Cine este Vali Florescu, fiica celebrului cafegiu al Bucureștiului, Gheorghe Florescu și drumul ei de la carte la cafea și înapoi

Vali Florescu este traducător, scenarist și fiica lui Gheorghe Florescu, celebrul cafegiu al Bucureștiului anilor ’60, dar și al vremurilor noastre. Vali a început să traducă în facultate, adică în acel loc unde a reușit să intre după ce, într-un impuls inconștient, a încercat să intre la secția de chineză-engleză. Iar primul scenariu pe care l-a scris, chiar la examenul de admitere la a doua facultate, la ATF, a fost inspirat de povestea unei mătuși care a trăit o scenă stranie demnă de Legenda Meșterului Manole.

Cum ai început să traduci?

Am luat de la biblioteca facultății un volum de Nabokov, Lolita, pe care l-am citit pe nerăsuflate în original. Nici nu știam dacă fusese tradusă în română până atunci, după aceea am aflat că nu. Așa că am luat pur și simplu o hârtie și un pix și am început să traduc. După vreo două-trei pagini m-am oprit, fiindcă mi-am dat seama că ar trebui să o citesc întâi, nu să traduc la prima lectură. Nici nu mai știu dacă foloseam dicționarul, dar îți dai seama că pe vremea aceea eram foarte tânără, iar cunoștințele mele de engleză erau mult-mult mai reduse decât sunt astăzi. Dar totuși m-am aventurat.

După câteva ore, mi-am dat seama că nu puteam și citi și traduce în cele trei zile cât aveam permisiunea să o țin împrumutată. La bibliotecă erau unul sau două exemplare, deci nu puteau să o ții mai mult. Așa încât m-am oprit din tradus și am început să citesc. Și m-a vrăjit, iar cine a citit Lolita în original știe ce spun. La Nabokov, ca și la alți scriitori care scriu în altă limbă decât limba lor, dar pe care o știu foarte bine și o iubesc, se simte la fiecare pagină grija de a găsi cele mai frumoase cuvinte, răsuciri de fraze. Se vede dragostea pentru limba engleză.

Am aflat ulterior că de fapt cartea fusese tradusă în română probabil cam în aceeași perioadă, nu m-am supărat, dar recunosc, nu am citit-o niciodată tradusă, nu știu cum sună fiindcă mi-a plăcut prea mult în engleză și nu am vrut să stric farmecul acestei impresii.

După Revoluție, prin toamna lui 1991, fiind abonată la Biblioteca americană, care încă mai funcționa, am împrumutat un volum din Saul Bellow, care, chiar de la primele pagini, m-a amuzat foarte tare. Și, avînd convingerea că nu fusese tradusă, m-am apucat de lucru. Fără contract, ci doar cu bună voință. Mi-a luat cam trei luni să termin treaba, după care mi-am cumpărat o mașină de scris second-hand, care era electrică și făcea un zgomot înfiorător și am transcris-o. Apoi mi-am dat seama că trebuie să aflu dacă a fost tradusă. Am aflat cum se face asta, m-am dus la BCU, am luat toate fișele de Saul Bellow și m-am uitat după codurile ISBN și am primit confirmarea că nu exista varianta în limba română. Așa că mi-am luat cartea și am mers cu ea la Editura Univers, care se afla atunci în plină restructurare și mi-au transmis că mă vor contacta.

Cu limba engleză era poveste veche. Ai mei aveau o prietenă, o doamnă în vârstă și foarte rafinată, clienta lor, Mathilde Koflen, care era traducătoare la Cinematecă. Când am intrat la liceu, la Zoia Kosmodemianskaia, actuala Școală Centrală, am vrut să mă înscriu la clasa de engleză, dar părinții mei s-au speriat la gândul ca voi avea colegi care fac engleza dintr-a doua. Dar eu am insistat. Mi se părea că știu din filme, din muzică. Știam cuvinte, foarte multe, dar evident ca gramatică aproape deloc.

Doamna Koflen m-a testat, în sensul că m-a întrebat câteva cuvinte, după care mi-a dat să traduc acasă o povestioară, cu dicționarul. Iar concluzia ei a fost că voi face față. Sigur că pe urmă greul eu l-am dus, iar în primele luni de liceu mă durea capul la ora de engleză, dar până la sfârșitul clasei a IX-a am reușit să-mi ajung din urmă colegii.

