De la Restaurantul Miorița, la Le Cirque în New York, Gordon Ramsay în Londra sau unul dintre cele mai cunoscute locuri din Toronto: aventura românului care a lucrat pentru Donald Trump, Bill Clinton sau Robert De Niro

Peste 17 ani la un restaurant de lux faimos din Toronto

Și cum a fost aici?

Altă viață. Exact ca la New York, un training foarte, foarte detaliat și foarte… cum să zic eu… în amănunt pe tot. Exact, pe tot. Și trebuia să începi să gătești în fața clientului.

Eu nu mai gătisem de la cursurile de pe strada Smârdan (râde). Deci noi ce făceam atunci? Lucram la același restaurant. Pe timpul când am început eu, te duceai și îți luai ouăle de la bucătărie, îți luai salata, muștarul etc. Și trebuia să faci Caesar salad dressing în fața lor. Dar de la zero. Înțelegi? Și noi lucram în echipă.

Aveam doi sau trei care lucram: unul lua comanda, altul gătea, altul lua vinurile. Exact cum era la New York, știi? Și eu, începând de la zero, m-au băgat să gătesc.

Și am zis: dacă așa trebuie să încep, având experiență, n-am zis nimic. Fiind un restaurant foarte bun, nu zici nimic. O să fie reward mai încolo, știi? Și am început să gătesc.

Și făceam 20 de salate, făceam 30, făceam 50 de salate și mă durea mâna. Trebuia să faci așa, să faci dressing-ul, înțelegi? După aceea, Caesar salad. După ce luam spinach salad, se făcea dressing-ul și după aceea se flambează.

Cu foc gătești, trebuia să călești ciupercile, bacon-ul și ceapa.

Deci, practic, ei nu au bucătar?

Au bucătar, dar sunt câteva preparate pe care le faci la masă, deci nu le faci pe toate.

Exact, zice table side cooking.
Da, asta e un fel de atracție pentru clienți, un fel de show. Deci nu faci toate preparatele din meniu. Foarte rar. Două-trei appetizer. Din appetizer facem steak tartare, spinach salad și Caesar salad.

Astea trei, le facem în fața clientului. După aceea, la felul principal, facem steak Diane și Chateaubriand. Chateaubriand, un mușchi de vită, îl prezentăm, îl călim puțin, îl tăiem și îl servim, două, trei, patru, cinci farfurii, cât trebuie.

Steak Diane, tot mușchi de vită, puțin mai mic, un fel de medalion. Două medalioane. Le faci la tigaie, puțină crustă, tot cu ciuperci și ceapă, cu sos, și înainte să pui sosul, îl flambezi cu coniac.

Tot așa, ceva spectaculos, care atrage clienții. Cine vine prima oară, vrea să îi gătești în fața lui, normal. Pentru show.

Pentru show.

Exact. La desert aveam crepe Suzette sau Cherry Jubilee cu cireșe, tot așa, cu înghețată sau banana cu înghețată. Tot așa: sotezi, pui rom Havana Club și tot așa. Trebuie să te grăbești, să faci repede, să nu arzi, să nu se topească înghețata. Îți aduce înghețata, tu faci bananele, îți aduce cireșele, tu faci astea. Deci trebuie să fii rapid, să-ți meargă mâna și mintea și să conversezi cu ei în timp ce faci show-ul. Și asta mi-a prins foarte bine ca plus. Mi-am amintit cum găteam înainte, și a fost ok, și am început să lucrez.

Și văd eu un bătrânel coleg cu mine, dar nu vorbea cu mine, nici cu ceilalți. Era cu partenerul lui.

Și zic: mă, dar cine e băiatul ăsta? Cine-i domnul? El făcea mai mulți bani, era acolo de la 17 ani. 

De 17 ani lucra la aceeași companie?

Exact. Acum e cel mai bun prieten al meu. Jimmy cred că are între 5.000 și 10.000 de clienți. Numai ai lui. Oamenii vin pentru el. Și îmi doream să lucrez cu el, să fur meserie, să învăț de la el. Dar toată lumea îmi spunea că el lucrează doar cu partenerul lui, până într-o zi când tipul asta a sunat că e bolnav și nu poate să vină. Și atunci patronul mi-a zis că fac eu echipa cu Jimmy. De atunci lucrăm doar împreună.

