De la Restaurantul Miorița, la Le Cirque în New York, Gordon Ramsay în Londra sau unul dintre cele mai cunoscute locuri din Toronto: aventura românului care a lucrat pentru Donald Trump, Bill Clinton sau Robert De Niro

Donald Trump, Rudolph Giuliani, Robert De Niro sau Arnold Schwarzenegger

Mai mult decât câștigai pe lună, nu?

Da, combinând munca la spălătorie cu cea la restaurantul românesc, câștigam mai mult pe lună. Mama mea a zis: „Wow! Aici, aici, aici!”. În sfârșit am simțit că am ajuns undeva. De atunci a început rutina: „Du-te, servește!”, pentru că restaurantul foarte faimos avea două săli importante – Salonul Albastru și Salonul Roșu.

În Salonul Albastru veneau oamenii obișnuiți, iar în Salonul Roșu doar VIP-urile. La mesele din Salonul Roșu stăteau Donald Trump, Rudolph Giuliani, Robert De Niro sau Arnold Schwarzenegger. Într-o seară, Arnold avusese o operație la inimă, iar patronul mi-a spus să îi arăt bucătăria renovată. „Ok, please follow me”, am zis, și l-am condus în bucătărie. Erau uimiți, eu abia începusem. Șeful bucătar a preluat turul, iar eu am așteptat liniștit, ca un cățeluș, până l-a condus înapoi la masă.

Apoi trebuia să iau comenzile pentru Donald Trump și celelalte VIP-uri. Eu eram responsabil mai ales de băuturi și vin, ceilalți ospătari de mâncare, iar somelierul lua comenzile de vin. Tips-ul se împărțea la toți, indiferent de secție, astfel că toți aveam aceeași remunerație.

La finalul turei nu plecam imediat. Patronul spunea: „Aici stăm la masă, discutăm ce s-a întâmplat în seara respectivă și ai voie să comanzi orice din meniu, plus o băutură de la bar, totul gratis.” Stăteam la masă cu patronul italian, fiul lui și alți veterani ai restaurantului. Mâncam mâncare pe care nici nu visam să o gust – vită, miel, pește, fructe de mare. Eu duceam băuturile de la bar, tava era uriașă, barmanul brazilian încărca toată lista, iar bucătăria pregătea totul pentru noi.

Unul dintre manageri ținea un carnețel, logbook-ul, în care nota ce s-a întâmplat în fiecare secție și ce idei aveam pentru a îmbunătăți experiența clienților. Noi toți împărtășeam ideile, iar el le nota. Încet-încet, serviciul devenea tot mai bun. Pentru a putea mânca la un restaurant de asemenea clasă, clienții trebuiau să sune chiar și luni înainte pentru rezervare. Singura excepție era Salonul Roșu, unde erau primiți doar VIP-urile – oamenii casei, prieteni și invitați speciali.

Aici nu aveai nevoie de rezervare. Era cumva locul pentru oamenii casei, prieteni. Nu?

În Salonul Roșu nu aveai nevoie de rezervare; era locul destinat oamenilor casei, prietenilor. Donald Trump îl ajuta pe patron să-și deschidă toate aceste restaurante, fiind implicat în real estate și știind ce locații erau disponibile. Aceasta era o locație nouă, situată pe Madison Avenue, între 50 și 51 Street, în cadrul New York Palace Hotel.

Hotelul avea două-trei niveluri pe care patronul le închiriase pentru o perioadă de 10–20 de ani. Acolo a început aventura mea adevărată. În restaurant veneau personalități dintre cele mai diverse: președinți de stat, secretari generali de la ONU, tenismeni, baschetbaliști, jucători de fotbal american și baseball, dar mai ales actori.

Când intra cineva nepregătit, patronul italian, Sirio, pe atunci în vârstă de 50–70 de ani, le controla ținuta. Avea o garderobă impresionantă cu cămăși, sacouri și cravate și spunea: „La mine nu intră nimeni dacă nu e îmbrăcat corespunzător.”
Dacă vizitatorii acceptau, li se permitea să lase hainele în vestiar, să se schimbe și apoi să intre. Restaurantul avea un meniu tasting, cu șapte-opt-nouă feluri de mâncare; fără vin, meniul costa circa 90 de dolari, iar cu vin, peste 100 de dolari, fiecare curs fiind acompaniat de un pairing corespunzător de vin și mâncare.

