De la Restaurantul Miorița, la Le Cirque în New York, Gordon Ramsay în Londra sau unul dintre cele mai cunoscute locuri din Toronto: aventura românului care a lucrat pentru Donald Trump, Bill Clinton sau Robert De Niro

Cum arată viața unui român în străinătate? Gabriel a început să lucreze de la 14 ani, atunci când, într-o vacanță de vară, vecina sa, Tanti Carmen, l-a luat ca picolo la Restaurantul Miorița. De atunci au urmat multe aventuri și o viață mai degrabă în afara țării. 

În timpul Revoluției vindea sandvişuri prietenul său cel mai bun care i-a devenit și naș, Marius. 5 lei era prețul. Și toate erau transportate în lada albastră de pâine. Imediat după Revoluție a încercat aventura muncii pe un vas renumit de croazieră. Dar munca obositoare și aproape fără pauză l-au făcut să se întoarcă mai devreme decât se aștepta. Însă a prins microbul străinătății. Așa că a plecat în Germania, apoi în Suedia. Nu-și găsea locul – nici acolo, nici în țară. Până când, într-o zi, primește o scrisoare de la un prieten cu care fusese pe vas. Și o invitație să vină în Los Angeles. Iar această scrisoare îi schimbă viața. Pleacă peste ocean și înfruntă toate greutățile, dar răzbește. 

În Los Angeles întâi învață spaniola de la mexicanii pentru care lucra la o spălătorie auto. Apoi se împrietenește cu niște români care-l iau, aproape de datorie, în New York. Învață italiana de la colegii de fotbal. Și ajunge, după foarte multe încercări, la unul dintre cele mai importante restaurante din lume. 

Începe să lucreze pentru Signore Sirio Maccioni (Le Cirque 2000 NY City) care a fost votat Best Restaurateur in North America. Iar viața îi surâde. Îi cunoaște pe Donald Trump, Robert De Niro sau Arnold Schwarzenegger. Și câștigă într-o noapte cât într-o lună întreagă în Los Angeles. Dar cel mai important este că învață meserie de la mentorul său, unul dintre cele mai importante nume din industria horeca. Signore Sirio Maccioni îl ia în „familia” sa. 

Dar destinul avea alte planuri cu el. Atunci când mama sa, Flori, vine să-l viziteze începe să prindă contur o altă aventură: Canada. Așa că se mută din New York în Toronto, via Montréal și Londra. Lucrează pentru o perioadă cu Chef Gordon Ramsay, ajunge să-l întâlnească pe Bill Clinton și, de mai bine de 17 ani, este în echipa unuia dintre cele mai cunoscute restaurante din Toronto.

Acum are un alt vis: să se întoarcă acasă. Își dorește să-i învețe pe tinerii din România ce înseamnă să lucrezi la cel mai înalt nivel în industria ospitalității. 

Gabriel are o poveste incredibilă despre curaj, perseverență, muncă și dăruire. Cum ajungi să fii considera unul dintre cei mai importanți ospătari din Canada? Ce înseamnă să lucrezi pentru unele dintre cele mai importante nume din industria ospitalității? Dar și de ce te-ai întoarce acasă după o viață mai degrabă în afara țării? Află din interviul de mai jos:

Povestește-mi puțin despre tine, acum, și cum ai ajuns în Canada…

Povestea mea e una lungă, foarte lungă chiar. Am început să lucrez de la 14 ani în restaurante. Nu aveam școală, nu aveam nimic. Am lucrat ca picol și am descoperit interacțiunea cu oamenii – întâlneam persoane noi în fiecare zi și asta îmi plăcea foarte mult. Banii erau „pe loc”, cum se spune, bani gheață. Nu trebuia să aștept salariul. Vorbesc despre ce se întâmpla înainte de Revoluție, când am început.

Totul a pornit de la o vecină, Tanti Carmen, într-o vacanță de vară. M-a întrebat: „Gabriel, vrei să lucrezi cu mine? Avem nevoie de picoli la Restaurantul Miorița, din Herăstrău, la Pavilionul H.” Și i-am zis: „Da, tanti Carmen, hai că mergem.”

