Cine este Viviana Drugă, artistă româncă stabilită la Berlin, și la ce visează un urs din est?

Viviana Drugă este artistă, locuiește și lucrează la Berlin. Viviana a plecat din Făgăraș, iar după o călătorie de explorare și studii prin România (la Sibiu, la Cluj, la București), s-a stabilit în capitala Germaniei, unde caută conexiuni speciale, spirituale care să vindece.

The Fat Dreams of an Eastern Bear (Visele de slănină ale unui urs din est) este cel mai recent performance al Vivianei la Berlin, prin care a încercat să recreeze o mitologie personală, în care a adăugat poveștile bunicului ei, Tata Drugă, învățător peste sate în Făgăraș, ce se întâlnea în miez de iarnă cu vreun urs fantastic, dar și poveștile sale, o artistă ce s-a format într-o țară post-comunistă, care și-a căutat esențele spiritului în șamanism și în Tarot, pentru a vindeca un loc îndurerat, în care urșii închiși între betoane „distrau” vizitatorii într-un loc simbol al orașului.

De ce ai plecat în Germania?

Viviana Drugă: Cred că plecatul acesta s-a pregătit înainte să mă nasc. Mama a avut un vis în care afla că va avea două fete ce vor vorbi limba germană. Și iată că am o soră mai mare, are și ea ochii albaștri și locuiește la Berlin.

Tata era perplex la deciziile pe care le lua mama, fiindcă aș zice că ea le lua bazându-se pe intuiție. Iată că și numele noastre le-a visat și așa au fost, o Viviana și o Cristina. La fel, mama a decis că noi vom merge la grădinița germană și așa s-a întâmplat. Apoi am făcut toate studiile în limba germană, chiar dacă nu eram etnic, dar așa a vrut mama. Deci, este meritul ei cumva că noi suntem aici.

Desigur, la început nu am înțeles deloc de ce trebuia să facem așa; noi nu ne puteam face temele, fiindcă totul la școală, inclusiv sportul, se făcea în germană, iar ai noștri nici nu vorbeau limba. A fost o schizofrenie culturală (de ce trebuia să învățăm noi limba asta groaznică?), pe care nu am înțeles-o decât mult mai târziu.

Și nu v-ați opus?

Viviana Drugă: Ba da, m-am opus. Sora mea, mai mare decât mine, a parat toate „loviturile”: ea știa limba, îmi traducea, deci mi-a fost mult mai ușor. Cu toate astea, eu am „rebelit” foarte mult, și am atins punctul culminant în liceu, când a trebuit să plecăm din orașul nostru, din Făgăraș, să ne mutăm la Sibiu, cu chirie. Mama nu a fost foarte încântată de asta, dar ea începuse, noi doar continuam (râde).

De ce nu era Brașovul o opțiune?

Viviana Drugă: Sibiul mi-a plăcut mie mai mult, mi se părea mai săsesc; în plus auzisem că liceul era foarte bun, iar asta conta; aveau teatru, muzică bună, deci multe motive. Iar dacă vezi lucrurile în lumina asta, Berlin a venit ca o dezvoltare naturală: am plecat de la Sibiu, la Cluj, apoi la București și mai departe la Berlin.

Călătorite decizii!

Viviana Drugă: Da, tot mama. Îi plăcea să călătorească. Prin anii 90, am fost în Munchen, noi eram foarte mici, iar intenția ei era să se stabilească acolo. Tata însă nu era foarte încântat, mai ales că avea legături puternice cu locul de unde venea, Transilvania, în vreme ce mama nu împărtășea acest atașament, ea venea din Moldova. Așa încât, după șase luni de stat acolo, s-au întors în România.

Ce ai luat tu de la ea?

Viviana Drugă: Semănăm mult ca înfățișare și cred că am luat și mare parte din personalitate.

Mama a hrănit în mine această latură artistică; când eram mică îmi tot zicea că atunci când era însărcinată cu mine citea Pe aripile vântului, apoi a făcut legătura cu filmul și a rămas la profilul actriței Vivien Leigh, iar numele meu, se pare, de acolo vine. Iar acum, chiar dacă nu sunt actriță, activez tot în zona de reprezentație.

Mama era foarte ambițioasă, foarte talentată, intuitivă. A fost și director de bancă, într-un oraș mic, într-o perioadă în care părea o muncă inaccesibilă unei femei în România acelor ani. Dar pe de altă parte am dat peste niște picturi ale ei senzaționale.