O relație profesională cât o viață: legătura cu cel pe care îl consideră un frate mai mare, respectiv Dimitrios aka Jimmy the Greek sau Jimmy The Legend

Cum e relația voastră?

Am fost ca frați. Lucrăm împreună și suntem de nedespărțit. Suntem la același restaurant de 49 de ani el și eu de 17. Recenzii excelente. Clienții întreabă: Jimmy-Gabe lucrează? Dacă nu, nu vin.

De altfel, noi am deschis și un restaurant românesc aici în Toronto. Se numea Gatto Restaurant Romanian Cuisine. Am avut câteva seri foarte speciale și cu multă lume care s-a simțit excelent.

Incredibil… ce fain

Anul ăsta zice: hai în Grecia. Eu eram în Spania, zic: vin. Vreau să-mi văd și tata în București, merg la Jimmy. Mă duc la patron și-i spun că vreau să am și eu un concediu mai lung vara aceasta. El îmi spune patru, negociem la șase. Și plec, nu eram prea mulțumit. Mă vede, mă oprește și-mi spune să plec opt săptămâni că pentru el cel mai important este ca noi să fim mulțumiți. 

Cine te mai lasă, mai ales în industria asta, să pleci două luni și să te întorci fără probleme…

Exact, exact. Și așa că am avut o vacanță de două luni prin Europa. Asta mi-am dorit de ziua mea, de 50 de ani. Am ajuns în Spania – Madrid, Valencia, Barcelona. Apoi în Grecia. Când ajung în Creta, Lena Folisos, îl sun pe Jimmy și el îmi zice că nu mai poate să facă vacanța cu mine că sora lui, cred că are vreo 90 de ani, e bolnavă. Lăsăm pe anul viitor, aia e.

Și ai rămas să faci vacanța singur?

Dar a fost foarte fain. Mi s-a întâmplat ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată – nici cu mexicani, nici în Los Angeles sau în New York. Merg să iau o bere, întreb casierul: care-i cea mai tare bere. Zice: vino cu mine. Îi lasă pe ceilalți să aștepte, vine cu mine la frigider, îmi arată toate berile, aleg una. Plătesc, apoi vine cu încă două beri din partea casei și se așează să stea de vorbă cu mine. Două ore mai târziu, mai vin doi colegi, apoi încă patru beri. Stai și bei bere cu grecii pe care abia i-ai cunoscut. Și am stat din 5 minute conversație, am stat cred că 9-10 ore cu grecii. Până la 12 noaptea.

Gabriel, ai vrea să te întorci în România? 

Da, mi-aș dori din tot sufletul să mă întorc în România. Mi-ar plăcea să deschid ceva aici – poate singur, poate împreună cu cineva, căci e mereu mai bine când ai un partener lângă tine. Aș vrea să le arăt noilor generații tot ce am învățat eu în străinătate. În România mă simt cel mai bine – e limba mea, mă simt ca peștele în apă și, în plus, am mulți prieteni aici.

Acolo, în Canada, totul e altfel. Dacă vrei să vezi un prieten, trebuie să te programezi: „Lasă să verific în calendar… nu pot weekendul ăsta, poate sâmbăta viitoare.” Aici e mult mai simplu: bați la ușă cu o bere sau cu o sticlă de vin și spui „hai să bem, hai să mâncăm ceva!”. Sau, de exemplu, dacă îl sun pe un prieten bun și îi spun „am aterizat, poți să vii să mă iei de la aeroport într-o oră?”, răspunsul e imediat: „Cum să nu? Vin acum.” În Canada, de multe ori nu-ți răspund, intri pe voicemail și te sună abia peste trei zile.

De aproape 30 de ani de când sunt plecat, am rămas cu foarte puțini prieteni apropiați acolo – poate trei sau patru. Îl am pe Jimmy, pe care îl consider ca pe un frate mai mare, mai am un prieten bun, Marius, la care sunt și naș, și încă una-două persoane apropiate. Și atât. Iar asta mă apasă – lipsa socializării, lipsa comunicării. Socializarea, cred eu, e cea mai importantă, îți prelungește viața.

Îmi aduc aminte de un unchi din Germania, care s-a mutat în Spania și a trăit până la 93 de ani. El mi-a spus așa: „Nepoate, trei lucruri îți lungesc viața – mâncarea, vremea și oamenii.” Și avea dreptate.