Doamna Koflen ne invita la Cinematecă, unde era traducătoare în timpul liber, nu avea copii, și am considerat-o mereu o a treia bunică a mea. Era de profesie medic, deci curioasă și deschisă spre a învăța tot felul de lucruri noi, avea grijă de o mamă vârstnică, deci un om foarte modest, dar cu o bibliotecă imensă, de unde mai împrumutam și eu cărți din când în când.

De unde venea dragostea ta de engleză într-o vreme în care școala promova limba rusă și maximum franceză?

Engleza era promisiunea libertății. Și mai era ceva: un ministru deștept din vremea lui Ceaușescu a dat un ordin prin care a introdus limba engleză în școli, iar fratele meu mai mare a intrat într-o astfel de clasă. Și îmi amintesc cum am ajuns la el la școală și am văzut cum toți elevii aveau numele scrise pe bancă, lucru care mi s-a părut absolut interesant. Și eram super geloasă fiindcă eu nu făceam engleză, iar la anul meu se făcea franceză și germană.

Engleza era America, era libertatea, muzica pe care o ascultam, filmele pe care le vedeam.

Cât de privilegiată te simțeai în acele vremuri?

Tata făcea tot posibilul ca nouă să ne fie cât se putea de bine, dar acest „cât se poate de bine” era adaptat situației de atunci. În plus, au am știut întotdeauna că am un tată absolut extraordinar, un om care face totul ca cei din jurul lui să se simtă bine, care face poante, glume, care poate trece peste situații foarte complicate ca și cum nu ar fi mare lucru, deși doar el știe ce poate fi în sufletul lui.

În plus, noi stăteam și foarte puțin timp cu el, fiindcă lucra zi lumină, de la 6 dimineața până seara, târziu, fiindcă el închidea, el deschidea, iar sâmbăta toată ziua și duminica până pe la 2.00 după-masă tot la magazin era. Deci noi îl vedeam puțin duminica, după prânz. Și uneori mai fugea de la muncă și ne lua și pe noi de la școală, o lăsa pe mama în locul lui și mă ducea pe mine sau pe frații mei la cinema. Ținea mult la asta, ca noi să mergem la film și să citim. Iar datorită acestui crez la lui, eu am avut bibliotecă în casă și am crescut cu mii de volume. Sigur, nasol era când trebuia să le aranjez și să le șterg de praf.

Lumea în vremea aia citea. Mama citea în fiecare seară. Tata, care nu mai avea timp să o facă, avea nostalgia copilăriei și adolescenței lui când citea. Și probabil din acest motiv ne îndemna pe noi să o facem.

Ce-ți amintești din magazinul de altădată?

De fapt erau două. Cel care a căzut la cutremur, pe care nu mi-l amintesc aproape deloc, dar din care îmi aduc aminte bine de depozit, unde veneau actori, regizori și scriitori. Mi-e foarte clar în minte și acum holul care ajungea la magazie și interiorul acela strâmt unde se aflau și saci de cafea, și saci cu zahăr, pe care se așezau, fără ifose, toți marii artiști ai vremii, care au trecut prin magazinul de cafea al tatălui meu.

Al doilea magazin a fost cel din Sfinților și pe ăsta mi-l amintesc mai bine. Îmi aduc aminte că într-o zi a venit Stela Popescu și, fiind coadă la portocalele abia descărcate, s-a apucat să le ajute pe mama și pe vînzătoare să pună portocale în pungi. Toată lumea a fost încîntată, cred că și azi își mai amintesc unii cum i-a servit Stela Popescu. (râde) Nu poți uita așa ceva.

Era un spațiu mic și fără pretenții, cu condiții destul de precare, dar care avea suflet și la care oamenii veneau ca acasă.

Tata, mi-am dat seama, s-a mulțumit tot timpul cu lucruri foarte puține. În ce condiții a putut să stea el în acel magazin, care pentru el era Paradisul, mă minunez!

De ce crezi că s-a mulțumit cu puțin? Dintr-o modestie sau dintr-o acceptare realistă a vremurilor?

Așa este el. Dar, sigur, știa bine în ce vremuri trăia.

În copilărie a suferit mult de foame, tatăl lui era la Canal, bunica mea avea de crescut singură trei copii, se angajase la un restaurant, iar în iarna lui 1952 pur și simplu nu aveau ce mânca. Iar de atunci cred că nu s-a vindecat de spaima de a nu avea ce mânca.

Povestește în carte că ar fi vrut să studieze istoria, care-l fascinează și azi, dar s-a întâlnit cu Alexandru Rosetti, despre care vorbește în carte, „Confesiunile unui cafegiu”, care l-a sfătuit să se îndrepte spre altceva mai pragmatic, dacă nu vrea cumva să rămână muritor de foame. Așa că a renunțat la acest vis al lui, dar numai în sensul de a nu mai face studii. Dar pasiunea i-a rămas până acum.