Am lucrat intens acolo, fiind foarte bine și financiar, și i-am spus mamei: „Hai să vii și tu la New York, acum îți cumpăr bilet.” Mama a acceptat, deși nu avea viză. I-am explicat că voi vorbi cu Claudia, cetățean american, care putea să-i facă invitația necesară. Mama a mers la ambasadă; oficialii i-au spus să declare că nu are copii, ca să nu existe riscul să rămână aici ilegal. Mama, fiind divorțată, avea alt nume de familie decât al meu, iar eu am numele tatălui meu. Când au întrebat dacă am copii sau frați, am spus: nu, dar am surori și tatăl meu trăiește în București, România.

Adică avea motive să se întoarcă acasă?

Exact. Și ajungem acolo, ne întreabă cât vrea să stea. Îi spunem că doar câteva săptămâni.

Mama a zis că poate o lună sau șase luni, nu mai ține minte exact, pentru că a trecut mult timp. Când am ajuns în New York cu ea, a fost impresionată: „Wow, ce e aici, mama!” În primele seri s-au auzit împușcături pe stradă, iar femeia s-a speriat. Normal, normal. Dar venind în New York, curajoasă, voia să mă vadă, fiindcă sunt singurul ei copil, și să vadă unde merg, că la început totul părea la capătul lumii.

Chiar dacă îi spuneam că sunt bine, ea tot își făcea griji. Era firesc – un copil unicul fiu.

Mama mi-a arătat orașul, apoi a zis: „Știi ceva, am o soră în Montréal, partea franceză a Canadei. Hai să vorbim cu nepoata mea, poate putem merge acolo.” I-am explicat că avem nevoie de viză pentru Canada, pentru că ea avea doar viză americană.

Am mers la ambasada Canadei, dar ni s-a spus că mama trebuie să se întoarcă în București pentru a aplica ca turist. Există o altă soluție, dar șansele erau 1%. Totuși, am plătit taxa și am depus dosarul, fiindcă voia doar două săptămâni să-și viziteze sora.

Când am ajuns, un bărbat cu dosare multe a trecut înaintea noastră, explicând că are un grup de turiști și nu poate sta la coadă. Ofițerul de viză a observat interacțiunea, m-a văzut pe mine cum așteptam răbdător și a spus: „It’s up to you.” Am zis: „If it’s up to me, go ahead, I can wait, no worries.” L-am lăsat să treacă înainte.

Când am ajuns noi cu mama, ni s-a cerut să prezentăm fotografii și copii xerox ale buletinelor surorilor și tatălui. Am arătat totul. Mama a spus: „Am o soră pe care nu am văzut-o de mult și vreau să o vizitez, împreună cu nepoata.” Ofițerul a zis: „Ok, nicio problemă.” Două minute mai târziu, ștampila era pusă, viză aprobată.

M-au întrebat dacă voiam să merg și eu, am zis nu, doar mama. Eu eram fericit la restaurantul italian, unde câștigam bine; în Canada nu s-ar fi comparat.

Mama a plecat apoi cu nepoata spre Montréal. Întregul proces a durat aproape o oră. Eu am rămas în New York. Mama și-a vizitat sora, iar vizita ei a fost o experiență plină de noroc, ca un fel de karmă sau miracol, pentru că răbdarea mea la coadă a făcut ca totul să iasă bine.

După această experiență, mamei a început să îi placă mult în Canada, foarte mult.

Mutarea în Canada sau ce nu face un fiu pentru mama sa

Dar ea știa limba sau ceva?

Nimic, niciun cuvânt, nimic. Mama mea s-a dus așa, și a ajuns la 55 de ani în Montréal.

Și ce făcea în România?

Era croitoreasă. Avea posibilitatea să se angajeze aici sau acolo, nu prea știm exact. Iesise pe caz de boală, avea pensie.

Avea o pensie mică, pe caz de boală, dar oricum nu cred că ar fi putut trăi doar cu pensia din România. Nu, nu putea, sub nicio formă.

Singura opțiune ca să rămână ar fi fost să o sponsorizeze cineva apropiat – soție, copil sau gradul 1.

Așa că m-a sunat la New York și m-a întrebat dacă pot să pun actele să o sponsorizez, ca să poată rămâne acolo. Am zis ok, dar asta însemna să renunț la cel mai bun job pe care l-am avut vreodată. Da, da, să plec și să mă mut în Montréal. Am zis, înțeleg, nu-i problemă.

Am mers, am depus dosarul la ambasada Canadei din New York, iar răspunsul a venit incredibil de repede. Prietenii mei așteptau ani întregi, 4-6 ani, pentru dosare similare. Aici procesarea era mult mai rapidă.