Mi-a spus: „O să fie mai greu la început, că n-ai experiență, dar, încet-încet, sper să-ți placă și să devii ospătar”. Așa am început. Am lucrat acolo împreună cu băiatul ei, Robert, un prieten foarte bun de-al meu. Din păcate, n-am mai ținut legătura cu el. Poate o să-l regăsesc prin București sau prin România.

De atunci a început aventura mea în Horeca. La început a fost ca un job de vară, un part-time lejer. Făceam bani de buzunar la 14 ani. Știam că urma să mă întorc la școală pentru că eram în clasa a VIII-a și treceam în a IX-a.

Am lucrat până s-a terminat sezonul și mi-am spus că vreau să continui ca ospătar. Dar șeful de unitate mi-a zis că am nevoie de diplomă. Așa că m-am pus pe căutat – nu exista Google, nu exista internet atunci. Am răsfoit ziarele și am descoperit o școală particulară pe strada Smârdan, lângă Lipscani.

M-am dus acolo, am început cursurile și mi s-a sugerat: „Dacă faci ospătar-barman, avem și cursul de bucătar-cofetar. Îți dăm o reducere dacă te înscrii la ambele.” Și m-au convins. Mi-am spus: „O fac și pe aia, și pe cealaltă”. Așa că am absolvit atât ca bucătar-cofetar, cât și ca barman-ospătar.
Apoi, anul următor, tot la pavilionul H, am început din nou ca picol. De data asta, m-au lăsat încet-încet să iau și eu o masă, două, ca ospătar.

Să testezi, să vezi cum e și să știi dacă-ți place…

Exact. Când nu avea chef sau era obosită, fiind secția ei oricum – era veche acolo – nu-i spunea nimeni nimic. Așa erau vremurile, mai relaxate. Și am început să iau și eu mese. Mi-a plăcut interacțiunea cu clienții, cu oamenii.

Am văzut foarte mulți turiști și atunci mi s-a aprins un beculeț: mi-am zis că trebuie să învăț și niște limbi străine. Cu românii mă descurcam, dar cu străinii doar dădeam din mâini și deja mă dureau brațele.

Dar asta era în vara următoare? Adică erai la liceu și apoi, în vară, ai revenit la muncă, nu?

Da, în vara următoare. Și a mers bine, au ieșit bani frumoși.

A mai trecut un an – asta era prin ’90-’91, chiar în perioada Revoluției și imediat după. Am încercat să lucrez ici-colo, dar nu prea a mers. Mulți prieteni de-ai mei au început să plece în Germania, Franța, Belgia. Și m-am gândit: „Hai să plec și eu.”

Prima mea încercare de plecare a fost tot cu vecina, cu Tanti Carmen. Am vrut să mergem în Serbia. Acum trebuie să-mi amintesc ce s-a întâmplat acum 28-30 de ani, dar am memoria bună.

Vecina a zis: „Hai să mergem la sârbi, la Stamora Moravița, lângă Belgrad, am eu un prieten care lucrează la un restaurant și poate ne angajăm și noi.” Numai că, atunci când am ajuns, ea a trecut granița cu copiii ei, dar eu n-am putut, pentru că nu eram rudă sau soțul ei.

Și nu erai major.

Exact. Și m-am întors în România. Am zis: „Ok, asta a fost. Du-te înapoi la Stamora Moravița, treci granița de la sârbi…” Am luat un taxi până la gară și de acolo un personal care a făcut 16-18 ore până în București.

M-am întâlnit cu mama: „Ce faci, ai venit?”. „Am venit, că n-am putut să trec. Eram minor.” „Ok…”

Am mai stat, a trecut timpul, și prin ’94-’95 mulți prieteni plecau pe vase de croazieră. Mi-am zis: „Hai să încerc și eu.”

Am fost la un interviu în București – respins. Încă unul – respins. Dar sunt persistent, știi? Mi-am zis: „No problem, continui.” A fost un fel de impuls, o ambiție. Am fost respins peste tot, dar la un moment dat am găsit o firmă în Brașov.

