Ciprian Lupu, singurul pilot român de raliu în scaun rulant. Și povestea virajului impresionant determinat de un vis frumos

Ciprian Lupu avea 18 ani când a suferit un accident ce l-a lăsat paralizat, într-un scaun rulant. La momentul acela credea că e singurul care a suferit o asemenea nedreptate și sufletul lui era măcinat frustrări. A ajuns la Fundația Motivation și acolo a descoperit că sunt și alții ca el și că aceștia fac tot felul de lucruri despre care el credea că nu mai pot fi atinse. Încet, încet s-a mobilizat, s-a ambiționat și a pornit mai departe.

De mic era pasionat de mașini și motoare, iar visul copilăriei sale era să ajungă șofer de TIR. Era însă mecanic auto de profesie, meserie pe care a deprins-o înainte de accident, dar pe care a încuiat-o într-un sertăraș. Ani de zile a făcut tot felul de cursuri de perfecționare, a încercat o mulțime de job-uri pentru a-și câștiga independența financiară, iar timpul liber și-l petrecea pe marginea circuitelor de raliu, privind cu admirație piloții în virajele periculoase. S-a înscris în federația Română de automobilism sportiv și în 2018 și-a făcut debutul pe circuit. A câștigat atunci locul al III-lea. De atunci participă la toate campionatele de raliu și viteză în coastă, are două mașini adaptate pentru el și speră să ajungă tot mai sus, să evolueze și să meargă la competiții internaționale.

Între timp, din 2010, conduce Fundația Motivation din Brașov, asta după ce a pus umărul la construirea acestei filiale de la zero.

Ciprian Lupu este un învingător. Ciprian Lupu este un exemplu de urmat în orice privință și pot spune că a fost o onoare să-l cunosc.

Ciprian, tu ești pilot…

Sunt pilot în Campionatul național de viteză în coastă și în Campionatul național de raliu.

Există o categorie de concurs pentru persoane cu dizabilități sau…?

Nu și nici nu ar fi ok să existe pentru că este vorba despre incluziune, despre faptul că toți suntem la fel și nu mi-aș dori să fiu separat în sensul acesta. Nici nu mai există nimeni în momentul de față care să concureze din scaun rulant, însă sper ca pe viitor, având modelul meu, să le fie mult mai ușor celorlalți și nu se vor mai lovi de aceleași bariere ca și mine. De fapt nu au fost bariere, a fost mai degrabă vorba despre faptul că lumea era în necunoștință de cauză și nu s-a mai confruntat cu așa ceva, lucru care a dus la puțin scepticism. Eu știu de ce sunt în stare și ce pot, însă ceilalți nu știau. Aici mă refer mai mult la cei de la Federația Română de Automobilism. Nu e nimic de judecat, este vorba despre faptul că a fost nevoie să mă cunoască și să vadă de ce sunt în stare.

Văd niște trofee în spatele tău…

Da, e wall-ul meu of pride 😀

Cu ce te mândrești cel mai tare? Care e cea mai importantă realizare?

Probabil cea mai importantă este cea din anul meu de debut, din 2018. Nu neapărat că am mers eu tare – important la curse este în primul rând să termini – ci, mai degrabă faptul că făcând toți pașii așa cum trebuie, am terminat pe locul III la grupa la care am concurat. Și probabil victoria aceea a venit ca o surpriză, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

Dar ai câștigat vreodată Campionatul național?

Nu, aici e foarte mult de muncă și foarte mult de investit.

Dar tu ai timp!

Ținând cont de vârstă nu mai am așa de mult timp, însă o iau și eu treptat. Îmi setez niște obiective, dar o fac realist, indiferent de ce visuri am. La noi – dar nu numai la noi, ci în toate campionatele – se merge pe diferite clase, în funcție de mașină și de specificațiile ei. Există un singur campion absolut, însă de obicei se câștigă categoriile la care se participă în funcție de mașină și specificațiile acesteia.

Mașina ta e adaptată pentru tine?

Da. Acum am două mașini pe care le-am construit de la zero. Atunci când am început nu am găsit niciuna adaptată. În primul rând mașinile de curse trebuie să îndeplinească niște condiții de siguranță pentru că e un sport foarte periculos. Abia după aceea putem vorbi de adaptările mele și de îmbunătățirea performanțelor. Acum am două pentru că cea pe care am folosit-o inițial am îmbunătățit-o și o voi folosi anul acesta în Campionatul național de raliuri și am mai terminat anul trecut o mașină mult mai puternică pentru Campionatul național de viteză în coastă. După trei ani de zile de participări am nevoie să progresez și să cresc, așa că mi-am făcut o mașină mai bună. Mașinile sunt similare, însă competițiile sunt diferite. La raliu se merge cu copilot, peste 100 de km de probe speciale, în timp ce la coastă mergi singur în mașină, aceeași probă de 4-5 kilometri pe care o parcurgi de mai multe ori și trebuie să scoți un timp cât mai bun.