Am fost chemat la interviu: „Lucrezi?”, „Da, lucrez.” „Ai bani în cont?” „N-am bani în cont.” „Ai experiență?” „Da.” „Ai diplomele?” „Da, am diplomele de aici.”

Aveam diplome de bucătar, cofetar, și barman. M-am pregătit și la franceză, cu ajutorul unei românce din New York, Roxana, care mi-a dat meditații. La interviu am început în engleză, apoi două runde în franceză. A fost ok.

Mi s-a spus: „Ok, stai acasă, îți vine viza de rezident permanent.” Peste câteva săptămâni, am primit foaia timidă, de culoare maro, care confirma rezidența permanentă în Canada. Aveam dreptul să intru începând cu data indicată.

Am mers la italienii din New York și le-am spus: „Nu mai pot să mai lucrez, trebuie să merg în Canada să o ajut pe mama.”

Eram singurul, peste 30 de ani, care și-a dat demisia acolo. Oamenii stăteau ani de zile, își plăteau casele, ipoteca, țineau copiii la universitate. Dar pentru mine a fost nevoie să plec.

La italienii din New York făceam minimum 1.500$, maximum 2.500$ pe săptămână, bani super buni. Mi-au spus să le dau un notice de 2-3 săptămâni pentru a mă înlocui, eu am zis: „Când găsiți pe cineva, plec.”

Într-o perioadă am avut și un accident jucând fotbal, mi s-a fisurat gleznă și am stat în ghips. Italienii veneau săptămânal acasă să-mi aducă bani, fiind parte din familia lor. Cash, nu cont, și primeam tot ce aveam nevoie.

Ne-am distrat, am făcut glume și chiar o petrecere de rămas bun într-un restaurant românesc. Au venit italieni, spanioli, francezi, toți pentru mine. Mi-au spus că sunt de neînlocuit.

La restaurant, clienții nu aveau probleme cu mine, deși uneori se plângeau că staff-ul vorbește doar italian. Spaniolii și românii ca mine se integraseră și făceau treabă bună. Training-ul era lung, două săptămâni și jumătate, dar m-am adaptat.

Am văzut și cum un italian a fost dat afară pentru că a făcut poze cu Michael Jordan fără permisiune – invazia intimității clientului.

Am lucrat, am servit personalități, am jucat fotbal și, în timp, patronul Sirio Maccioni mi-a spus că munca mea va fi recunoscută, inclusiv pe YouTube. Patronul a murit la peste 80 de ani, dar copiii lui au continuat afacerea.

Când am ajuns în Canada, un prieten din Montréal, șofer pe tir, a venit să-mi aducă mobila. Când ieși din America, nu te întreabă nimeni nimic. I-am dat foaia și am zis: „Welcome to Canada.” Acolo a început aventura mea canadiană.

Și cum a fost în Canada? Era așa fain cum spunea mama ta?

Nu chiar. Între timp, mama nu mai putea să stea cu sora.

Câteva luni după ce am ajuns, eu trebuia să-i trimit bani regulat, la două săptămâni, ca să-și poată închiria locuința. Și și-a închiriat o garsonieră într-un bloc unde locuia și mătușa ei. Mama și sora vorbeau, iar surorile ziceau cum de reușește „ăsta micu’” să facă mai mulți bani decât alții care abia au venit – ingineri, programatori – care nu își găseau job. Așa e viața, ziceau.

După un timp, mama a spus că nu mai e ok să stea în suburbie, lângă Montréal, într-un loc numit Langueu Laval, și că trebuie să se mute în Montréal. Mama a găsit un apartament, tot printr-un român, pentru că erau mulți români acolo, și a început aventura în Montréal.

Problema era că, pentru a găsi serviciu, trebuia să vorbești franceză „chebecoasă”, o franceză veche, diferită de franceza standard.

Am început să caut loc de muncă în zona Westmount din Montréal, unde se vorbește engleză. Am trecut prin mai multe restaurante până m-am angajat undeva, dar nu mergea bine – câștigam cam 1.000 de dolari la două săptămâni și erau prea puțini.

Așa că am sunat italienii din New York: „Mama e ok, nu am sponsorizat-o încă, dar aș vrea să mai vin la voi să mai lucrez o perioadă.” Ei au zis că nu-i problemă.

Țin minte că am luat trenul, vreo 10-11 ore, și am ajuns în Manhattan. Mama mai putea să stea acolo pentru că plătisem o taxă de prelungire a vizei, și a primit încă șase luni.

