-am făcut din curiozitate, alții din inconștiență, pe cei mai mulți de nevoie. Dar încă îmi place să iau decizii în funcție de “hai să vedem ce se întâmplă dacă apăs butonul ăsta”. 

Afacere, oare, e un cuvânt potrivit pentru ce înseamnă Holla Tombabe pentru tine?

Nu cred. Eu nu o simt așa. Deși e o afacere cu nume și cod, și brand înregistrat, și toate cele. E mai mult o pasiune, o distracție serioasă, o adunătură de oameni faini care nu doar trăiesc și gândesc la fel, dar și plătesc ca să vorbească cineva pe limba lor. Pentru că totuși e o afacere care trebuie să plătească la rândul ei taxe la stat 🙂

Fiecare mesaj e bine gândit. Societatea și situațiile cotidiene să fie creatorul lor?

Cred că da, receptorul e important. Mesagerul. Am avut multe discuții în contradictoriu cu oameni care consideră că “am vorbit. s-a rezolvat. nu se poate.” sau “cine v-a lucrat aici?” spre exemplu, sunt vorbe din popor. Nu am susținut niciodată că am inventat nimic. Nu s-a mai inventat nimic de foarte mult timp. Dar dacă e să am un merit, e că am pus asta pe un tricou. Într-un fel anume. Sub o formă, cu un design. Că am fost prima. Măcar ăsta să fie meritul meu. Cuvintele sunt ale poporului.

Ai vrut un brand clar: unisex, minimal, recognoscibil. A ajuns să fie atât de recognoscibil încât să fie un ideal pentru tine și să fii mulțumită?

Cu orice lucru pe care îl creez, mă pun mereu în pielea clientului. Eu aș folosi asta? Mi-ar trebui? Aș fi mulțumită de raportul calitate-preț? Mi-aș dori altceva? 

Întotdeauna e loc de mai bine, poate din cauza asta lumea merge în direcția în care merge. Goana asta după mai bun, mai ieftin, mai aproape, mai perfect decât perfectul. Nu mă pot dezice nici eu de asta, mereu caut să fac mai bine decât mine în trecut. Dar mă încăpățânez să fiu consecventă, să nu caut scurtături, să fac bine atât cât știu și cât pot să fac. Și de multe ori, fac mai mult decât pot. De acolo a plecat și mesajul pe care l-am și pus pe tricouri: “și când nu mai pot, mai pot puțin”. Sau “pot, dar nu vreau”. Avem multe mesaje despre putut, după cum se poate observa 🙂

Cel mai de succes mesaj care s-a vândut care a fost?

Futu-i.

Dar preferatul tău?

Futu-i. Pentru că a fost despre curajul meu. Și de la futu-i au plecat multe. 

Are mesajul acesta, în ochii altora,  puțină indecență? Ți s-a transmis asta vreodată?

Da. Categoric. Mi s-a zis “tipa cu futu-i”. “Aia cu tricourile nesimțite”. “Nu ți-e rușine?”. Adevărul e că nu. Nu mi-a fost rușine. Deloc. Sunt mândră chiar că eu am făcut asta. Cred că e o împăcare cu sine care vine cu timpul. Și care clar e alimentată și de susținerea altora. 

Curiozitate care sună a clișeu, știu, dar te-a speriat la un moment dat creșterea? 

Da. De fiecare dată când iau o decizie importantă, îmi e frică. Dar nu paralizez. Întorc frica aia pe toate părțile și apoi o înfrunt, aia e. Ce se poate întâmpla? Să eșuez? Cad, mă ridic, next! Dacă nu riscam cu futu-i, cu replicile de agățat, cu unele colaborări, cu mărirea echipei, sigur nu ajungeam aici. Orice risc e un eșec dacă nu ți-l asumi. Dacă e asumat, e o alegere. 

Ina, mi-ar plăcea să mă iei de mână și să mă conduci la timpul de dinainte de Holla Tombabe! Dacă acum sufletul și timpul sunt aici, înainte unde te purtau? Ai pomenit ceva de marketing, deși nu ai terminat studii pe domeniu. 

Habar nu aveam încotro să o apuc. Am avut viață bună în marketing. Un job din ăla la care puteai doar să visezi. Niciun eșec. Și m-am trezit într-o zi cu gândul că ceea ce fac nu mă mai reprezintă și că vreau altceva. Ce voiam, nu știam. Doar să fie mai mult. N-am cerut și să fie mai greu, dar aia am primit :)) Știam doar că îmi place să scriu, să vorbesc, să povestesc, să pozez, să vând. M-am pus pe mine în față pentru că nu avea cine altcineva să vorbească în locul meu. Și așa am crescut ceva care a reușit poate și pentru că m-am vândut și pe mine puțin câte puțin de fiecare dată. 

Autodescrierea e un exercițiu foarte greu de introspecție. Poți să-l faci și să spui cine ești în câteva cuvinte, cele mai potrivite, care te „îmbracă”?

Om de marketing. Spirit liber. Accept critica, dar poți fi sigur că o să scot din ea tot ce e mai bun în favoarea mea. Ultra-ambițioasă. Poate prea. Dar și realistă. Poate prea. Diplomată, dar cu simțul umorului. Îmi plac regulile, dar și abaterile. Dacă sunt asumate. Și justificate. Și apreciez enorm ironia și sarcasmul atunci când au bază. Ca și succesul. Dacă sunt alimentate de un background calculat și educat. Irezistibile. 