Cred că am moștenit multe lucruri, dar cel mai mult un anume spirit intuitivo-magico-suprarealist. Am să-ți povestesc o întâmplare. Mama era foarte religioasă, iar la o Bobotează, îmi amintesc, am ratat venirea preotului. Nu am auzit soneria, nu știu ce s-a întâmplat, cert este că l-am ratat. Atunci mama a zis: „nu-i nicio problemă!”, a luat niște flori uscate, le-a băgat în apă și a început să stropească prin casă. Deci, practic a intrat natural în rolul de șaman și a preluat jobul preotului.

Și mi-am zis atunci: „dacă poate mama, pot și eu!” (râde)

Cum s-a născut tentația de a performa la tine și ce ai făcut pentru ea?

Viviana Drugă: A început în România, într-o perioadă în care eram foarte preocupată de fotografie și umblam peste tot cu camera foto după mine. Atunci am realizat că realitatea care trece prin cameră îți dă o putere fascinantă. Ce am observat mai departe a fost că dacă mă pun în fața aparatului și testez, dau formă unei acțiuni (nu mi-era cunoscut termenul performance) și interacționez cu mediul poate să fie ceva puternic aici.

Eram în București, era ziua presei libere, era și Traian Băsescu, președintele României, semna autografe în Piața Revoluției, erau și niște graffiti artists, plătiți să facă niște desene acolo, ceva ce nu am înțeles.

Ce am făcut eu? M-am dus direct la Băsescu, aveam o revistă Cațavencu în mână, iar pe prima pagină era o caricatură cu Ceaușescu. Am rupt foaia și i-am cerut un autograf președintelui.

Am primit ce-am vrut.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că asta însemna performance, iar în România căpătau o forță specială fiindcă erau multe pârghii care te făceau să te gândești că trebuie să schimbi ceva,  fiindcă nu eram mulțumiți cu ce se întâmpla. Nu era ok că se plantau palmieri în mijlocul Bucureștiului, o dată la trei luni, cu scopul de a impresiona populația și a câștiga alegerile. Așa că am făcut niște „acțiuni” ca de guerilla, dimineața, la 7.00, când nu era aproape nimeni, cu teama de a fi prinși de poliție (fiindcă nu aveai voie să te apropii de palmieri) și am făcut Republica Banana.

Vorbim de un oarece disconfort să faci lucrurile la limita legalității, permisivității, dar acel disconfort dispare în momentul în care ești conștient că nu poți rămâne indiferent, că trebuie să faci ceva, să schimbi.

În Berlin s-a schimbat orientarea, fiindcă am început să fiu mai interesată de magie, de spiritualitate, moduri de vindecare. Când intri în zona de performance e ca și cum ai intra într-o realitate în care timpul are altă dimensiune, iar lucrurile se văd și se simt altfel. Asta mă fascinează pe mine. În performance, spre deosebire de teatru, sângele este real; tu ai un scop, știi ce vrei să faci, dar nu ai un plan pe care îl repeți și îl redai. Iar ce faci tu poate fi foarte bun sau foarte prost, dacă nu reușești să te conectezi la acest timp sacru despre care vorbeam, unde ești foarte prezent. Orice s-ar întâmpla o iei ca pe un alt început, reacția este spontană, prezentă, acolo și atunci, iar acesta este ceva foarte important pentru mine.

Ce este Tarot de Berlin?

Viviana Drugă: Este un proiect care a început în 2011, dintr-o curiozitate în zona de simbolism. Am descoperit Tarot dar nu știam de unde să încep; mă uitam la acele imagini și nu pricepeam cum funcționează. Am încercat să citesc despre el și mi-am dat seama că nu am cum să îl înțeleg dacă nu îl reproduc. Adică să încerc să creez acea imagine.

Mi-am folosit toți prietenii din Berlin, din acea perioadă, adică 31 de oameni din 17 țări diferite. Am lucrat și cu niște creatori de costum și am creat proiectul, în care prietenii mei reproduceau posturile din cărțile de tarot. Sigur că am păstrat canoanele, poziția mâinilor, a capului, absolut tot, doar că am sfârșit, evident, prin a avea motive contemporane: masa de bucătărie vopsită și folosită, polonicul erau moderne. Trei ani de zile, cât am lucrat la proiect, mi-am vopsit și colorat toți pereții.