Am lucrat iar pentru italienii din New York, am mai făcut niște bani, apoi m-am întors la Montréal pentru a începe sponsorizarea mamei.

Așa că m-am gândit să merg la Toronto, unde un prieten avea apartament. Mi-a oferit o cameră, sufrageria și baia la comun. Am decis să las mama în Montréal și să mă mut în Toronto, să îmi găsesc job și să continui să schimb locul de muncă până găseam oportunitățile potrivite.

Tu venind de la super condiții în New York, aveai pretenții cumva? Adică aveai așteptări și de la locul de muncă și de la nivelul salarial, nu?

Ajung în Toronto și încep să schimb job după job – și schimb, și schimb, și schimb. În cele din urmă am găsit un italian, apoi alt italian, un francez – că asta era specificul restaurantelor.

După aceea, o chem pe mama: „Mama, deocamdată nu e nimic stabil, hai să vezi cum e la Toronto, să vezi dacă îți place și cum e, dar trebuie să stăm împreună, că nu pot să te las singură la Montréal. Tu stai aici, eu stau aici, normal?” Mama zice: „Ok, vin.”

Dar era problema că trebuia să dormim la același apartament, nu aveam o cameră separată. Aveam un prieten foarte bun, Bogdan Chirilă, și am stat împreună cu el. Chiriluță gătea, eu aduceam băutura, iar mama gătea împreună cu Chiriluță. Așa ne-am apropiat, am devenit prieteni de familie.

După un timp, Chiriluță s-a mutat în Alberta, într-un alt oraș, Calgary, și mi-a spus: „Acum poți să iei tu apartamentul.” Și de atunci lucrurile au fost mult mai ok – eu aveam o cameră, mama camera ei, sufrageria la comun. Era bine.

De la Signore Sirio Maccioni, în New York, la Chef Gordon Ramsay în Londra

Și începe aventura canadiană. Gata cu Statele Unite ale Americii. Nu?

Exact. Încep Canada, du-te la școală, am vrut să lucrez. Venind de la pretențiile din New York, am zis: „Hai să încerc să lucrez ca manager.” Numai că nu știam că managerii câștigă mai puțin decât ospătarii. Nimeni nu mi-a spus asta.

Pentru că n-au tips, sau de ce?

Exact, tips-ul. Asta e esențial. Fără tips, e pierdere de timp. Așa că am lucrat și am studiat în paralel. Am făcut școală de hotel și restaurant, management, am luat diploma, dar odată ce termini, nu te angajează imediat. Salariul pentru un manager era de 50–60 de mii, în timp ce un ospătar făcea 80–100 mii.

Am învățat teorie doi, trei ani, că practica deja o știam de la New York – acolo nimeni nu te poate învăța ce am învățat eu. Am pus CV-ul pe internet, am aplicat peste tot.

După un timp, cineva mi-a văzut CV-ul – lucrasem la Signore Sirio Maccioni în New York – și m-a sunat din Londra: „Vrei să lucrezi pentru noi?” Am zis ok, dar nu știam pentru cine. Mi-au spus că am o perioadă de probă de două săptămâni: dacă le place, rămân; dacă nu, mă întorc în Toronto.

Inițial am refuzat, dar după un timp m-au sunat iar: „Hai că chiar te vrem.” Am zis ok. Atunci mi-au plătit jumătate din bilet, eu restul.

Un prieten din copilărie, Mario Marinică, născut în Londra și cetățean englez, m-a ajutat să ajung acolo. Mi-a găsit cazare temporară într-un apartament cu trei camere: una pentru proprietar, una pentru un pakistanez, iar cea liberă pentru mine.

Trebuia să ai un loc al tău, nimic cu fițe sau pretenții. Am început de la zero în Londra. Am lucrat la Maze și Claridge’s, care tocmai deschiseseră un restaurant foarte bun de tasting menu, cu 3, 5, 7 sau 9 feluri, fiecare cu pairing de vin.

Munca era foarte grea, dar sacrificiul merita – era un CV excepțional. Aveam deja experiența de la Sirio Maccioni din New York și acum și de aici, din Londra. Am lucrat doi ani și ceva, sub viza Working Holiday, care permitea să lucrezi și să locuiești legal în UK pentru 2–3 ani. După expirarea vizei, trebuia să mă întorc în Canada sau să decid unde vreau să merg mai departe.

Deci nu ai terminat contractul cu ei?

