Şi s-a făcut linişte. Îţi strângi bocceluţa aproape, să simţi că-ţi mai aparţii şi ieşi. Primul impuls: vrei să-ţi aprinzi o ţigară… ţigara de după. Şi nu vorbeşti, nu spui nimic, e prea repede, prea curând să-ţi rostogoleşti cuvintele ca să spui ce simţi. După dezmeticire, dai drumul la vechiul disc de pick-up din mintea ta şi-l laşi să rostească în locul tău: magnific, grandios, impresionant. Daa, halucinant şi fantastic. Extraordinar!!! Uluitor şi răvăşitor. Incredibil de captivant. Şi acul discului se învârte şi cuvintele, într-un entuziasm frumos jucat, ies într-o cascadă frenetică, până la epuizare.
Ce n-ai spus ţii doar pentru tine şi nu rosteşti cu voce tare. Ţi-e teamă că propriile tale urechi ar putea auzi, ţi-e frică de vibraţiile aerului care-ţi iese din plămâni dacă spui adevărul. Îţi închipui că tot ce te înconjoară va foşni, se va înfiora, se va blura.
Grandios. Magnific! Şi te întorci la calculele tale pentru care tot speri să ajungi la un rezultat care să-ţi convină. Ştiai povestea lui Faust. Doctorul care s-a plâns, printre suspine şi tânguiri, că viaţa omului, cu cât e mai decorată cu întrebări şi îndoieli, cu cât o hrăneşti cu informaţii şi adevăruri, cu cât o adapi neîncetat cu răspunsuri, cu atât devine mai greu de trăit şi suportat. Ştiai că Faust cu cât aflase mai mult, cu atât rătăcise sensul. Şi atunci, faustul tău interior te ia la descusut şi nu-i poţi rezista, trebuie să-l hrăneşti cu un răspuns, ca să-i mai ostoieşti poftele lui şi grijile tale… Eşti proprietarul propriului suflet sau ai drept de uzufruct?
Îl tutuieşti pe diavol şi te temi de-o flacără… Mephisto
Şi uite cum toate-ţi par atât de familiare, atât de cunoscute. Şi sala de clasă cu bănci vechi şi zgâriate, şi profesorul absent, şi tu îmbrăcat la fel ca şi ceilalţi, şi-atunci îl simţi din nou: aerul rece, praful, pustiul. Dezolarea. Şi în timp ce Faust se tânguie în faţa ta şi-şi bălmăjeşte necheful, plictiseala şi rătăcirea, din crăpăturile de sub tencuiala vieţii tale simţi cum îşi face loc nesiguranţa, agitaţia interioară, teama că poţi pierde, ceva, pe cineva, totul. Dar îţi revii şi mimezi în continuare siguranţa şi detaşarea. A, dar n-ai timp de filozofii interioare pentru că a bătut cineva la uşă. E Diavolul care te împresoară cu cea mai copleşitoare voce de femeie, cu cel mai tânguitor timbru, cei mai nefireşti ochi, şi tot ce auzi te înfioară. Şi te gândeşti că nu e drept: dacă vrei să-ţi vinzi sufletul, de ce primeşti o singură ofertă? De ce nu participă şi alţi doritori la licitaţie?
Şi la urma urmei, nici nu ai nevoie de diavol ca să faci un pact, ai făcut destule cu tine însuţi. Cu câtă pasiune ai crezut într-un om, şi-ai pierdut? Cât ai investit într-o idee şi s-a pierdut în neant? Cât timp din viaţa ta îl pierzi făcând lucruri pentru bani şi l-ai denumit job, cât te-ai dedicat unei pasiuni, cu câtă amplitudine, cu câtă ardoare ai crezut într-un ceva, pentru ca mai apoi să se facă scrum?! Iar în faţa ta scena se rupe în două şi, cu emoţie, pătrunzi în cea mai palpabilă, mai clară şi mai asurzitoare viziune a iadului. Ştii ce te sperie? Faptul că nu te înspăimântă nimic. Şi Faust e acolo năucit de durere şi confuz de tot şi toate, şi Mefisto e prin preajmă, şi e muzică, foc şi fum în jurul tău, şi nu înţelegi de ce sexul, cu toate formele lui e atât de aproape de infern? De ce au băgat orgasmul în iad, şi patima şi pofta voluptăţii?
Clipă, rămâi!! Eşti atât de frumoasă…
Cine a spus asta? Tu? Voi? Ieşiţi în faţă, acum, toţi cei care au cerut unei clipe să se oprească, ameţiţi de-atâta încântare! Care şi-au pierdut raţiunea de-atâta fericire, toţi cei care au simţit că nu au resurse interioare să poate înmagazina atâta bucurie. Faceţi un pas în faţă şi ieşiţi din rând toţi cei care au vrut să dilate timpul, orbiţi de atâta încântare şi prea-plin.
Eu. Eu am simţit, dar ştiţi… m-am speriat şi-am înăbuşit imediat sentimentul. Nu e pământesc. Nu e de pe lumea asta. Aici nu prea se face târg cu astfel de sentimente. Pentru că nu le mai avem. Iar Purcărete ne-a păcălit pe toţi, ne-a adus în propriile suflete, ne-a arătat ce ascundem în sertarele minţii, ne-a pus oglinda în faţă ca să ne vedem aşa cum suntem.
Nu ştiu cine e Ofelia Popii, de Ilie Gheorghe nici n-am auzit… eu l-am văzut pe diavol lângă un bătrânel pustiit şi pierdut printre cotloanele vieţii. M-am văzut pe mine alergând de colo colo, încercând să desluşesc ascunzişurile lumii. Şi-am simţit cât de neinteresanţi am devenit pentru Mefisto. N-avem nevoie de el ca să ne arate imaginea iadului suprem. Pentru că ne tragem încetişor fermoarul şi-i arătăm noi potpuriul pe care l-am creat în noi. O capodoperă. Cam asta e treaba cu Faust.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