Eram fascinată de Alejandro Jodorowski, un artist și un mare tarologist. Eram foarte interesată de filmele lui, călătoriile sale în Mexic, cărțile biografice în care vorbește despre artă și psihomagie.

Ei bine, el vorbește despre Pachita, o vindecătoare din Mexic, la ale cărei ritualuri psihomagice a participat și el. Ce făcea Pachita era că, de pildă, declama: „am să îți scot inima bolnavă din piept și am să o înlocuiesc cu una sănătoasă!”. În acest proces ea folosea sânge, dar bineînțeles că nu exista o operație, dar era un performance, mai mult orientat spre teatru, că nu era real. Dar era perceput ca și real. Prin această percepție, a realului, se producea o transgresiune și persoana respectivă se vindeca.

Așa am descoperit eu Tarot și am realizat că toate aceste imagini, într-un puzzle, compun sufletul uman și o încercare de a-l înțelege.

Cum te-a schimbat pe tine această explorare în zona spirituală?

Viviana Drugă: Schimbarea a fost că am intrat în zona șamanică. Am primit o invitație în Mexic, în Sierra Nevada, unde am stat într-o comunitate pentru care peyote (cactus cu proprietăți psihedelice) era cum este pentru noi aspirina. Antoni Artaud a scris o carte despre această populație Tarahumara.

Aceste experiențe au deschis alte porți, fiindcă am mers 10 zile în Himalaya unde am stat alături de artiști din toată lumea, iar zi de zi, toată ziua făceam performance-uri. Fără accesul la acest nou limbaj nu cred că aș fi ajuns acolo.

Ce faci tu acum, ca proiect curent în Berlin?

Viviana Drugă: Cu o lună în urmă am avut un performance într-o galerie, Bearenzwinger, unde exista un „showroom” de urși și unde veneau vizitatori să îi vadă.

Ursul este simbolul Berlinului, iar acest loc era și el un soi de simbol al orașului. În 2015 a murit ultimul urs de acolo, Schnute, iar activiștii pentru drepturile animalelor au reușit să împiedice perpetuarea acestui showroom.

Niște curatori independenți au preluat locul, tot sub tutela statului, iar acolo am avut și eu posibilitatea de a susține un performance, The Fat Dreams of an Eastern Bear.

Eu m-am conectat la un urs care nu a trăit niciodată între betoanele orașului, într-o închisoare urbană, ci la unul de pădure, liber, ursul din poveștile copilăriei.

Când eram mică bunicul meu, învățător pe mai multe sate din zona Făgărașului, povestea din experiențele lui la limita fantasticului. Avea o trăsură cu doi cai, Alba și Neagra. Și-mi povestea cum se întâlnea, în toiul iernii, ba cu urșii, ba cu lupii și cum se gândea el ce să aleagă: să o dea pe Alba, să o păstreze pe Neagra. Iar într-o seară s-a întâlnit și el cu ursul. Și nu avea trăsura, așa că tot ce a putut face a fost să se prefacă mort. A tras ranița peste cap, ursul a dat cu laba peste cap, apoi l-a lăsat în pace.

Exact la acest urs care dă cu laba peste ranița lui Tata Drugă voiam să mă conectez și să creez o comunicare în galerie, live.

Ursul iarna acumulează grăsime și se pune la somn și visează la mâncare, cea mai bună mâncare: fructele de pădure, mugurii, tot ce găsește mai bun în pădure. Ursul este un mare gurmand. Acest urs, pe care nu l-a cunoscut niciodată vreun berlinez voiam să vină în acea seară în galerie. Ce am făcut? Am comandat grăsime de urs din Ucraina, la graniță cu România. Am fiert untura în apă și am creat un fel de saună, iar lumea a inspirat acest urs, care a intrat în porii berlinezilor. În plus mai exista un printer iar eu transmiteam niște mesaje ce-mi veneau în minte, de parcă ar fi fost gândurile ursului, iar ele se imprimau. Un soi de tehnoșamanism.

Foarte îndrăznețe performance-urile tale. De ce așa? Te provoci pe tine sau provoci oamenii din jur?

 Viviana Drugă: Provoc niște situații. Vreau să scot din situația respectivă istoria locului. Voiam să aduc un pic de vindecare acelui loc, un spațiu trist, care mirosea a urs. Iar ce am vrut eu a fost să creez o mitologie personală, care venea din biografia mea, a bunicului și a locului de unde vin eu, și să aduc un pic de poezie acolo.