Nu l-am terminat pentru că m-am speriat. Era în 2005, iar după 2001, teroriștii erau o problemă reală. Au fost explozii la metroul din Londra și la un autobuz, și m-am speriat foarte tare. Atunci am zis: „Nu, vreau să mă întorc în Toronto.” În Canada e sigur.

Mergeam pe jos la serviciu de unde stăteam eu, în nordul Londrei, la Seven Sisters, și trebuia să ajung la Gordon Ramsay. Am mers pe jos, i-am explicat situația, i-am spus că m-am speriat și că vreau să plec. Restaurantul a fost închis pentru o perioadă, pentru că era panică generală. El a fost înțelegător și mi-a zis: „Ok, terminăm contractul, mai stai cât mai stai și apoi pleci.” Așa că mi-am luat bilet și am plecat înapoi în Toronto.

Dar aici avea nevoie de experiență de lucru în Canada, nu?

Exact. În Toronto, neavând experiență continuă în Canada – pentru că întrerupsesem experiența de la Londra – trebuia să demonstrez experiență locală. Așa că am schimbat restaurant după restaurant până am ajuns la unul bun: Harbour Sixty, foarte faimos, de evrei macedoni. Acolo am început să servesc vedete ca Drake, Nicki Minaj, The Weekend și alți rapperi, prieteni cu patronii, care aveau voie să fumeze „din astea”. 

Cam ca la italianul din New York – un fel de „Camera Roșie” din Canada.

La demisolul restaurantului, serveam și 50 Cent, Dustin Hoffman și alții. Într-o zi ne-a zis patronul că vor avea o petrecere privată pentru o personalitate din America, un fel de charity golf tournament, și că trebuia să ne facem verificarea cazierului la poliție. Cine avea probleme, nu putea să participe.

Din cei 20 și ceva de ospătari, doar patru am putut să participăm, printre care și eu – restul nu aveau cazier curat. Eu, având experiență din Londra și New York cu Arnold, Stallone, De Niro și Trump, nu eram atât de intimidat, dar pentru ceilalți canadieni era o experiență nouă și deloc ușoară.

Întâlnirile cu Bill Clinton și Andrea Bocelli

Bine, Donald Trump nu era președinte atunci, adică nu aveai experiența de a lucra pentru niciun președinte până atunci.

Corect. Dar nu-mi tremura mâna. De altfel, a fost un moment special în seara aia. Managerul nostru a văzut că nu eram așa de… eram nonșalant, cum să spun. Am deschis vinul, i-am dat să testeze puțin, i-am tot prezentat vinul, și când am ridicat sticla, mă prinde de mână unul dintre cei de la Secret Service. Și-mi spune că trebuie să beau eu prima dată, apoi să mă plimb vreo 20 de minute și dacă e totul ok, atunci o să bea și Bill Clinton. 

Era fix atunci cu scandalul cu Monica Lewinsky?

Fix în perioada respectivă.

Și era doar el sau era cu soția?

Nu, nu, fără soție, el și cu câțiva prieteni. Era un golf tournament, pentru un super-milionar care se cheamă Frank Stronach, un austriac venit din Toronto care a făcut mare, mare avere, avea o mare companie. Ăsta avea un mansion, o super proprietate și teren de golf și acolo a făcut o petrecere privată, un fel de charity. Au venit și oameni din Beverly Hills, actorul canadian Jason Presley, mai era un jucător de golf, John Daly, și alții – personalități, actori, sportivi.

Și ai făcut poză cu Bill Clinton?

Am vorbit cu cei de la Secret Service și Bill Clinton a acceptat să facă poze noi, toți. Ne-am strâns toți așa. Am pus mâna pe umărul lui. Între timp a venit patronul și s-a băgat între noi. Știi cum e, dacă îl atingi pe Președintele Americii, poate Universul face să se ia și la tine din energia lui (râde).

După Bill Clinton, cine a fost persoana care te-a impresionat cel mai mult, dintre cei pentru care ai lucrat?

După evenimentul cu Clinton a venit un show al lui Andrea Bocelli. Tot pentru un evreu, pentru care lucram part-time într-un restaurant din Downtown Toronto. Fiecare bilet costa 2.500 de dolari, cu cina inclusă.

Și zice, Andrea Bocelli vine să performeze 3 sau 5 zile, și managerul lui, pe nume Fausto, zice: „Noi vrem un chelner bun, glumeț, de treabă, și care vorbește italiană”. 

Mă potriveam perfect. Așa că, a venit evreul la mine, mi se potrivea job-ul mânușă. Dar, am avut puține emoții pentru că nu știam cum să procedez, fiindcă el nu vedea.