Am mers acolo și mi-au spus că trebuie să merg la Budapesta pentru interviu. Așa era pe atunci. Am ajuns la Budapesta și am dat interviu cu un italian-elvețian, pentru compania Princess Cruises.

Cei dinaintea mea ziceau că interviul e foarte greu, că durează și o jumătate de oră. Eu am intrat, am vorbit cu el câteva minute și după cinci minute eram afară.

De la picolo la Restaurantul Miorița, la prima aventură în afara țării. Cum era viața pe un vas de croazieră: „Am slăbit 10-15 kilograme”

Și nu știai dacă e de bine sau de rău.

Exact. Până când tipul mi-a spus: „Ești angajat.” Ceilalți din sală s-au mirat: „Cum, doar 5-10 minute? Noi am stat o grămadă și ne-au întrebat de toate…” Dar se pare că i-a plăcut de mine, de felul meu – că îmi place să vorbesc cu lumea, că sunt deschis, amabil. Și am zis că sunt dispus să plec cât mai repede.

Cred că era prin aprilie sau mai. După o lună-două mi-au trimis contractul și mi-au spus: „Te îmbarci din Barcelona.”

Am zis: „Ok.” Mi-am luat un geamantan mic – îți dai seama, tot ce aveam – și am plecat în aventura vieții mele, să lucrez pe vapor.

N-aveam nicio experiență. Am început de jos: spălat vase, strâns gunoaie, curățat după mese. Trei săptămâni așa. De la cel mai de jos nivel. Limba engleză aproape că nu o vorbeam, doar câteva cuvinte.

Mi-au zis: „Trebuie să începi de jos și să crești de acolo.” Și așa am făcut. Mi-am făcut prieteni, dar programul era foarte greu.

Adică lucrai non-stop, nu?

Non-stop, exact. Începeam la ora cinci dimineața, cu pregătirea pentru micul dejun. La șase-șase jumătate deschideam. În jur de ora zece aveam pauză până pe la unsprezece și jumătate.

În pauză apucai să mănânci ceva și, dacă aveai noroc, să faci un duș. Apoi, de la 11:30 până pe la 14:30-15:00 era prânzul. După prânz mai aveam o jumătate de oră pauză.

La 15:30 începea „tea time” – cu ceaiuri, prăjiturele și tot felul de gustări. Era opțional, dar dacă voiai bani în plus, te înscriai și acolo. Eu mă băgam mereu. Apoi urma cina, de la ora 17:00 până pe la 22:00-23:00, în funcție de cât dura curățenia.

În fiecare seară era un specific nou: franțuzesc, mediteranean, italian, spaniol, și trebuia să purtăm cămăși diferite. Acolo m-am împrietenit cu spanioli, filipinezi, italieni și, bineînțeles, cu români. Unul dintre ei, un prieten foarte bun, a plecat ulterior în America – și asta avea să fie și șansa mea.

Dormitoarele erau ca în armată, cu paturi suprapuse. Noi, cei mai noi, stăteam sus, iar cei mai vechi aveau paturile de jos. Am muncit enorm și, de la efort, am slăbit 10-15 kilograme.

Dar nu aveați liber deloc?

Aveam o oră și jumătate între mic dejun și prânz. Dar, în general, lucram șapte zile din șapte. Singura excepție era când nu aveam „lunch duty” într-o zi sau două – atunci terminai după micul dejun și reveneai abia seara la cină. Însă, practic, tot munceai în fiecare zi.

Somnul era cel mai important. Dormeam două-trei ore pe noapte, maximum. Era extrem de solicitant fizic.

Îmi amintesc un episod care ne-a marcat pe toți: un coleg din Filipine nu s-a mai prezentat la lucru. L-au căutat peste tot și l-au găsit în baie, mort în duș, epuizat. Avea în spate contract după contract, iar corpul lui pur și simplu a cedat.

Când am văzut sacul negru ridicat pe puntea superioară, mi s-a făcut pielea de găină. Atunci am zis: „Nu e pentru mine aici. Gata, plec.”

După cât timp s-a întâmplat asta?

Foarte repede, două-trei luni. Nu mult.