Am și un prieten bun, Nic, cu care m-am întâlnit după mult timp. Am stat de vorbă doar cinci minute și, din cinci minute, s-a transformat într-o discuție până la trei dimineața. Mi-a zis atunci: „Așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată, să stau până la trei dimineața cu un prieten pe care nu l-am mai văzut de mult.” El chiar a făcut un experiment când a venit în Canada: a tăiat coli A4 în bucăți, le-a pus prin cameră și a zis că sunt bani. Și apoi s-a uitat atent să vadă ce dispare din viața lui pe măsură ce „se umple” de bani. Și a descoperit că dispar familia, prietenii și părinții.

Degeaba ai bani dacă nu ai relații, prietenie, familie. Asta am înțeles și eu. Acasă e altceva, nimic nu se compară.

Tu ești plecat de foarte mult timp din România, ai stat mai mult afară decât în țară și, cu toate astea, acasă încă e aici pentru tine? 

Da, acasă încă e aici. Dacă mă uit în urmă, am petrecut cam 20 de ani în România și peste 30 de ani în afară. Și totuși, România, mai exact Bucureștiul, rămâne acasă pentru mine. Îți dai seama, aș vrea să fiu aici să mă întâlnesc mereu cu cel mai bun prieten al meu, Dragoș Ioniță, care a fost alături de mine mereu, începând din clasa I. Ne știm de 40 de ani. E ca un frate pentru mine.

Aici mă simt cel mai bine, aici am senzația că îmi ating potențialul maxim. Așa cum spuneam și mai devreme, rădăcinile contează. Unde te-ai născut, acolo ai vibrația, energia și elanul cel mai puternic. Recunosc că nu înțelegeam asta până nu mi-a spus o prietenă care se ocupă de bioenergie. Și avea dreptate: pământul în care te-ai născut îți dă o altă forță.

Citește și: Povestea românului care a cucerit Canada, spălând vase și învățând engleză de emigranți, negri și prostituate: cum s-a născut Grădina Vlahiia, colțul de Maramureș la doar câțiva kilometri de București

Sper să-ți iasă. 

Da, sper, Doamne Ajută! Singurul lucru acum este să-mi conving copiii să vină și ei aici, deși s-au născut acolo și, cum spun englezii, sunt „brainwashed”. Ei nu știu unde e mai bine să trăiești, pentru că n-au experimentat viața în altă parte. Poate că dacă vin și testează, își vor da seama.

Și dacă reușesc să o aduc și pe mama, și pe copii, atunci știu că visul meu este împlinit. Mi-ar plăcea să deschid ceva aici – un bar, un restaurant, o cafenea – și, pe lângă asta, să organizez și niște cursuri pentru cei aflați la început de drum în Horeca. Vreau să-i învăț cum se lucrează afară.

Am observat în restaurantele de aici că ospătarii par triști, lipsiți de entuziasm. Vin la masă, iau comanda, dar nu transmit acel vibe, acel elan care face diferența pentru client. În Canada sau în America, înveți să citești clientul, să te adaptezi la dispoziția lui – dacă e într-o stare bună, dacă e într-o stare proastă – să știi când să vorbești și când să lași liniște, când să petreci mai mult timp la masă și când să te retragi. Totul, cu scopul de a-l face pe client să se simtă bine și, în același timp, să îl încurajezi să cheltuiască.

Țin minte o întâmplare din America și Canada, legată de cea mai scumpă sticlă de vin pe care am vândut-o vreodată: un Château Pétrus, de 8.000 de dolari. Nimeni nu a avut curajul să o deschidă, de teamă să nu rupă dopul, așa că au apelat la mine. Am prezentat vinul și, cu răbdare, încet-încet, am scos dopul. În jur erau 20 de oameni, toți curioși și emoționați. Pentru ei era un moment important, iar pentru mine era o responsabilitate uriașă: să servesc un vin atât de scump, destinat unor clienți de top, inclusiv președinți. Noroc că aveam echipamentul potrivit – există un desfăcător special de vinuri, cu care nu rupi niciodată dopul. Cu el, tot procesul a fost mult mai ușor. Dar emoția și presiunea au rămas, pentru că atunci când prezinți și servești un vin atât de valoros, răspunderea este imensă.

Acum mă întorc la Toronto și îmi fac planuri. Să sperăm că o să iasă totul bine și că o să ne vedem mai des prin București.