Ina, ești bucată din domeniul fashion, dar îți aduci aminte despre tine dacă cochetai cu această idee când erai mică?

Domeniul fashion e o continuă căutare pentru mine, să-i spunem așa. Știu sigur că vine din frustrarea că “nu am avut când eram mică”. Așa că mi-am zis “când cresc mare, o să am”. Și acum sunt foarte selectivă. Chiar și distracția asta cu tricourile a început tot dintr-o convingere de-a mea că toate hainele de bărbați arată bine pe femei, cu atitudinea aferentă. Așa că am pornit cu tricouri unisex și oversize pe care le-am prezentat ca “the ultimate sexy item you can wear” (n-am știu cum să traduc sexy în expresia asta). Și aș vrea să continuu cu cămăși unisex, neapărat albe, minimaliste, oversize, să demonstrez că nimic nu arată mai bine ca o cămașă albă, dar purtată cu atitudinea potrivită, și cu un mic-ceva de la mine, și anume mesajul care să facă toată diferența.  

Ai fost tiparul de fetiță care iubea cartea, care lectura mult, care nu absenta sau un spirit mai liber, care se exprima prin creativitate?

Am fost o tocilară rebelă. Mi-a plăcut mereu disonanța asta dintre educație și rebeliune. Și am vrut să fiu și-și, să văd dacă se poate, să văd ce se întâmplă dacă apăs ambele butoane deodată. Cred că mi-au ieșit. Indecențele culturale. Sau aroganțele inteligente. 

Nu știu de ce cred, dar simt că n-ai fost niciodată fetița care a îmbrăcat tutuuri 😊

NICIODATĂ! Încă nu le accept. La nicio vârstă!

Unde au fost locurile copilăriei tale? După blocurile gri?

Da. Am mai spus într-un interviu că mi-aș dori un tricou în colaborare cu B.U.G. Mafia. Pentru că multe din versurile lor sunt despre copilăria mea. Dar și copilăria mea e marcată de disonanța dintre blocurile gri și party-uri hip-hop & concerte heavy-metal și verile ultra-caniculare de la bunici în care mă plictiseam desculță. Așa am ales să pun mâna pe cărți. De plictiseală. Și de gura lui tata pe care o aud și acum: “mai pune și tu mâna pe-o carte”. Deși eram mereu cu o carte în mână. 

Ce culoare îi dai perioadei copilăriei tale?

Galben. Era mereu soare parcă atunci când eram copil. Și ploua doar în prima zi de școală.

Dar prezentului?

Mira TV. E un spectru frumos aranjat, perfect asortat, înconjurat de mult alb-negru. Și comunică ceva. 

Câți ani au ochii tăi, Ina?

Am gene bune, de la mama și de la bunica. De la originile (vreau să cred) tătare sau mongole, care m-au lăsat să port alungirea aia insesizabilă a ochilor de mă întreabă lumea ce origini am. Nu cred că ochii pot avea vârstă atât timp cât sunt mereu curioși. 

Poartă regrete Ina pe lângă mulțumiri?

Evident. Dacă cineva spune că nu regretă nimic, (se) minte. Și mi-ar plăcea să mă contrazic aici. Chiar îmi place să mă contrazic, justificat. Cele mai bune discuții ies din contradicții. Dar până la urmă, și regretele sunt de fapt cursul lucrurilor, adaugă la poveste în aceeași măsură cu succesul. 

Cum te-a transformat călătoria antreprenorială?

Sunt mai realistă. Mai tăioasă. Mai vehementă. Mai puțin dispusă la concesii. Mai eficientă. Mai diplomată. Mai focusată. 

Ina, un nume ușor de pronunțat, greu de uitat. Sunt convinsă că te-ai mai întâlnit cu curiozitatea oamenilor care se întrebau de ce nu ai pus numele brandului, prenumele tău. Ce le-ai răspuns lor și răspunzi și aici?

Ai să râzi. Nu m-a întrebat nimeni de ce nu am pus numele brandului prenumele meu. Nici măcar eu nu m-am întrebat. Însă toată lumea e curioasă de la ce vine Ina. De la Alina. Un nume pe care l-am urât în adolescență, de unde și alter-ego-ul Ina. Dar pe care învăț să îl apreciez tot mai mult pe măsură ce aprofundez literatura slavă. Mi se pare tot mai exotic azi. Poate pentru că e tot mai rar. Iar Tombabe, asta mă întreabă toată lumea, vine de pe urbandictionary.com unde am căutat sinonim pentru tomboy și am dat peste definiția asta: “tombabe = versiunea maturizată a unui tomboy, o femeie care poate face treaba unui bărbat”. Mi-a plăcut. 

Ce proiecte ticluiești în continuare?

Vreau să cresc. Când ajung la maturitate și vreau să mă opresc din crescut, probabil o să fac altceva. Dar ce, asta nu știu încă. Știi vorba aia: “norocul vine, dar trebuie să te găsească muncind”. Mi s-a zis de multe ori că am avut noroc. Dar eu i-am contrazis de fiecare dată. Pentru că îmi place să mă contrazic.