Ar fi trebuit să-mi duc contractul la capăt, dar nu am făcut-o. Atunci m-am dus la căpitan să-l întreb dacă există vreo soluție să întrerup contractul și să plec acasă. Mi-a spus: „Da, există, dar trebuie să-ți plătești singur biletul de întoarcere, până în București.”

Am zis: „Ok, următorul port, când se poate.” Eram prin Franța, iar următorul port era Barcelona, unde începea o nouă croazieră. Acolo am putut să întrerup contractul. Am semnat toate actele și mi-au spus: „Plătești biletul și te poți întoarce.”

Așa am făcut. Am plecat escortat de poliție până la aeroport, ca să fie siguri că nu cer azil politic. După ce am trecut de controale și m-am îmbarcat în avionul spre România, m-au lăsat în pace: „Drum bun, sănătate.” Și așa am ajuns înapoi la București.

„Am un frate care lucrează în Germania”: cum ajungi să treci granița fără viză de Suedia

Dar tu până atunci ai terminat liceul?
Nu, nu terminasem nimic. M-am întors în România și m-am înscris din nou la școală – la Liceul Energetic. Am făcut un an acolo, dar nu aveam astâmpăr. Simțeam că „mă mănâncă spatele”, cum se spune.

Îmi rămăsese gustul lumii văzute pe vapor – câteva țări, altă atmosferă. Odată ce guști libertatea asta, e greu să te mai liniștești. Așa că am încercat din nou să plec.

Aveam un văr în Germania și l-am rugat să mă ajute. Mi-a spus: „Nu poți să stai la mine, soția mea e nemțoaică, are altă mentalitate. Dar îți fac chemare, să obții viză.” Așa am făcut – mi-a făcut chemarea și am obținut viza.

Dar nu știai limba germană, nu?

Deloc. Zero. Și atunci am vorbit cu tata. El mi-a spus: „Am un frate care lucrează în Germania. Poți să mergi la el, stai câteva zile să vezi cum e.”

Așa că, imediat ce am avut viza, mi-am luat bilet de autocar și am plecat. Drumul a durat zile întregi, fără aer condiționat, un chin. Am ajuns lângă Frankfurt, într-un orășel mic, Koblenz. Am început cu munci simple – construcții, grădinărit. Câștigam foarte puțin, pentru că nu știam limba.

După câteva weekenduri, soția unchiului a început să comenteze: „Nu putem să hrănim pe toată lumea.” Mai ales că mai venise și fratele lui. Eram prea mulți. Atunci mi-au spus direct: „Trebuie să pleci.” Mi-au dat 10-20 de mărci, mi-au luat bilet de tren și mi-au urat drum bun.

Am plecat la un alt unchi, în München. Cu adresa în mână, am schimbat tramvaie și autobuze până am ajuns la el. Nu era acasă, dar am dat peste doi prieteni de-ai lui care se uitau la mine mirați: „Cine ești?” „Sunt nepotul.” „Ce nepot? Noi nu știm de niciun nepot.”

Până la urmă a venit unchiul și m-a primit: „Ce faci? Bine ai venit! Ce vrei să faci?” I-am spus că vreau să rămân și să muncesc. M-a cazat într-o cameră de la mansardă, într-o casă mare, plină de chiriași și prieteni din România. „Ai baie, ai tot. De mâine începi să lucrezi la grădină.”

Așa am făcut. M-am apucat de grădinărit, am ajutat cu cumpărăturile, cu treburile din curte. Am cunoscut acolo și o doamnă, Mioara, și pe soțul ei, Ștefan, care lucrau pentru unchiul meu. Încet-încet, am început să prind gustul muncii de grădină. Aveam foarfecă, mănuși, pălărie – eram pregătit ca un grădinar adevărat.

Câți ani aveai atunci?

Aveam cam 21 de ani atunci, era prin ’96. La 20 de ani plecasem deja pe vapor, ca „clozier”, dar m-am întors după două-trei luni de sezon, că nu se mai putea sta. Țin minte că mi-am făcut cumpărăturile de la Aldi, un magazin ieftin, am umplut coșul și din 200 de mărci am venit acasă cu vreo 30-40 de mărci, dar și cu două coșuri pline. Le-am dus acasă, la Mărișor, la mama și la tata, cu autocarul.