Tu ai fost dintotdeauna pasionat de mașini?

Da, de mașini am fost pasionat de mic copil, visul meu era să mă fac șofer de TIR. 😀. Probabil acesta e și motivul pentru care, la bază, sunt mecanic auto. De automobilism am devenit pasionat în adolescență, când am început să merg pe marginea traseelor și să mă uit – culmea – la cei cu care sunt coleg în momentul de față, ceea ce înseamnă încă un vis împlinit. A durat mult, am făcut multe sacrificii, dar tot timpul spun că dacă nu aș fi suferit incidentul acesta și aș fi ajuns să folosesc un scaun rulant pentru a mă deplasa, nu cred că deveneam atât de încăpățânat să-mi urmez acest vis.

Ce tare! Felicitări!

Chiar e adevărat.

La ce vârstă ai suferit accidentul?

La 18 ani și jumătate, în primul meu concediu, pe banii mei, cu prietenii. Am fost la mare, am alergat de pe nisip în apă, s-a retras valul, eu am sărit sub apă, apa fiind mică am lovit cu capul și tot șocul a fost preluat de coloană.

La 18 ani erai deja mecanic auto?

Terminasem, dar mă angajasem ca ospătar. 😀

Lucrai la mare?

Nu, eram în vacanță la mare.

Adică îți ieșise din cap faza cu mecanicul și cu șoferul de TIR?

Da, îmi ieșise 😀

Ciprian, cât timp ți-a luat după accident să te remontezi? Înțeleg că ai trecut printr-o depresie destul de puternică…

Nu aș putea spune neapărat depresie în sensul că am suferit și am avut nevoie de tratament. E normal în momentul în care ți se schimbă viața radical. Imaginează-ți că la 18 ani, ai mintea unui tânăr, dar ești exact ca un bebeluș care nu poate face nimic, care are nevoie de îngrijire permanentă. Să nu poți să mănânci, să nu poți să-ți faci igiena zilnică… nu e ușor de dus treaba asta. Însă mi-am dorit foarte mult să nu fiu nevoit să fiu povara cuiva, în special a părinților sau surorii mele. Nu mi-am dorit să ajung în ipostaza să am nevoie de îngrijire permanentă și asta m-a făcut să merg înainte. Pentru că mă gândeam mai mult la ei decât la mine. Eu cred că sunt destul de puternic și am suferit destul de multe șocuri în viață, așa că m-am gândit la ei și nu am avut niciodată gânduri negre. Ușor nu a fost, dar am tras foarte mult ca să trec peste asta și să mă pot descurca singur. Și a durat aproape doi ani până am reușit să-mi recapăt controlul.

Care sau cine a fost motivația ta?

În 2003, la vreo nouă luni de la accident, am ajuns la Fundația Motivation. Ei aveau atunci centru doar la Bragadiru, lângă București.

Tu de unde ești?

Din Brașov.  M-au chemat la ei într-un stagiu de recuperare. Normal că am avut reticențe pentru că nu voiam să mă duc la ei, nu voiam să fiu văzut, dar până la urmă am acceptat. Acolo mi s-a schimbat toată percepția, după ce am văzut și alți tineri în aceeași situație cu a mea, care stătea singuri acolo și care se descurcau singuri. I-am urmat drept exemplu și am zis că dacă ei pot face lucrurile acestea, o să pot și eu să le fac.

Dar ce ai făcut toți anii aceștia, de la accident până ai debutat la raliu, în 2018?

M-am dezvoltat personal, am fost spectator, am stat prin preajma piloților, m-am împrietenit cu ei și am așteptat. Acum trei ani de zile a fost o tragedie în familie și a trebuit să găsesc ceva care să mă ajute să trec mai ușor peste, așa că astfel am ajuns să debutez ca pilot.

Te-a cam lovit viața asta….

Cam da, dar mă iau la trântă cu ea 😀

Întrebam dacă ai avut vreun job în toți acei ani?