Mi-am înfrânt orice emoție, orice sensibilitate și am început să-l servesc pe Andrea Bocelli. Vorbeam despre Nadia Comăneci, Hagi, tot felul de lucruri, ce știa și el, ce știam și eu, vorbeam italiană cu el, că soția lui era cu el, Fausto și prietenii. Eu îl serveam, vorbeam când era momentul potrivit, când era singur, puteam să interacționăm, dar nu-l puteai întrerupe, trebuia să ai un fel de clasă, un serviciu impecabil.

La sfârșit, după ce am terminat, am vorbit cu managerul lui, Fausto, și am zis: „Aș avea o rugăminte mare, dacă aș putea să fac o poză cu Andrea Bocelli, mister Bocelli.” Zice: „Da, stai să-l întreb.” Întreb? „Da, poți, un foto, cameriere, rumeno.”

Și Fausto: „Gabriele, Gabriele, vieni cu aia, facem o foto insieme.” Și am făcut poza cu Bocelli, zâmbind, îmbrățișându-ne. A fost să îmbrățișez cel mai mare cântăreț de operă din lume, să vorbesc cu el, să reacționez cu el. A fost ceva fantastic, mi s-a făcut pielea de găină, zic.

Deci acum erai integrat la Toronto, nu?

După Bocelli, am schimbat iar serviciul. Cred că, în Toronto, nu glumesc, nu exagerez, am schimbat peste 50 de restaurante. Și asta pentru că la ei legea pe zona de tips este destul de complicată. Patronul ia jumătate. Și cealaltă jumătate se împarte între toate departamentele: servirea, barmanul, șeful bucătar etc.

Practic împarți cu toată echipa restaurantului?

Cam, așa, da. Practic, doi lucrăm împreună pentru o masă. Am vândut 10.000 de dolari. Din 10.000, tips-ul e 15%, să zicem 18%. Deci 1.500–1.800. Din ăștia, jumate, 900 la patron. Din cei 900 care ne rămân, împărțim cu toată lumea. Așa e legea. 

Și ai găsit totuși un loc în care să rămâi?

Am găsit un restaurant foarte bun, faimos, dar acolo am dat de un manager căruia nu-i plăceau imigranții. Și angaja doar canadieni. Am depus CV-ul cred că de vreo 5-6 ori. Cred că i-am disperat. 

Dar tu atunci nu aveai cetățenie canadiană?

Ba da, dar pentru ei tot emigrant ești. Se vede după nume.  Da, dar având experiență de la ăștia, de la Harbour Sixty, eram văzut bine, pentru că ăsta era printre primele trei restaurante din Toronto. Dar ăsta era și mai bun decât Harbour Sixty și era business de familie al unor evrei, deschis din 1955. Deci, faimos, foarte faimos.

Și după a șasea oară, văd că mă sună, și am fost plăcut surprins. Am ridicat repede telefonul și am zis: „Da?” Zice: „Am vrea să te chemăm la interviu.”

Bun, mă duc la interviu. Interviu, nu cu persoana care mi-a zis mie, nu, nu, nu, exact cu managerul de deasupra lui – era un vice-președinte al companiei – și ăsta a pus mâna pe CV-ul meu. A văzut New York, a văzut Gordon Ramsey, a văzut… Și cum ți-am zis, nu? Nu, nu, nu… Și l-a certat pe ăla, sincer.

Și zice… băiatul ăsta are experiență, vorbește atâtea limbi străine, spui: „Nu, nu, nu.” Și ăla n-a avut ce să zică. Vice-președintele zice: „Du-te acasă, mai avem câteva interviuri, dar eu știu valoarea ta.” Și… vânzându-mă că nu mă vând ieftin, zic: „Știi ceva? Mai am alte oportunități, dar primul care îmi spune «da», eu mă duc să lucrez.” Corect, nu? Bine, aici am și… bluff puțin.

Corect. Nu că trebuie în viață să… Înțelegi? Da. Și zic că… eu n-am timp să aștept când… că e proces: două CV-uri trimise la head office, head office-ul să le reverifice, să întrebe cine m-a intervievat, cum e omul, cum e… Zice: „Bye bye, shake hands, du-te acasă.”

Nu vreau să zic, într-o jumătate de oră m-a sunat: „Săptămâna viitoare începi.” Da, i-am zis: „Don’t worry about it.” Zice: „Don’t worry about it.” Lasă procesul că mai sunt și excepții.