După aceea, vărul meu îmi zice: „Nu vrei să mergi și în Suedia să aduci niște aparate electronice?”.

Eu, curios și pus pe încercări, am zis „hai”. Am plecat din București spre Hamburg, vreo 3-4 zile cu autocarul. Apoi mi-au zis că trebuie să merg până în Suedia, dar că acolo îți trebuie viză. Am riscat. Am luat bilet de vapor din Travemünde până în Göteborg. Plecai seara, ajungeai dimineața.

Un prieten al vărului meu era sigur că nu o să mă lase să intru: „Îl întorc înapoi, 100%, că n-are viză. Cum să intre?”. Dar eu aveam pașaport românesc cu copertă albastră, la fel ca pașapoartele suedeze. Nu s-a mai uitat nimeni cu atenție. Am intrat în Suedia.

L-am sunat imediat pe prieten și i-am zis: „Unde ești? Vii să mă iei?”. El era convins că mă trimiseseră înapoi în Germania. „Nu, sunt în Göteborg, am intrat în Suedia!”. A rămas mască. În jumătate de oră a venit și m-a luat.

Am luat aparatură electronică și m-am întors cu ea în Germania, la văr. Dar el mi-a zis că trebuie dusă în București. „Nu, nu e pentru mine, nu vreau să fiu doar cărăuș de aparatură”, i-am zis. Știam că trebuie să găsesc altă soluție.

Și atunci, parcă trimis din univers, am primit o vedere de la un prieten bun, Cristian, cu care lucrasem pe vapor. Pe vedere scria: „Los Angeles”. M-am blocat. El ajunsese acolo, locuia cu mama lui, care era la a doua sau a treia căsătorie. Mi-a spus: „Vină și tu, poți intra, ai viză de vapor, e valabilă cinci ani”.

Așa că, vineri am primit scrisoarea, luni eram deja în Los Angeles.

„Vineri am primit scrisoarea, luni eram deja în Los Angeles”. Statele Unite ale Americii, locul care avea să-i schimbe viața

Dar era atât de simplu să-ți faci o viață acolo?

Nu era simplu deloc. Dar, Doamne-ajută, puteai să intri și, odată ajuns acolo, mai găseai câte o posibilitate. Așa am ajuns eu la Cristian, prietenul meu. Și la familia lui. 

Ai lui erau de mult timp stabiliți peste ocean?

Nu, nu. Părinții lui se stabiliseră de doar un an, doi, poate trei în America. 

Îmi trimisese vederea din Los Angeles și eu, care oricum mai aveam doar 500 de mărci, mi-am zis: „Ce să fac cu banii? Hai să-i cheltui într-o aventură. Toată lumea pleacă în America, hai și eu să văd cum e.” Așa că vineri am primit vederea, luni eram deja în Los Angeles, la 22 de ani.

Cristian a fost șocat. Nu se aștepta să mă mișc atât de repede. A chemat părinții, vărul, toată familia să mă cunoască. Pentru ei eram „Gabriel din București, care lucrase pe vapor și, uite, acum e la noi în Los Angeles.”

Problema era că nu știam deloc engleză. Trei cuvinte: „no, yes, thank you”. Atât. Italiană știam, dar nu mă ajuta acolo. Primul pas a fost să-mi fac un carnet de conducere temporar, pentru că aveai nevoie de un ID cu poză. După aceea am găsit un job la o spălătorie auto, în Palm Springs, în deșert, unde lucram cu mexicanii.

Acolo am învățat spaniolă înainte să învăț engleză. Erau 42-48 de grade afară, munca era grea, dar cu mexicanii te înțelegeai: „¡Que pasa! Vamos! Limpiar, limpiar! Dinero, dinero!” În două săptămâni deja mă descurcam.

După un timp, Cristian mi-a zis că se mută cu familia în Indiana și că eu trebuie să mă descurc singur. M-a lăsat practic în grija mexicanilor. Noroc că ei erau solidari: când m-au văzut supărat că nu aveam unde să dorm, au discutat între ei și unul mi-a găsit un garaj liber unde puteam să stau. Două paturi, un televizor și o baie. Plăteam jumătate din chirie și eram „roommate”.