Da, am făcut o grămadă de lucruri în perioada aceea. Am fost agent de asigurări, am vândut mașini, am muncit în cât mai multe locuri și domenii ca să-mi pot câștiga independența și din punct de vedere financiar. Am făcut cursuri de perfecționare și pentru că am fost tot timpul apropiat de cei de la fundație și am păstrat permanent legătura cu ei, în 2010 mi-au spus că vor să deschidă o filială Motivation în Brașov. Am discutat cu directorul general, nu m-a interesat salariul, nu m-a interesat nimic, am pornit totul de la zero. Acum, fără lipsă de modestie, din toate cele 15 filiale, nu aș vrea să spun că e cea mai bună din țară, dar e printre primele.

O conduci în continuare?

Da și între timp am devenit și manager de zonă și mă ocup de mai multe echipe din centrul țării. Când e nevoie de mine, unde e nevoie de mine, eu sunt prezent și nu obișnuiesc să zic nu.

Cumva asta e sursa ta de venit, nu? Știu că sporturile cu mașini sunt destul de costisitoare…

Da, e un sport foarte scump și am făcut foarte multe sacrificii financiare. Pasiune, dorință și muncă sunt cu prisosință, însă e vorba de resursele financiare. Oamenii își fac credite pentru prima casă, eu mi-am făcut credite pentru mașini. Încet, încet, pentru că lumea a văzut că muncesc și sunt determinat, au început să vină și partenerii. Încă nu pot să spun că-mi acopăr absolut toate cheltuielile, dar e mult mai bine ca la început.

Tu aveai permis la 18 ani când ai suferit accidentul, Ciprian?

Făcusem în liceu școala de șoferi profesioniști, dar m-am luat cu altele și nu am mai apucat să dau examen de permis. Am luat permisul în 2007, pe o mașină adaptată. Atunci mi-am cumpărat și prima mașină adaptată. Am vorbit cu instructorul din școală, a fost de acord să vină pe mașina mea, așa că am luat toate omologările necesare și astfel, am luat permisul.

Adică puteai să-ți deschizi și școală de șoferi, nu?

Da, chiar puteam. Am avut un timp îndelungat și gândul acesta 😀

Ce a zis sora ta când ai ales să participi la raliu? Mă gândeam că dacă fratele meu ar fi trecut pe lângă moarte la un moment dat în viață și apoi să-i vină ideea să se apuce de ceva așa de riscant, nu cred că aș fi reacționat tocmai bine 😀

Putem spune că e așa, dar mă înțelege și mă susține.

Nu te-a tras niciodată de urechi? 😀

Nu, nu are voie. E mai mică ca mine sora mea 😀 Mai avem mici dispute când eu îi spun că vreau să fac ceva, ea începe să comenteze, iar eu îi spun: „Oricum mă duc”. 😀 Sunt foarte încăpățânat atunci când îmi intră ceva în cap, ceea ce nu e neapărat un lucru pozitiv.

Ciprian, mai există vreo speranță să poți merge din nou?

Eu zic că medicina evoluează destul de mult. În momentul de față nu e nimic sigur care să aibă șanse de reușită. Poate că voi putea, poate că nu, însă nu mă gândesc la asta. Eu mă gândesc că sunt o persoană normală care, din păcate, folosește un scaun rulant pentru a se deplasa, dar care are o viață foarte activă. Locuiesc singur, fac toate treburile casnice și cred că sunt mult mai activ decât multe alte persoane care nu au nici un fel de probleme.

Statistica în România spune că 9 din 10 persoane cu dizabilități nu ies din casă…

Da. În primul rând e vorba de mentalitatea lor, care probabil e cauzată și de faptul că am trăit foarte mult timp în comunism. Însă noi nu putem să schimbăm lucrurile în bine dacă noi nu ne facem văzuți. Eu nici nu mă consider neapărat o persoană cu dizabilități pentru că dacă te consideri așa ești tratat ca atare.

E foarte important ca persoanele cu dizabilități să-și depășească mentalitatea, să iasă și să facă cât de puține lucruri sau de multe pot. Tu trebuie să faci primul pas pentru a schimba mentalități și a mișca lucrurile, nu trebuie să aștepți să-ți pice ceva din cer.

Ce-ți dorești tu anul acesta?

Îmi doresc să-mi adun bugetul necesar pentru a face cât mai multe lucruri. Pentru că anul acesta fac parte oficial din Echipa Napoca Rally Academy, voi încerca să particip la cât mai multe competiții, sper să fac și câteva etape de viteză în coastă și îmi doresc și câteva participări internaționale. Planuri am multe, acum trebuie să vedem ce pot face.