Când ai ieșit prima dată în străinătate?

În 1990, în Turcia, unde am fost cu mama să ne luăm blugi. Dar a fost cam dezamăgitoare experiența. Mai ales pentru mama care se aștepta de la mine, om cu studii superioare de engleză, să mă descurc mai bine în bazar. (râde)

De ce ai ales această facultate?

În 1990, în Turcia, unde am fost cu mama să ne luăm blugi. Dar a fost cam dezamăgitoare experiența. Mai ales pentru mama care se aștepta de la mine, om cu studii superioare de engleză, să mă descurc mai bine în bazar. (râde)

De ce ai ales această facultate?

Nici prin cap nu mi-a trecut să încerc altceva.

Am făcut pregătire în clasa a XII-a la limba engleză și studiam împreună cu Lia Bugnar, iar o clientă a mamei ei (mama ei lucra tot în comerț), care era profesoară de română, dar făcuse chineză la facultate, i-a sugerat: „nu vrea fiica dvs să dea la chineză, la facultate?” Nu pricep nici acum a putut să îi dea prin cap acelei femei așa ceva, iar noi am putut să fim de acord. Dar știi cum e! Ceasul rău!

Mi s-a părut foarte interesant să facem engleză principal și chineză secundar. Ne-am luat trei volume, „Învățați chineza fără profesor”, nu mi se părea foarte simplu, dar nici prea în serios nu am luat-o.

Când să ne înscriem la facultate, pică bomba că vom da chineză principal, deci examen oral. Ne-am panicat un pic, dar nu am renunțat. Prima a fost Lia, care a ieșit toată plânsă și mi-a zis că era imposibil examenul. Am intrat și eu, nu am știut nimic, iar tot visul meu de a face engleză se năruia sub ochii mei. Avantajul era că examenele orale se dădeau puțin înaintea celorlalte, așa voiam neaparat să-mi verific engleza, încât mi-a venit ideea să încerc la geografie cu engleză. Dar geografia nu îmi plăcea deloc. M-am înscris, am învățat cât am putut, am luat la un examen un șase și ceva, la altul unu și ceva, iar la engleză nouă patruzeci și opt. Din fericire nu am intrat, așa că am rămas un an acasă și anul următor am intrat la engleză – română, unde era greu de intrat, o concurență serioasă, eram douăzeci pe loc.

De ce ai făcut scenaristică?

Este meritul Liei Bugnar, care era în primul an la ATF și în fiecare zi îmi povestea cum a fost la școală. Și m-am gândit să încerc să dau la filmologie-scenaristică, așa se numea, gândindu-mă că, dacă am talent intru și fără să am habar nimic, daca nu o să pic și asta e. Dar am intrat pe cele 5 sau 6 locuri rezervate celor care intrau la a doua facultate.

Nu știam absolut nimic despre cum se scrie un scenariu; norocul meu a fost că un tip foarte drăguț și cunoscut acum publicitarilor, Șerban Alexandrescu, prieten cu cea mai bună prietenă a surorii mele, m-a sunat cu o seară înainte de examen și mi-a zis regulile de bază: să scrii ce se întâmplă, interior-exterior, să folosești propoziții scurte și să scrii la timpul prezent, doar ce se vede, nu ce e în mintea personajului, de pildă.

Pregătită cu ce mi-a zis el și cu un scenariu în minte, ca în povestea lui Caragiale, cu castravetele, eram gata să o spun indiferent de ce m-ar fi întrebat ei. Povestea era reală, se întâmplase cu sora bunicii mele, și semăna cu Meșterul Manole. Sora bunicii mele, o fata frumoasă și blondă, de șaptesprezece ani, a trecut prin zona în care se construia o casă care se prăbușea întruna, iar zidarul a măsurat-o cu un băț, în timp ce trecea sau cînd nu se uita și era cu spatele. Apoi a pus bățul în zid. La ceva timp, fata a început să se simtă rău, să se sufoce și a murit.

Cu povestea asta și cu examenul de critică de film, care m-a salvat, am intrat la scenaristică, să mă fac scenarist, crezând că, mamă-mamă, ce scenarii am să scriu eu!

Și așa a fost?

Și da, și nu. Când am terminat eu, nu se producea film nici măcar cum se produce acum. Am lucrat la Festivalul DaKino, apoi a apărut ProTv-ul, unde s-a făcut o firmă de scenarii și de care m-am ocupat.