Am stat o vreme acolo, dar tot nu era viață: garajul era greu, mă rugam la Dumnezeu să mă scoată de acolo. La un moment dat, un alt român, Virgil sau Victor, m-a văzut trist și m-a invitat să stau la el câteva săptămâni. M-am mutat, am dormit pe jos în camera de lângă bunicul lui, dar era mai bine: mâncare românească, limba română, mai multă căldură sufletească. Din păcate, nici acolo nu s-a putut pe termen lung, așa că m-am întors la garaj.

Între timp am aflat de un restaurant românesc lângă Los Angeles, „Little București” sau ceva asemănător. Patronul venea la meciurile noastre de fotbal și, după ce am mers la el la o bere, i-am zis că am experiență ca picol și că am lucrat pe vapor. M-a angajat. Era mai bine decât la spălătorie – înăuntru, nu mai munceai în arșiță. La început restaurantul era pustiu, dar patronul a adus niște lăutari – un pianist, un acordeonist și un solist. Atmosfera a început să prindă, românii se strângeau acolo. Eu serveam mesele, ei cântau.

Dar patronul n-a mai plătit ce promisese și muzicanții s-au supărat. Pianistul și chitaristul au zis că pleacă la New York. Eu le-am spus că aș veni cu ei, dar aveam doar 200 de dolari. Atunci, văzând că ne împrieteniserăm și că îi ajutam și la restaurant, mi-au zis: „Nu-i problemă, îți punem noi diferența.” Și așa am ajuns în New York.

În New York am găsit o româncă, Claudia, care închiria apartamente. Eu am rămas la ea, iar muzicanții s-au dus în altă parte. Ea m-a ajutat să dau de o agenție de plasare în restaurante. Plăteai o taxă, iar ei te trimiteau la mai multe interviuri până găseai un loc stabil. Erau acolo români, italieni, spanioli, toate națiile. Și așa a început pentru mine viața în New York.

„Cum am ajuns să muncesc la New York, în orașul care nu doarme niciodată”

Cum ai ajuns să-ți găsești de muncă în orașul care nu doarme niciodată, a fost mai ușor decât în Los Angeles?

Am început timid, mergând la 2-3 restaurante din New York. La unul era muncă grea, la altul mai lejeră, dar mi-am spus: „Trebuie să mă acomodez, să învăț, să cer mai mult.” Am lucrat la câteva restaurante italienești și la unul franțuzesc. Încet-încet, am început să-mi formez un stil și să prind din mers și limba.

Pe atunci exista un ziar numit Voice, care apărea în Manhattan. Era gratuit și avea o rubrică de joburi. L-am răsfoit câteva zile și, într-un final, am găsit un anunț pentru un bistro franțuzesc pe Lexington Avenue. Am mers la interviu, iar patronii – o familie de evrei francezi – mi-au spus imediat: „De mâine poți să începi.”

Eram ospătar. Nu vorbeam perfect italiană, dar mă descurcam, plus că știam și spaniolă, pentru că muncisem alături de mulți spanioli. A fost un pas înainte. Mi-am pus șorțul, cămașa albă, papionul și am intrat într-o altă lume. Nu mai eram cu mânuși și șapcă la spălătoria auto, ci într-un restaurant elegant, cu aer condiționat, unde venea lume bună.

Lucram la prânz și seara, iar la final de program luam zilnic metroul 7 din Manhattan – de la Times Square, 42nd Street – și traversam podul spre Queens, unde locuiam în cartiere precum Sunnyside sau Woodside.

Tot jucând fotbal cu italienii, într-o zi un bucătar m-a întrebat:
– „Nu vrei să lucrezi la un restaurant foarte tare, foarte faimos din New York?”
– „Cum să nu!”, i-am răspuns.

Mi-a dat un număr de fax – căci atunci se folosea faxul – și m-a îndemnat să trimit un CV. Mi-am făcut singur rezumatul în engleză, cum m-am priceput. L-am trimis. Refuz. Am încercat din nou, de mai multe ori. De fiecare dată, același răspuns: nu.

Prietenii italieni mi-au spus că îmi lipsește ceva esențial: limba italiană. Așa că mi-am găsit o profesoară și am început cursuri intensive – 4-5 zile pe săptămână. Toți banii pe care îi câștigam la restaurantul franțuzesc îi investeam în lecții de italiană. Știam că doar așa voi avea o șansă.

Și într-adevăr, după multă muncă, am reușit. Am fost acceptat în acel restaurant celebru, unde am avut ocazia să întâlnesc personalități pe care până atunci le vedeam doar la televizor. I-am arătat bucătăria lui Arnold Schwarzenegger, l-am servit pe Al Pacino, pe Robert De Niro, Catherine Zeta-Jones, Michael Jordan, Will Smith și mulți alții. Le luam comanda, stăteam de vorbă cu ei, le strângeam mâna. Era incredibil.

Patronul – un italian recunoscut drept cel mai mare restaurator din America de Nord în ultimii 100 de ani – îmi spunea mereu: „Dacă te duci și la București și deschizi un restaurant, doar să le spui că ai lucrat aici. Ai ușile deschise oriunde.” Era adevărat: dacă trecuseși prin restaurantul lui, puteai lucra fără probleme oriunde, în orice stat sau oraș din America.

Cine era? Chiar așa de important era? 

Am lucrat pentru Sirio Maccioni, așa îl chema. Familia Maccioni era acolo de mult, încă din anii ’50-’60. El, după ce lucrase pe vase de croazieră, venise în America împreună cu prieteni italieni cu care se știa de zeci de ani. L-au ajutat să-și deschidă propriul restaurant și, fiind extrem de talentat și având o colecție impresionantă de vinuri, dar și prieteni în lumea bună, a reușit să intre în cercurile înalte ale New York-ului. Avea relații apropiate cu primarul Rudolph Giuliani, dar și cu Donald Trump, care venea la restaurant aproape zilnic, cinci zile pe săptămână. Atunci Trump era cunoscut pentru cazinourile din Atlantic City, nimeni nu se gândea că va ajunge președinte. Îl serveam ca pe orice client, iar conversațiile erau firești, de parcă vorbeam cu tine acum. Un super VIP, dar accesibil.

Dar de ce specific franțuzesc și nu italian, dacă Sirio era italian?

Avea și italian. De fapt, deținea două restaurante: unul se numea Circo, cu specific italian, iar celălalt Le Cirque. Iar la sfârșitul anilor ’90, l-a botezat Le Cirque 2000, pentru că se apropia noul mileniu.

Când m-am prezentat acolo cu CV-ul, patronii mi-au zis: „Ok, hai la interviu să vedem dacă merge”. Primul m-a luat la întrebări un spaniol. Am vorbit în spaniolă, puțină engleză, apoi m-au testat și în italiană. M-au trecut prin mai multe interviuri – inclusiv cu unul dintre fiii patronului și cu general managerul, prieteni apropiați ai familiei de zeci de ani. Mi-au explicat că trainingul va fi lung, că nu voi primi tips la început, dar că, odată intrat în echipă, câștigurile vor fi foarte bune.

M-au întrebat dacă mă pricep la vinuri și la mâncare. Le-am spus că știu cât de cât, dar nu sunt expert. Atunci mi-au zis: „Nu-i problemă. Ce ne place la tine este că ai potențial, ești mereu cu zâmbetul pe buze și ai atitudine pozitivă. Asta contează. Poți începe săptămâna viitoare.”

Am zis: „Finally! Mama mia, tanto tempo!”. Și m-au pus la treabă. Italienii din bucătărie, oameni cu experiență, unii de 60-70 de ani, m-au învățat meserie. Eu doar ascultam, respectam și învățam. Nu întrebam niciodată „când terminăm?”, fiindcă asta nu se făcea.

Am stat o săptămână, apoi două, în training. Într-o zi mi-au spus: „Ai terminat, de mâine intri pe tips.” Prima mea zi oficială a fost una plină – prânz și cină. A doua zi, cum era tradiția acolo, am primit un plic alb cu banii de pe ziua precedentă. L-am deschis: 520 de dolari.